roman de Fănuș Neagu From Wikipedia, the free encyclopedia
Îngerul a strigat este un roman-cronică scris în anii 1961–1968 de Fănuș Neagu și publicat pentru prima oară în anul 1968 de Editura pentru Literatură din București. Scriitorul se remarcase până atunci ca autor de proză scurtă, iar Îngerul a strigat este romanul său de debut.[1][2] Acest prim roman a contribuit, alături de volumul de povestiri Vară buimacă (1967), la consacrarea ca scriitor a lui Fănuș Neagu și este considerat o operă de referință a prozei românești postbelice.[3][4][5]
Îngerul a strigat | |
 Coperta ediției princeps a romanului | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Fănuș Neagu |
| Gen | roman |
| Ediția originală | |
| Limba | română |
| Editură | Editura pentru Literatură din București |
| Țara primei apariții | .svg){kind=small} R.S. România |
| Data primei apariții | 1968 |
| Format original | Tipăritură |
| Număr de pagini | 280 |
Modifică date / text  | |
Acțiunea romanului se întinde pe parcursul a două decenii (din anii 1930 până în 1954) și urmărește destinul unei colectivități rurale, care a fost dislocată din vatra sa originară din câmpia Brăilei și a devenit victima vicisitudinilor istoriei.[6][7][8][9] Povestea începe la mijlocul anilor 1930 odată cu strămutarea în Dobrogea a treisprezece familii de țărani din satul dunărean Plătărăști ca urmare a intenției unui moșier de a construi un aerodrom pe pământurile lor.[10] Autorul descrie apoi drama acestor „strămutați” în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și ai instaurării regimului comunist în România,[6] prezentând sfârșitul unei lumi vechi, ce coincide cu geneza unei lumi noi.[11]
Cartea are o construcție neordonată, fiind alcătuită dintr-o succesiune de întâmplări carnavalești fragmentare, care sunt relatate de autor sau de alte personaje, se întrepătrund permanent și sunt plasate sub un semn tragic.[12][13][14] Este conturată astfel imaginea unei colectivități în mișcare, cu personaje pitorești care devin alternativ actori și spectatori.[14][15] Criticii literari au scos în evidență aspectele fabuloase, pitorești, balcanice și picarești ale cărții, găsind asemănări tematice și stilistice cu operele literare ale lui Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Pavel Dan, Ștefan Bănulescu și L. M. Arcade.[16][17]
Romanul a fost ecranizat ulterior în filmul Dincolo de nisipuri, regizat de Radu Gabrea după un scenariu al lui Fănuș Neagu, în care rolurile principale au fost interpretate de actorii Dan Nuțu, George Constantin și Mircea Albulescu.[18] Premiera oficială a filmului a avut loc în februarie 1974.[19]
Prințul Alexandru Șuțu poreclit „Buric”, descendent al familiei princiare fanariote, se logodește într-o stațiune de iarnă din Elveția cu prințesa Ana Știrbei în ziua Anului Nou 1934 și, după ce comandă, la rugămintea logodnicei sale, două avioane din Anglia, telegrafiază să se construiască un aerodrom în apropierea conacului său din satul Plătărăști, aflat în câmpia Brăilei.[20][21][22] Prin urmare, cele treisprezece familii de țărani împroprietărite în urma Reformei agrare din 1921 cu patruzeci de pogoane de pământ la hotarul moșiei prințului Șuțu sunt convinse, prin șiretenia administratorului Marin Doancă, să accepte un schimb de terenuri în Dobrogea.[20][22][23] Ispitiți de promisiunea că vor avea mai mult pământ, țăranii pornesc către moșia Agulești de peste Dunăre, dar nu reușesc să ajungă toți la destinație.[22][23][24] Pe traseul urmat de ei au loc mai multe spargeri, iar strămutații sunt reținuți de jandarmi.[25] Unul dintre țărani, Neculai Mohreanu, este arestat deoarece nu-și poate justifica absențele nocturne și apoi este împușcat de o santinelă când încerca să evadeze pentru a se alătura convoiului, în timp ce copilul lui, Ion, rămas orfan, fuge din căruță și se îndreaptă singur către Brăila.[7][24][26]
Trec mai mult de șase ani de la acele evenimente, timp în care începuse cel de-Al Doilea Război Mondial.[21] După ce umblase prin aproape țara cu circul lui Enache Pasalac din Râmnicu Sărat, tânărul Ion Mohreanu ajunge în Dobrogea și îi reîntâlnește pe țăranii strămutați, aflând cu acest prilej că pământurile primite acolo erau de fapt niște sărături nepotrivite pentru agricultură și că cel vinovat pentru moartea tatălui său era vestitul hoț brăilean Țulea Fălcosu.[21][24][27] Se întoarce la Plătărăști, unde se angajează ca argat la Pavel Berechet, și reușește după un timp să dea de urma celui căutat, dar nu apucă să se răzbune deoarece Țulea Fălcosu moare în urma unui atac de cord la o cursă de cai de pe Hipodromul Băneasa.[21][28]
După câțiva ani de hoinărire, Ion Mohreanu și Che Andrei ajung din nou la Plătărăști chiar în noaptea în care România a întors armele împotriva Germaniei și asistă la luptele româno-germane, la devastarea castelului prințului Șuțu și apoi la executarea de către soldații sovietici a unor militari germani, după care pleacă iarăși către Agulești.[29][30] Trei ani mai târziu, în timpul secetei, Mohreanu se întoarce singur la Plătărăști, dar este nevoit să fugă după încheierea brutală a relației sale de dragoste cu Tița, fata chiaburului Gheorghe Jinga, și ajunge apoi în satul Lacoviște din Bărăgan ca argat în gospodăria lui Nae Caramet.[28] Îmbogățit prin căsătoria cu fata unui cârciumar, Caramet visează să deschidă o fabrică de sifoane pe care să o vândă și apoi să-și cumpere un vapor, antrenându-i în acest plan nebunesc pe Mohreanu și pe Magaie (fratele vitreg al lui Che Andrei); afacerea eșuează însă după moartea lui Magaie.[27][31] Ion plănuiește apoi cu Caramet și cu maiorul Ionescu să jefuiască gospodăria lui Gheorghe Jinga de argintăria prințului Șuțu, dar maiorul îi înșală pe amândoi după această lovitură.[27][31]
După un scurt stagiu la o fermă regală din Bărăgan, întrerupt de abdicarea regelui Mihai, Mohreanu se reîntâlnește cu Che Andrei la via de stat Plaiuri din ținutul Râmnicului, de unde pleacă, după opt luni, la Brăila pentru a lucra ca marinar pe un vas prăpădit care efectua transportul deținuților în deltă.[32][33] Regimul politic comunist instaurat în România începuse arestarea adversarilor politici, iar țăranii înstăriți din Plătărăști (Gheorghe Jinga, Vetina, Gică Dună) fuseseră ridicați de acasă pe motiv că se opuneau transformării socialiste a agriculturii.[34] Ion Mohreanu este acuzat că a înlesnit evadarea a zece deținuți și ajunge la închisoare.[34][35]
Povestea se încheie în 1954 într-o colonie concentraționară din câmpia Dunării, populată cu țărani deportați din Banat, unde Mohreanu lucrează ca vânzător la o cârciumă.[34][35] Ajuns la vârsta de 30 de ani, el se îmbracă mereu în negru și vrea să i se spună „Arizona”.[34][35][36] Un membru al coloniei este arestat în urma unui denunț, iar Mohreanu este împușcat sub bănuiala că l-ar fi vândut.[34][35]
Romanul este împărțit în 10 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri, plus un capitol final (numerotat XI) intitulat „Epilog, 1954”.[34] Primul capitol (cu mai puțin de 40 de pagini) conține un preambul, care înfățișează strămutarea cu urmări tragice a unei colectivități rurale, iar următoarele prezintă destinul unor membri ai comunității strămutate în următorii 20 de ani.[37]
Fănuș Neagu a mărturisit în câteva ocazii că a moștenit talentul de povestitor de la bunica lui, Nastasia (Tasica) Miroslav, care, deși era o femeie analfabetă, născocea sute de povești.[69] Vorbind despre procesul de creație al operelor sale literare, el scria următoarele într-un articol publicat în decembrie 1987 în Analele Brăilei: „În clipa când mi se conturează subiectul, limpezesc o lume, adică trec o etapă și începe chinul cel mare, scrisul. La mine scrisul ia forme aberante uneori, în sensul că devin «terorist»: nu suport pe nimeni în preajmă, alung toată lumea din casă, înjur toată ziua, fug la munte, fug în câmpie, ba nu mănânc, ba... Asta este a doua etapă. Când încep să cred că sunt deștept atunci începe tragedia. Dacă-mi plac zece pagini și stau pe urmă liniștit și nu scriu o săptămână, când mă întorc la el constat că în clipa când am crezut că sunt deștept, n-am fost deloc. Rup, refac. Totdeauna revin asupra paginii. Cred că în tot ce-am scris până acum, câteva mii de pagini, să fie vreo zece, maximum 20, asupra cărora n-am revenit”.[70]
În ceea ce privește tabieturile asociate practicării activității literare, Fănuș Neagu afirma: „pot scrie oriunde, cu condiția să fiu singur. Cel mai mult îmi place să scriu într-o cameră cu deschidere spre câmpie sau spre munte și cu o ulcică de flori pe masă”, mărturisind într-o carte de convorbiri publicată în 2001 că, până la vârsta de 40 de ani, scria adeseori doar noaptea și în orele dimineții.[71] În timpul lucrului obișnuia să bea doar ceai, cafea și lapte și nu consuma nicio gură de alcool.[72]
Fănuș Neagu s-a remarcat inițial ca autor de proză scurtă, debutând editorial în 1959 cu volumul de povestiri Ningea în Bărăgan, urmat, un an mai târziu, de volumul Somnul de la amiază.[73][74][75][76][77] Dacă primele sale scrieri erau închegate și îngrijite (după cum consemna Adrian Dinu Rachieru), scriitorul părăsește treptat linia realismului și își dezlănțuie tot mai mult imaginația, scornind personaje atipice cu porniri elementare și cu o „vitalitate frenetică”, precum și întâmplări teribile, halucinante, cu un farmec levantin.[78] Cititorii și criticii l-au perceput ca un prozator original, cu disponibilități epice și lirice, care a adus noutăți în proza tradițională românească[1] și a consacrat spațiul primordial al câmpiei dunărene printr-un limbaj poetic straniu.[79] Acest spațiu rural cunoștea deseori fatalitatea istoriei, perpetua ritualuri magice străvechi și avea o existență umană instinctuală și adesea violentă.[79]
Într-o perioadă scurtă de timp Fănuș Neagu auzise numeroase povești interesante și acumulase o bogată experiență de viață, așa că ardea de nerăbdare să cuprindă cât mai multe întâmplări și figuri cunoscute într-un roman.[76][77][80][81] Îl pasionau îndeosebi legendele brăilene vechi despre hoți de cai, aventurieri robiți de visuri de îmbogățire sau negustori scăpătați, despre pierderea unor averi fabuloase sau despre chefuri legendare cu lăutari.[76][82] Unele întâmplări trăite în perioada 1953–1954, când a fost profesor suplinitor de limba și literatura română în satul Largu (raionul Făurei), au fost cuprinse în volumul Cantonul părăsit (1964) și ulterior în romanul său de debut; de altfel, Fănuș Neagu a mărturisit într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu (România literară, nr. 4, 1968) că „o întîmplare care mă va urmări întreaga viață”, petrecută în acei ani, va sta la baza unui viitor roman.[83]
Romanul Îngerul a strigat a fost scris în perioada 1961–1968 la Brăila, Sinaia și Mogoșoaia, după cum a menționat însuși autorul pe ultima filă a cărții.[42][80][84][85] Fănuș Neagu nu a scris niciun rând acasă fiindcă îl deranja orice zgomot, oricât de mic, și nu se putea concentra într-un mediu aglomerat, de aceea prefera să scrie în vacanțe și la casele de creație ale scriitorilor.[86] Primele zece pagini ale romanului au fost scrise în casa natală de la Grădiștea, unde fusese scrisă și povestirea „Ningea în Bărăgan”,[43] în timp ce unele pagini răzlețe au fost scrise timp de șapte nopți în podul casei lui kir Leonida din Brăila, unde Panait Istrati încercase mai demult să se sinucidă.[87] Porțiunile cele mai consistente au fost scrise la casele de creație ale Uniunii Scriitorilor de la Castelul Pelișor și din curtea Palatului Mogoșoaia.[88] Casa de creație de la Mogoșoaia era locul preferat al lui Fănuș Neagu, unde a locuit periodic timp de aproape 20 de ani și a finalizat scrierea romanelor Îngerul a strigat, Frumoșii nebuni ai marilor orașe și Scaunul singurătății, a pieselor Scoica de lemn și Echipa de zgomote și a numeroase povestiri, articole și scenarii de film.[71] Autorul a mărturisit că se simțea acolo „mai aproape de cîmpie, [...] mai aproape de ape și de stuf. Mai aproape de peisajul care mă încîntă și care-mi dăruiește acea putere necesară lucrului”.[89]
Munca de creație a fost lentă și istovitoare, pentru că Fănuș Neagu strânsese un bogat material documentar despre viața oamenilor din zona Dunării de jos și a trebuit să selecteze doar o mică parte din întâmplările pe care le trăise și pe care le păstrase în minte.[90] Acel material documentar putea constitui baza a încă șase romane, mărturisea scriitorul într-un interviu publicat în 1972, dar urma să nu mai fie folosit pentru că aparținea unei epoci interbelice pe care autorul nu intenționa să o mai abordeze niciodată în proză.[90] În timpul procesului de creație, scriitorul a aruncat manuscrisul romanului de câteva ori în foc, provocându-i arsuri pe la colțuri.[90] „Azi mi se pare una din cele mai frumoase aventuri pe care le-am trăit”, adăuga Fănuș Neagu în același interviu.[90]
Primul roman al lui Fănuș Neagu purta inițial titlul Satul hoților de cai și urma să prezinte istoria unui sat vechi din câmpia Brăilei.[91][92][93] Apariția cărții a fost anunțată cu mai mulți ani înainte, iar primele fragmente au apărut deja în presă încă din anul 1963,[2] impresionându-i pe critici prin vigoare, cruditate și înclinație către violență.[92] Pe parcurs proiectul inițial a suferit mari mutații, primind un nou titlu: Îngerul a strigat, menționat pentru prima dată de autor într-un interviu acordat confratelui Constantin Țoiu și publicat la 25 noiembrie 1965 în revista bucureșteană Gazeta literară.[92] După ce a terminat lucrul, Fănuș Neagu a predat manuscrisul cărții lui Cornel Popescu, redactorul responsabil al Editurii pentru literatură, și a plecat cu soția pe litoral.[94] A fost căutat acolo cinci zile mai târziu de Cornel Popescu, care i-a sugerat să mai scrie un capitol care să completeze romanul.[94] Scriitorul și-a întrerupt concediul la mare și a plecat la cabana Șarba din Munții Vrancei, unde a scris timp de câteva zile capitolul IX ce relatează popasul lui Ion Mohreanu la via Plaiuri din ținutul Râmnicului, după care s-a întors la mare pentru a-i înmâna redactorului versiunea finală a manuscrisului.[95] În interviurile acordate ulterior Fănuș Neagu a susținut că noul titlu al romanului ar fi fost ales în timpul călătoriei cu trenul către litoral, undeva în apropiere de Fetești, ca urmare a întâlnirii cu un preot.[96]
Îngerul a strigat a fost publicat în toamna anului 1968 de Editura pentru literatură din București,[3][97][98] după ce redactorul responsabil al editurii îl dăduse la cules în 4 octombrie 1968 și își dăduse acordul pentru tipărire la 6 noiembrie 1968.[99] Prima ediție tipărită a avut un tiraj de 30.140 de exemplare, din care 28.090 de exemplare broșate și 2.050 de exemplare legate.[99] Romanul a cunoscut un mare succes comercial și critic, fiind considerat unul dintre cele mai bune romane ale anului 1968.[5] Pentru acest roman, Fănuș Neagu a obținut în 1968, pentru a doua oară, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România,[3][97] după ce-l mai obținuse anterior, în 1964, pentru antologia de povestiri Cantonul părăsit.[2][74]
În cursul vieții autorului au avut loc zece reeditări ale acestui roman: ed. a II-a (Editura pentru literatură, București, 1969, 278 p.),[3][97][98][100] ed. a III-a (Editura Cartea Românească, București, Colecția Biblioteca pentru toți, nr. 638, 1970, 398 p.),[3][97][100] ed. a IV-a (Editura Eminescu, București, Colecția Romane de ieri și de azi, 1973, 288 p.),[3][98][101] ed. a V-a (Editura Eminescu, București, Colecția Romanul de dragoste, nr. 106, 1975, 272 p.),[3][98][101] ed. a VI-a postfațată de Valeriu Râpeanu (Editura Eminescu, București, Colecția Biblioteca de proză română contemporană, 1984, 296 p.),[3][98][102] ed. a VII-a definitivă ne varietur (vol. I din trilogia Țara hoților de cai, Editura Eminescu, București, 1991, 295 p.),[103][104][105] ed. a VIII-a prefațată de Aureliu Goci (Editura Gramar, București, Colecția 100+1 capodopere ale romanului românesc, 1994, 258 p.),[103][106] ed. a IX-a (Editura Semne, București, 2002, 270 p.),[107] ed. a X-a (Editura Academiei Române, București, 2008, 306 p.)[108] și ed. a XI-a prefațată de Eugen Simion (Editura Litera Internațional, București, Colecția Biblioteca pentru toți Jurnalul Național, nr. 8, 2009, 320 p.).[108]
Critica literară românească a considerat anul 1968 „un an al triumfului prozei”, ca urmare a creșterii numărului de romane publicate și a apariției unor opere literare importante precum Șatra și Ce mult te-am iubit ale lui Zaharia Stancu, Intrusul de Marin Preda, Interval de Alexandru Ivasiuc, Animale bolnave de Nicolae Breban și Îngerul a strigat de Fănuș Neagu.[109][110] S-au folosit expresii elogioase apodictice precum „maturizarea deplină a prozei”, evoluția către „romanul total” etc. în legătură cu unele romane apărute în acel an, fiind înăbușită orice încercare de analiză critică amănunțită.[110] Criticii literari au căutat să evidențieze prezența unor simboluri, proiectând zeloși romanele analizate într-un plan metafizic, atemporal.[66][111]
Romanul Îngerul a strigat, apărut în acest context istorico-literar, a avut parte de un mare succes atât critic, cât și comercial, fiind întâmpinat cu entuziasm (sau, după cuvintele criticului M. Nițescu, cu „o adevărată explozie de entuziasm apologetic”).[112] Au fost publicate recenzii elogioase în presa literară a vremii (Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Mihai Ungheanu, C. Stănescu), care au expus opinii critice diverse, dar convergente.[66][113] Unele opinii erau lipsite de simțul măsurii, atunci când considerau că destinul de om înfrânt al lui Ion Mohreanu este rezultatul unei fatalități cosmice, afirmau criticii Marin Nițescu și Cornel Ungureanu.[114][115] Prin urmare, Îngerul a strigat a ajuns să dobândească în timp o glorie care amenință să umbrească nuvelistica de calitate superioară a lui Fănuș Neagu.[116]
Unele întâmplări și personaje care apar în romanul Îngerul a strigat sunt inspirate din experiența de viață a autorului și din amintirile părinților și bătrânilor.[76][77] Spațiul mitic al prozei fănușiene este delimitat de Bărăgan, de Dunăre și de râurile Buzău și Siret, plus Dobrogea, o continuatoare a străvechii Scythia Minor care amintește, în opinia scriitorului, originea latină a poporului român.[117][118] Câmpia Brăilei, descrisă în legendele populare, în cântecele unor lăutari celebri precum Petrea Crețu-Șolcan și în poveștile aventuroase cu iz levantin ale lui Panait Istrati, a devenit fundalul multora din scrierile lui Fănuș Neagu.[119] Această regiune era cunoscută ca „țara hoților de cai”,[119][120] iar însuși bunicul autorului vopsea caii cu var pentru a le schimba culoarea.[121]
Atracția pentru spațiul imaginar al Dunării de Jos provine, probabil, din perioada copilăriei brăilene a autorului și s-a accentuat odată cu trecerea timpului și cu creșterea dorului față de locurile natale.[122] Potrivit criticului Nicolae Balotă, autorul se identifică „pe de-a-ntregul” cu spațiul mitic al Dunării de Jos și a găsit modul potrivit pentru a-l eterniza.[123] Câmpia Brăilei devine astfel, în scrierile lui Fănuș Neagu, un spațiu rural arhaic și anistoric,[124] cu o natură aspră și stranie (câmpii uscate de arșiță sau acoperite de troiene, râuri care seacă sau se transformă în torenți, mlaștini fetide și vânturi care mătură totul în cale)[125] și cu o populație cu porniri instinctuale și uneori violente, ce continuă să practice ritualuri magice păgâne.[126] Acest spațiu imaginar a fost considerat de criticul Eugen Simion ca fiind „o Balcanie utopică, plină de întâmplări năpraznice”.[127][128] Proza fănușiană se înscrie în formula realismului magic, configurând o mitologie a spațiului dunărean.[129][130]
Fănuș Neagu s-a născut la 5 aprilie 1932 în satul Grădiștea din câmpia Brăilei,[131][119] pe care-l considera un sat fabulos de unde putea contempla „dimensiunea stranie a imensității Bărăganului”.[132][133][134] Satul natal, situat la jumătatea distanței între Brăila și Buzău, se afla într-o zonă cu temperaturi extreme: iarna bătea crivățul și vara sufla un vânt fierbinte (poreclit „Calicul”) care aducea arșită.[135] Autorul a copilărit în casa bunicilor materni, care se afla pe malul râului Buzău;[136] râul ieșea adesea din matcă în timpul dezghețului de primăvara, unindu-se cu Balta Albă și cu celelalte bălți.[137]
Unchiul scriitorului, Che Andrei, pe care Fănuș Neagu îl descria uneori drept un „om cutreierat de nebunia plăcerilor, pămînt și nepămînt, răzvrătit și cufundat în visare”,[119] iar alteori drept un „om vesel, îndatoritor, călare pe spinarea durerii”,[76] a locuit o lungă perioadă în satul Grădiștea, într-o casă aflată vizavi de cârciuma Zăluței, până când s-a mutat în ultimii 15 ani ai vieții sale într-un bordei de la o vie.[138] Potrivit autorului, unchiul său fusese lecuit prin descântece bătrânești la vârsta de 25 de ani de patima consumului de rachiu și a băut de atunci numai vin „cu cofa, sau cu găleata”.[139] A murit la vreo 10 ani după publicarea primei ediții a romanului, pe care l-a citit și l-a purtat în buzunar o lungă perioadă.[76][77] Che Andrei va apărea ulterior în povestirea „Pierdut în Balcania” (publicată în 1982 în volumul omonim), rătăcind împreună cu nepotul său prin câmpia Brăilei și cumpărând pentru o noapte o țigancă de la o șatră poposită pe malul Buzăului.[140] Unul dintre consăteni pe nume Ion Ralea, poreclit Țâru, cultiva zarzavat pe terenuri vaste și trăia cu două femei (apoi chiar cu trei femei) în aceeași casă, precum cârciumarul Gică Dună, vărul lui Ion Mohreanu, din Îngerul a strigat,[42][43][141] iar sătenii scorniseră pe seama lui un cântec care începea cu versurile: „Cocoșel cu două creste/Țâru cu două neveste...”[137][142] Doi tineri din sat (Gheorghe Torofleacă, fiul Trufășiței, și țiganul Lilă) au murit pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial, cântând sub ploaia de gloanțe: „Șapte văi și-o vale adâncă,/Aoleu, Doamne,/Aici lupii mă mănâncă...”, la fel cum a pățit în același roman țiganul Ouleață, mort în luptele româno-sovietice de la Țiganca (1941).[143][144][145] În satul Grădiștea a existat, de asemenea, cârciuma lui Fănică Măxineanu pe care Fănuș Neagu a menționat-o în roman; autorul era trimis acolo în copilărie de bunica lui maternă, Nastasia (Tasica) Miroslav, și de vecina Ilinca a lui moș Ioniță pentru a cumpăra rachiu de mentă și secărică, pe care cele două bătrâne îl sorbeau în timp ce-și depănau amintirile.[146]
În apropierea satului natal, la aproximativ 5 km sud-est, se află satul Șuțești, înființat la mijlocul secolului al XIX-lea pe o moșie stăpânită de familia princiară Șuțu.[76][147][148] Șapte prinți Șuțu sunt înmormântați în Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Șuțești, construită în 1842.[147][148] Prințul bătrân, care s-a înecat în roman în Lacul lui Bădel din Dobrogea, a murit în realitate înecat în Balta Albă, menționată și în povestirile lui Vasile Alecsandri și Alexandru Odobescu.[148][149] Autorul îi cunoscuse de la distanță pe prinții Șuțu, fiind fermecat de trecutul zbuciumat al familiei fanariote.[76][148] Unul dintre prinții Șuțu deținea în proprietate un avion.[148]
Trecerea Armatei Roșii către București l-a surprins pe Fănuș Neagu la Grădiștea, unde a devenit martorul mai multor orori precum asasinarea de către militarii sovietici a unui grup de 10-12 soldați germani, flămânzi și zdrențăroși, care s-au predat; această întâmplare a fost redată în romanul Îngerul a strigat, fără a se preciza în primele ediții naționalitatea executanților.[29][150] Un personaj real menționat în roman este comisarul Eugen Alimănescu, fostul comandant al Brigăzii Fulger devenit, după instaurarea regimului comunist, gestionar, alături de generalul grec Markos, al unui debit de tutun aflat vizavi de Catedrala romano-catolică „Sf. Iosif”; este menționată aici abandonarea pe trotuar a mai multor bandiți împușcați, pentru a servi ca învățătură de minte potențialilor răufăcători.[88][151] Fănuș Neagu îl cunoscuse pe Alimănescu în perioada studiilor la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București (1951–1952), iar cei doi s-au împrietenit.[88][152] Un alt personaj cunoscut în aceeași perioadă a fost jucătorul de biliard Mișu Atu, prezentat în carte drept „cel mai mare șnapan de măsluitor” de la cafeneaua lui Bijulică Bagdad din Brăila.[32][153][154]
Tematica romanului Îngerul a strigat a fost anticipată încă de la începutul carierei prin povestirile incluse în volumul de debut Ningea în Bărăgan (1959),[11][155] care a fost primit cu elogii de criticii literari.[74] Prima povestire din acel volum, „Ningea în Bărăgan”, este o cronică a sfârșitului unei lumi vechi.[11] Acțiunea povestirii are loc în anul 1949, în perioada destrămării satului tradițional, și urmărește relațiile dintre bătrânul chiabur Căpălău și cei doi fii ai acestuia: Babalete și Onică.[156][157] Personaje cu numele Căpălău vor apărea mai târziu și în romanul Îngerul a strigat.[50] În povestirea „Cocoșul roșu”, a cărei acțiune se petrece în timpul marii secete, orfanul nestatornic Chiriac ajunge în satul Plătărăști după ce a hoinărit câțiva ani prin lume, schimbând mai multe meserii și dormind adesea sub cerul liber.[158] Acolo devine argatul unui țăran chiabur, se iubește cu Tița, fata stăpânului, și la sfârșit se răzbună, dând foc casei și acareturilor.[17][157]
Povestirile cuprinse în volumul „Vară buimacă” (1967), chiar dacă au tematică diferită, anticipează stilistic Îngerul a strigat, fiind „proze ale spectacolului” (după cum le-a catalogat Cornel Ungureanu) în care Fănuș Neagu este interesat mai mult de aspectul estetic.[159] Autorul experimentează aici un stil inedit, anticonformist, caracterizat prin descrieri ale unor întâmplări carnavalești, prin dialoguri bogate și printr-o abundență de metafore.[159] „Acasă”, una dintre cele mai reușite povestiri care prezintă întoarcerea unei bătrâne în satul pe care-l părăsise în 1949, descrie, de asemenea, sfârșitul unei lumi vechi și poate reprezenta un posibil sfârșit al romanului Îngerul a strigat.[160][161]
Apărută într-o perioadă în care tot mai mulți scriitori români se orientau către eseistică, proza lui Fănuș Neagu are o latură pronunțat epică, înfățișând destine omenești elementare și cultivând elementul senzațional al întâmplărilor.[162][163][164] Criticul Eugen Simion considera că un prozator cu inteligență creatoare poate deduce mai multe idei despre condiția umană din observarea vieții unor indivizi simpli decât din prezentarea dramelor spirituale ale unor intelectuali și a adăugat că spiritualitatea trebuie căutată în substraturile operei literare.[165]
Pornind de la clasificarea romanului de către Pierre de Boisdeffre în roman-histoire (romanul evenimențial sau romanul-cronică) și roman-recherche (romanul analitic), criticul român Romul Munteanu a înscris Îngerul a strigat, alături de Groapa (1957), Princepele (1969) și Incognito (1975–1980) de Eugen Barbu, Delirul (1975) de Marin Preda, Într-o casă străină (1975) de Teodor Mazilu și Doina Doicescu și Nelu Georgescu (1977) de Marian Popa, în categoria romanului-cronică, care prezintă o viziune social-politică amplă asupra unei epoci.[166] Îngerul a strigat se caracterizează printr-o varietate tipologică: el este în același timp un roman țărănesc, un roman al răzbunării, un roman de război, un roman erotic și un roman mitic, înscriindu-se în tradiția politematică a romanului românesc cu o acțiune complexă alcătuită din fuziunea unor povești multiple.[167][168] Acest prim roman îl relevă pe autor ca un povestitor inspirat care cultivă o proză pitorească[169][170] ce surprinde universul satului dunărean în efortul înaintării în istorie.[171]
Îngerul a strigat absoarbe subiectul mai multor nuvele fănușiene, având acțiunea petrecută în același spațiu mitic al Câmpiei Dunării și mai mulți povestitori (Che Andrei, Ion Mohreanu, Vetina, Berechet etc.).[155]
Tema romanului o reprezintă destinul unei colectivități umane, care este dislocată din vatra originară ancestrală și devine victimă a vicisitudinilor istoriei.[6][7][172][173] Declinul comunității este provocat de un eveniment crucial produs la mijlocul anilor 1930: capriciul unui moșier de a construi un aerodrom în satul dunărean Plătărăști din câmpia Brăilei.[10] În acest scop administratorul moșiei convinge treisprezece familii de țărani să accepte un schimb de terenuri în Dobrogea.[20][22][23][91][155] Mirajul unei vieți mai bune îi determină pe țărani să accepte schimbul care pare avantajos la prima vedere (un pogon din câmpia Brăilei este echivalat cu patru pogoane în Dobrogea),[35][155] iar strămutații pornesc spre Dobrogea pe care o văd ca un El Dorado.[12][22][23][91][174] Călătoria începe sub auspicii rele: unul dintre strămutați, Neculai Mohreanu, este împușcat dintr-o eroare, deschizând astfel calea unei fatalități.[16][23][24][175][176] Toate nenorocirile care au loc ulterior par să stea sub semnul acelei fatalități, care determină repetarea acelorași întâmplări cu alți indivizi:[37][114][176][177] personajele romanului ispășesc niște vini care nu sunt ale lor, căpătând destinul unor victime.[178]
Această fatalitate este cauzată, în opinia criticului Radu G. Țeposu, de degradarea purității originare a lumii.[179] Personajul cel mai revoltat împotriva stricăciunii umane este Che Andrei, care, filozofând precum Diogene sau Cilibi Moise, încearcă să afle taina sufletului uman pe care-l imaginează ca un element anatomic ascuns:[27][179][180] „Fiecare om, camarade, și fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu și moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereții ei, care-s făcuți din foiță de carne, și nu scoți, pentru că ți-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înșir toate porcăriile, să scuip pe ele și să torn în locul lor lapte dulce”.[181] Exprimându-și disprețul față de natura umană, același personaj afirmă: „Ființa omului e cea mai prefăcută și e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi și-ți spune cu cine are de-a face. Numa copiii sînt curați, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rîndu și lor”.[27][177][179][181] Acțiunea omului răstoarnă adesea normalitatea societății, aducând-o, potrivit criticului Nicolae Manolescu, în starea de „lume pe dos”.[16][23][179] Cu toate acestea, în ciuda persistenței răului, care amenință perfecțiunea originară a creației, supraviețuiește speranța firavă a refacerii unei lumi ideale, anticipată de ultima strigare a îngerului care vestește nașterea.[182][183]
Strămutarea celor 13 familii, care constituie preambulul romanului, este continuată cu povestea tânărului Ion Mohreanu, fiul lui Neculai, care dorește să răzbune moartea tatălui său.[8][26][66][184] Pe parcursul periplului lui Ion Mohreanu prin diferite comunități din zona Dunării sunt relatate alte povești, cu personaje mai vechi sau mai noi.[12][26][66] Mediul frecventat de personaje este primitiv și violent, cu obiceiuri vechi, influențate de creștinism și de păgânism.[22][185] Personajele, care par căzute dintr-un univers originar, nu sesizează deosebirea dintre bine și rău și trăiesc conduse de instinct într-o lume în care valorile morale sunt relative: Nae Caramet îi înșală pe alții și este la rândul lui înșelat, cârciumarul Gică Dună, vărul lui Ion Mohreanu, trăiește în același timp cu două și apoi cu trei femei, Che Andrei dovedește atât generozitate, cât și turpitudine, directorul Amuzian își denunță propriul frate, escrocul Stan Vrăjitoru zis „Învierea” profanează morminte, îi ajută pe concentrați să scape de armată dându-le să înghită spută de tuberculos și nu se dă în lături nici de la crimă, asasinându-l pe Costică Banaurs zis „Îngerul” ș.a.[186][187][188] Niciunul nu cunoaște iertarea sau mila, ci doar disprețul și răzbunarea.[170] Patima cu care-și trăiesc viața favorizează acțiunea și exclude reflecția.[170] Toate personajele visează să dea „lovitura” care să le schimbe radical viața, dovedind ingeniozitate și spirit de inițiativă.[168]
Destinul comunității rurale din Câmpia Brăilei este afectat în mod inevitabil de evenimentele istorice petrecute în România de la începutul anilor 1940 până în 1954: intrarea țării în Al Doilea Război Mondial, întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste, seceta din 1946–1947, abdicarea regelui Mihai, proclamarea Republicii Populare Române, colectivizarea agriculturii, arestarea opozanților politici de la sfârșitul anilor 1940 și deportările în Bărăgan.[8][114][189][190] Astfel, evenimentele istorice din vara anului 1944 constituie baza a numeroase întâmplări tragice cu nuanțe sordide: împușcarea cailor de către militarii germani, aruncarea în Dunăre a cartofilor de pe un șlep, luarea soldatului Vasile Predescu ca prizonier, rechiziționarea căruțelor, dezbrăcarea și jefuirea soldaților morți, jefuirea castelului prințului Șuțu, petrecerea grotescă organizată de Che Andrei în castel la care, după ce este tras pe un pat cu rotile de administrator și slujnice, taie unghiile de la picioare a câtorva țărani, și executarea a 12 militari germani de către doi călăreți sovietici.[29] Deși prezintă în special situația satului dunărean în perioada interbelică și în anii războiului, Fănuș Neagu sugerează cu realism metamorfoza rurală produsă după război, înfățișând procesele politice înscenate opozanților regimului și deportarea țăranilor în coloniile de muncă forțată.[23] Odată cu schimbarea regimului politic se produce o inversare a ierarhiei comunitare: țăranii înstăriți Gheorghe Jinga, Vetina și Gică Dună sunt arestați pe motiv că se opun colectivizării, în timp ce studentul Luca Oancea este arestat ca dușman al regimului, ajungând să împartă aceeași soartă cu Ion Mohreanu.[21][34] Comunitatea pare să străbată un adevărat purgatoriu al suferinței, fiind lovită din mai multe direcții.[176][191]
Respingând ideea fatalității, criticul M. Nițescu consideră determinismul social din orânduirea capitalistă drept cauză a disoluției comunității rurale din câmpia Brăilei.[192] Autorul ar fi intenționat să descrie o lume dezumanizată, cu o existență exclusiv biologică și instinctuală, care, fiind situată în partea de jos a scării evoluției, este condamnată să dispară de pe scena istoriei.[85] Sfârșitul „conformist” și „arbitrar” al lui Ion Mohreanu se înscrie astfel ca o necesitate în contextul transformărilor social-politice produse după război.[85]
Existența lui Ion Mohreanu urmează un curs tragic, asemănându-se mult cu cea a tatălui său.[28][193] Cele două personaje, care au o înfățișare fizică izbitoare (o față albă „ca de înecat”, ce reprezintă un fel de pecete a soartei),[178][194][195][N 1] vor trăi aceeași dramă: nefericire în dragoste și moarte năprasnică,[22][196] căzând victimă destinului absurd denumit metaforic „ăl care scufundă vapoarele și le scufundă, uneori, mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite”.[16][161][197] Personajul este construit „mai palid, esteticește”, după opinia criticului Eugen Simion, și, deoarece apare în cele mai importante momente ale narațiunii, are rolul de a înfățișa destinul celorlalte personaje.[198][199][200]
Strigările metaforice ale îngerului i se adresează lui Ion Mohreanu, dar nu sunt auzite de niciun personaj, ci doar de autor.[178][201] Din acest motiv, destinul lui Ion Mohreanu e un antidestin,[178][201] căci personajul, în ciuda faptului că pare inițial să-și construiască existența în mod independent, prin propria voință,[28] suferă o serie de eșecuri repetate (eșecul răzbunării, eșecul iubirii, eșecul trăirii) care-l împiedică să devină ceea ce trebuie să fie și-l face să-și rateze întreaga viață.[16][21][178][189][201][202] În fapt, chiar și Îngerul, sub ipostaza seducătorului decăzut Costică Banaurs, se îneacă aproape de mal, neputând să se salveze.[178][201][203] Într-o astfel de lume închisă, scria criticul Nicolae Manolescu, nimeni nu este liber cu adevărat și nu poate scăpa destinului hărăzit lui, iar de aceea toate ambițiile și proiectele oamenilor sunt sortite să eșueze.[16][23]
Cele trei strigări ale îngerului marchează eșecurile personajului pe diferite planuri,[28][204] semnificând de fiecare dată coborârea unei trepte către infern.[16][161] Ion Mohreanu își organizează viața în jurul unui unic țel: răzbunarea morții tatălui său prin uciderea hoțului de cai Țulea Fălcosu, autorul spargerilor pentru care fusese arestat Neculai Mohreanu.[28][120][176][194][205] Reușește să dea de urma hoțului, care se îmbogățise și deținea un grajd de cai de curse la București, dar nu poate să-și pună planul în aplicare, deoarece Țulea moare în urma unui atac de cord la o cursă de cai de pe Hipodromul Băneasa, iar toată energia depusă de personaj se risipește zadarnic.[21][28][120][176][194] Ratarea răzbunării este marcată metaforic de prima strigare a îngerului.[21][28]
Frustrat de neputința îndeplinirii singurului țel care-i putea oferi vieții sale o direcție, Ion Mohreanu duce în anii următori o existență haotică, hoinărind prin diferite locuri și schimbând mai multe meserii (circar, rândaș, argat, grăjdar și marinar) ca un adevărat pícaro.[28][194][195] Nicăieri nu-și găsește locul și pare să aibă o vocație continuă a eșecului, ceea ce-i oferă o imagine a învinsului.[21][28][194][202] Este înșelat de maiorul Ionescu și de Nae Caramet și suferă două decepții sentimentale: mai întâi cu Tița, fiica lui Gheorghe Jinga, și apoi cu fosta prostituată Oli.[21][28][35][120] În cele din urmă, după ce speranța în viitor i se năruie, ajunge marinar la Brăila, iar vestea că a fost mutat la transportul deținuților în Delta Dunării îi provoacă „un râs morfolit”, gest pe care îl va repeta câteva zile mai târziu atunci când va fi condamnat el însuși pentru înlesnirea fugii a zece deținuți.[34][120] A doua strigare a îngerului pecetluiește un nou eșec.[34]
Ultimul episod al romanului, „de un realism atroce”, se petrece în 1954 într-o colonie de deportați din câmpia dobrogeană, unde Ion Mohreanu lucrează ca vânzător.[34][120][198] În acest mediu pustiu și deprimant își sfârșește viața, fiind pedepsit fără judecată în urma bănuielii nefondate că ar fi denunțat autorităților un membru al coloniei.[34][120][176][198][199] Ciclul eșecurilor lui Mohreanu se încheie, iar fraza finală a romanului: „Și a fost atunci a treia strigare, vestind nașterea”[206] evidențiază că prăbușirea este urmată de regenerare.[34][183] Izbucnit în mijlocul unui haos, strigătul final revelează transformarea suferinței în exaltare[207][208] și, în același timp, triumful creatorului într-o lume în care „victorioasă nu poate fi decît Fantezia”.[208] Îngerul a strigat devine astfel „o punere în scenă a destinului însuși, o carte a suferinței, a ispășirii, a salvării prin suferință, prin intensitatea dăruirii”, considera criticul Lucian Raicu.[209] Sfârșitul unei lumi arhaice, fabuloase, dar atinsă de un blestem, coincide cu geneza unei lumi noi, mai pure,[11][20][175][191] transformând romanul într-un soi de „apocalipsă de o straniu-întunecată frumusețe”.[178][201][203]
Primele cristalizări ale balcanismului în literatura română datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea și i se datorează poetului și culegătorului de folclor Anton Pann.[210] În decursul timpului balcanismul a evoluat către un prerafaelitism autohton, axat pe descrierea unor medii sociale insalubre și violente, oarecum pitorești, precum târgul dunărean mitic Isarlâk, situat „la mijloc de Rău și Bun”, din poeziile lui Ion Barbu.[210] Scriitorii români, adepți ai balcanismului, folosesc virtualitățile stilistice ale limbajului, cultivând cu rafinament o retorică vulgară care individualizează literatura română în spațiul universal.[211]
Îngerul a strigat a fost încadrat de majoritatea criticilor literari în categoria romanului balcanic, caracterizat printr-o perspectivă folclorică și mitologică a istoriei, prin relatarea unor întâmplări violente cu personaje romantice (luptători pentru libertate, haiduci, fecioare răpite etc.) și prin folosirea unui ton satiric cu nuanțe parodice.[210][212][213] Fantazarea de tip oriental este o altă caracteristică a prozei fănușiene.[177][214] Fănuș Neagu fusese predestinat exploatării acestui filon literar de calitățile sale native (imaginația bogată, plăcerea de a povesti și o viziune epică marcată de patetism) și de aceeași obârșie brăileană ca a predecesorului Panait Istrati.[15][118][172][215] Cu toate acestea, instinctul de scriitor al lui Fănuș Neagu îl determină adesea să-și reprime impulsurile naturale, făcându-l pe criticul Gabriel Dimisianu să scrie că Îngerul a strigat este „o carte a reprimării, a înfruntării propriei naturi” în care are loc o constrângere dramatică a tentației de a fabula[15][209] și o convertire a lirismului și pitorescului într-o viziune tragică.[216]
Universul social descris de Fănuș Neagu în Îngerul a strigat are o înfățișare pestriță și haotică, semănând în majoritatea cazurilor cu universul levantin din scrierile lui Panait Istrati, iar uneori cu universul western din perioada de colonizare a Vestului Sălbatic.[36] Astfel, harababura ia locul ordinii, după cum dovedește descrierea faunei umane ce populează prăvăliile și cârciumile din centrul Brăilei: „foiau geambași, lipoveni bețivi, țărani, vagabonzi, hoți un amestec haotic peste care trona tejghetarul cu ceafă îndesată, și un bărbat de vreo treizeci de ani, frumos și bine legat, care bea bere, săltînd pe genunchi o puiculiță oacheșă”.[36][194][217] Atmosfera de opulență, de haos și de nestatornicie, care amintește de spațiul balcanic, este considerată drept cauză a degradării morale a societății.[36] În acest spațiu dunărean românesc au loc frecvent furturi de cai, răpiri, jafuri nocturne și chefuri pantagruelice.[36] Unele episoade impresionează prin frenezia trăirii precum aruncarea celor 33 de hoți în Dunăre pentru a scoate crucea aruncată de Bobotează sau devastarea conacului prințului Șuțu în noaptea de 23 august 1944.[218] Comportamentul violent este tipic acestui mediu social bazat pe instinct, fiind integrat adesea inclusiv în ritualul erotic.[219][220]
Oglinda acestui univers levantin este personajul Che Andrei, un individ cu imaginație, cu înțelepciune și mai ales cu un destin ieșit din comun.[221] Fost prizonier în Anatolia și vorbind în aforisme, el pare a fi un descendent al lui Nastratin Hogea[24][175] care nu ia nimic în serios și rămâne mereu sărac pentru a-și confirma destinul de haimana rătăcitoare.[30][41] Este mare amator de petreceri în stil rabelaisian și bea toți banii care-i revin din premiul oferit de prințul Șuțu, fiind un spirit dionisiac (extatic și spontan) care-și pune în același timp întrebări metafizice cu privire la sensul vieții precum personajul Zorba din romanul lui Kazantzakis.[39] Printre pildele de înțelepciune bătrânească pe care le rostește sunt următoarele: „omu e dator să fie om, iar boul să aibă coarne”, „un om deștept doarme într-o juma de ceas cît un prost în trei zile”, „că-n primu an de-nsurătoare, omu n-are pereche de tîmpit pe lume”, „fiecare nătărău, domnule, vrea să-l răstignească el, cu mîinile lui, pe Isus Cristos, ca să se convingă că Isus a trecut prin lume cu adevărat”.[221][222] „Nu poți trăi ca el [...]. El are daru ăla de-a trăi rîzînd, de-a vedea viața cum e”, îl descrie fratele lui vitreg, Magaie.[24][223] Un alt personaj interesant este cârciumarul Gică Dună, care trăiește cu două femei și o aduce apoi în casă și pe a treia; criticul Eugen Simion îl considera „un veritabil Mitică de câmpie”.[30][224]
În acest mediu dunărean domină instinctul, iar întâmplările iau adesea proporții fabuloase precum arată următorul pasaj: „Noi ăștia de la Dunăre știm să petrecem – la Brăila sînt cel puțin zece cîrciumi care nu vînd vinu cu kilu sau cu vadra, vînd cu burta, plătești și bei cît te țin balamalele – și-n seara aia, pot să zic, a fost frumos, devenisem rotunzi de-atîta băutură, puteai să ne dai de-a dura ca pe bile”.[187][188][196][225] Personajele romanului beau vin cu vadra, săvârșesc fapte năprasnice și au relații de dragoste cu femei aprige asemănătoare cu eroinele lui Panait Istrati.[199] Împăratul neîncoronat al ținutului aspru al bălților Dunării este vestitul bandit Terente, care, deși nu apare ca personaj, este menționat de mai multe ori în roman; Gheorghe Jinga, Neculai Mohreanu și Ouleață chiar se laudă că l-ar fi cunoscut.[226] Observând amestecul de romantic și straniu al romanului, criticul Nicolae Manolescu evidenția înfățișarea autentică a unei lumi, care, în ciuda greutăților și a lipsei de speranță, „trăiește cu adevărat, pulsează de energii, unele negative, explodează de vitalitate” și concluziona că personajele fănușiene cunosc „toate josniciile și toate sublimitățile”, cu excepția placidității.[16][23]
Numele personajelor provin din antroponimele locale, semănând cu poreclele și făcând deseori trimitere la aspectul fizic sau obiceiurile indivizilor: Țulea Fălcosu, Costică Gurafoii, Zatîc, Barbu Căpălău, Titi Șorici, Magaie Ciutu sau Ouleață; alte personaje sunt cunoscute prin porecle (țiganii Bomfaier și Schelete sau infractorii Stan Vrăjitorul zis „Învierea” și Costică Banaurs zis „Îngerul”) sau prin prescurtări (Che Andrei), în timp ce prințul Alexandru Șuțu, posesor al unui nume pretențios, este coborât în rândul oamenilor de rând prin atribuirea poreclei „Buric” cu trimiteri anatomice.[32][226][227]
Alte întâmplări relatate de Fănuș Neagu par inspirate din acțiunea unor creații artistice western, care se desfășoară în unele teritorii americane[36][39] guvernate de legi proprii, precum Yoknapatawpha(en)[traduceți] (din scrierile romancierului american Faulkner) sau Macondo(en)[traduceți] (cunoscut din romanul Un veac de singurătate al scriitorului columbian Gabriel García Márquez).[228] Strămutarea țăranilor în ținutul arid al Dobrogei seamănă într-o mare măsură cu călătoriile aventuroase ale caravanelor din perioada de cucerire a Vestului Sălbatic, concurența pentru premiul de 100.000 de lei oferit celor care vor găsi corpurile prinților Șuțu, înecați în Lacul lui Bădel, pare un fel de „goană după aur”, cârciumile (mai ales cea a lui Nae Caramet) au aspectul unor saloon-uri din filmele western în care oaspeții beau și joacă cărți sub privirile unei femei ațâțătoare precum Bișca, iar Ion Mohreanu își ia numele exotic Arizona.[35][36][39] Colonia concentraționară destinată persoanelor cu domiciliu obligatoriu a fost comparată la rândul ei, de criticul Ov. S. Crohmălniceanu, cu Guyana Franceză, locul de deportare al deținuților politici francezi.[52]
În opinia criticului Gabriel Dimisianu, mediul social din acest roman prezintă asemănări structurale cu cel descris în nuvelele lui Ștefan Bănulescu sau în poemele lui Ion Gheorghe, configurând „un straniu teritoriu faulknerian în marginea câmpiei dunărene, imaginar și real totodată, învăluit de un aer tremurat, căci linearitatea câmpiei dă sentimentul mirajului, atrăgându-ne apoi în desișurile fabuloase ale bălților, ținut populat de o umanitate robustă, vitală, trăind însă sub o efigie tragică”.[8] Acest spațiu marginal, izolat de civilizație și apăsat de tragism, a fost considerat uneori „pitoresc” (Paul Georgescu), iar alteori „patetic” (S. Damian).[78] Aici viața pulsează elementar, cu o instinctivitate nereprimată.[229] Satul dunărean („țara hoților de cai”) din Îngerul a strigat a fost comparat de criticul Zaharia Sângeorzan cu ținutul descris de Ioan Slavici în nuvela Moara cu noroc (1881) prin comportamentul instinctual și violent al oamenilor și prin pedepsirea trădării cu moartea.[155] În opinia criticului sus-menționat, Lică Sămădăul poate fi regăsit în Câmpia Dunării sub masca lui Țulea Fălcosu și a altor personaje fănușiene.[155]
Criticii literari au scos în evidență prezența mai multor aspecte picarești în Îngerul a strigat,[170][194][230][231] iar unii dintre ei (precum Aureliu Goci) au scris că romanul fănușian transpune, la fel ca Șatra lui Zaharia Stancu, ideea marilor migrații ale popoarelor la scara unei mici colectivități umane.[231] Literatura română conține puține scrieri picarești, fiind în general o literatură cu personaje sedentare.[232] Atunci când se deplasează, personajele au un scop precis: Dinu Păturică știe pentru ce străbate codrii Vlăsiei și călătorește în satele lui Andronache Tuzluc, la fel cum știu Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, Calistrat Hogaș și personajele sadoveniene.[233] Personajele cunosc încă de la început motivația deplasării, traiectoria și destinația, de aceea deplasarea are un scop utilitarist și nu conține elemente imprevizibile.[233]
În literatura modernă, influențată de noile raporturi sociale determinate de industrializare, a apărut însă un tip nou de personaj care călătorește condus de o forță obscură (numită fatalitate) către o destinație necunoscută.[233] Acest mod de deplasare nu are un motiv concret și se desfășoară haotic, stând uneori la baza migrației unor mase umane enorme.[233] Personaje care se deplasează la întâmplare au apărut în scrierile unor prozatori americani (Henry Miller, Francis Scott Fitzgerald și Jack Kerouac) sau europeni (Louis-Ferdinand Céline)[233][234] și au devenit cu timpul tot mai numeroase.[235] În accepțiunea critică a termenului, eroul picaresc este un aventurier, individ declasat provenit din clasa de jos a societății, care călătorește din loc în loc, cunoscând numeroși oameni, observând diferite medii sociale și apelând la tot soiul de tertipuri pentru a continua să-și ducă traiul pe care-l dorește.[232]
Puținele excepții din literatura română, în afara împrumuturilor livrești manifestate în scrieri ca „Istoria unui galbîn și a unei parale” de Vasile Alecsandri, sunt creațiile unor autori reprezentanți ai „mediului balcanic”, influențați de literatura orientală.[232] Panait Istrati este considerat a fi principalul autor de romane picarești din literatura română, care a evocat atât spațiul fabulos al Bărăganului, cât și nenumărați eroi fără căpătâi rătăcitori prin porturile Orientului.[68][232] Acest tip de personaj a fost ilustrat în mod original de Fănuș Neagu în nuvelele sale și în romanul Îngerul a strigat.[235][236] Eroii prozei fănușiene rătăcesc adesea în spațiul mitic al câmpiilor și bălților dunărene, fiind „atrași irezistibil de demonul mișcării fără țintă, bolnavi de vagabondaj”.[78] Exodul personajelor din Îngerul a strigat este condiționat atât de necesități istorice (Al Doilea Război Mondial și marea secetă de după război), cât și de cauze specific locale precum schimbul de terenuri în care sunt implicați sătenii din Plătărăști.[170] Călătoria unor personaje fănușiene se desfășoară alteori într-o stare de buimăceală cauzată de pierderea reperelor sociale, sub influența unui complex de împrejurări pe care nu le înțeleg.[235][237]
Tânărul Ion Mohreanu din romanul Îngerul a strigat întruchipează figura unui „pícaro modern”, care hoinărește permanent fără a-și găsi nicăieri liniștea sufletească.[195] Destinul său de hoinar pare să fie rezultatul unei fatalități, după cum își imaginează chiar personajul: „Fața mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lu tata i s-a tras, oricît v-ar părea de ciudat, de la culoarea feții. Nenorocirile mele n-au rădăcini. Unchiu Petrea Dună, care-l ura pe tata, spunea că asta e culoarea feții înecaților”.[194][195][238] Eșuând în încercarea sa de răzbunare, Ion Mohreanu nu reușește să-și găsească țelul vieții și hoinărește haotic, din eșec în eșec, până în momentul morții sale absurde.[21][194][239] În această perioadă personajul lucrează ca argat în mai multe locuri, ajungând să cunoască atât mediul tradițional al satului interbelic, cât și mediul interlop al mahalalelor urbane.[240]
Personajul nu are de fapt o biografie: nu are trecut și nici viitor; nu-și amintește decât frânturi din trecut și, cu excepția scurtei perioade în care-l caută pe individul vinovat pentru moartea tatălui său, nu are un țel în viață.[241] Existența sa se desfășoară orizontal numai în prezent, fiind guvernată de imprevizibil și având o formă labirintică.[241] Nu există nicăieri o încercare de căutare a sensului existenței, care să producă ridicarea metafizică a personajului către stadiul de conștiință.[239] În opinia criticului Marian Popa existența lui Mohreanu seamănă cu cea a lui Melehov din capodopera șolohoviană Pe Donul liniștit (1928–1940) sau a altor personaje din epocile revoluționare, care se lasă târâte de curentul istoriei.[239] Sfârșitul absurd al personajului poate fi comparat în literatura română doar cu moartea haiducului Cosma din povestirea „Moș Anghel” a lui Panait Istrati.[194]
O caracteristică a prozei fănușiene este relatarea unor întâmplări neobișnuite, care trec de limita verosimilului și se transformă în mituri,[13][216][242] precum în povestirile „În pădurea Cotoșmani” și „Moara lui Călifar” ale lui Gala Galaction.[20][243] Astfel, țăranul strămutat Nae Caramet povestește că, mergând pe malul mării în noaptea de Sfânta Maria Mică, ar fi văzut ieșind din mare corăbii scufundate de pe care morții aruncau pe uscat obiecte prețioase pentru a-i atrage pe trecători în adâncuri, Pavel Berechet ar fi fost strigat noaptea de pești, iar Gică Dună este un om norocos pentru că a sărutat o mână de mort.[243][242][244]
Întregul univers fănușian evocă o stare de demonism frenetic: vântul de miazăzi stârnește nisipuri care acoperă câmpia Brăilei, aducând sărăcie, iar personajele, ce posedă o „conștiință buimacă” (după cuvintele criticului Nicolae Balotă), par cuprinse de un fel de dibbuk.[237][245][246] Astfel, boierii bucureșteni veniți să petreacă Paștele în Bărăgan simt o „chemare voluptoasă spre prăbușire” și cutreieră satele bărăgănene, prefăcându-se schilozi și cerșind, țăranii pleacă buimaci spre Dobrogea, urmând mirajul pământului,[247][248] iar Magaie, bătrân, bolnav și deznădăjduit, își vinde sufletul diavolului, pe care-l consideră singura divinitate într-o lume supusă morții.[16][23]
Autorul se îndepărtează, ca și în nuvelele sale, de proza tradițională de inspirație rurală, prezentând în mod surprinzător părăsirea fără regrete a vetrei strămoșești, eveniment care era perceput în mediul tradițional ca o catastrofă sau ca un semn de urgie.[249] Nu există o raportare la tradiție decât în măsura în care servește unor anumite necesități practice.[250] Unele datini creștine și păgâne sunt păstrate datorită aspectului lor inedit și savuros:[185] ritualul prinderii și aducerii porcilor din baltă,[251] arderea unei cruci din lemn pentru a feri casa de boli și duhuri necurate,[252] scufundarea după crucea aruncată în apă de Bobotează, iertarea reciprocă a păcatelor de Paști, invocarea lui Satan de către Nae Caramet pentru a opri furtuna de nisip („Satan, împăratule negru [...], fii stăpînu lor, după cum ești și stăpînu meu. Plătește-le cu avere și te vor sluji pe pământ. Dă-le avere și ei își vor spăla picioarele, în fiecare seară, într-un lighean cu gîndaci.”)[20][66][243] sau nunta efectuată în absența mirelui.[185] Aluziile sacre sunt numeroase în roman, însă au forma grotescă a unor anarmorfoze:[247][248] „Învierea” e un profanator de morminte, „Îngerul” e un seducător decăzut,[16][203] 33 de tâlhari (câte unul pentru fiecare an al lui Christos) se aruncă să scoată crucea aruncată în apă de Bobotează,[201][203][248] personajul Che Andrei taie unghiile de la picioare a șase bătrâni, parodiind scena biblică a spălării pascale a picioarelor, iar 12 soldați nemți sunt executați lângă zidul castelului în noaptea de 23 august 1944.[23][247][248]
Din multitudinea personajelor iese în evidență Che Andrei, care are un rol important în lectura simbolică a romanului.[78][253] Personajul a dus o viață aventuroasă: a luptat în cel de-Al Doilea Război Balcanic, a fost prizonier în Anatolia, a ajuns la Sfântul Mormânt, a mâncat carne de catâr și a băut cantități mari de vin.[253] Bogata experiență de viață, optimismul și plăcerea de a fabula îl fac să aibă un ascendent moral asupra celorlalte personaje cărora le transmite mirajul Pământului Făgăduinței: Dobrogea imaginată de el este un adevărat Canaan, iar via de stat Plaiuri este un paradis al vinului și rachiului.[254] Che Andrei are în roman rolul Ispititorului.[255] Bucuriile vieții pe care le vestește el se dovedesc însă a fi doar miraje care se destramă pe măsură ce oamenii se apropie de ele.[255]
Analizând romanul, criticii Nicolae Balotă și Eugen Simion au constatat prezența unor numere simbolice care creează impresia unei proze inițiatice gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu: trei strigări ale îngerului, trei evenimente de seamă petrecute în acea primăvară în lumea bălților, trei spargeri comise de Țulea Fălcosu, 13 familii strămutate, vârsta de 30 de ani la care moare Ion Mohreanu, 33 de hoți care se aruncă în Dunăre pentru a scoate crucea, 39 de țărani strămutați (fără Neculai Mohreanu) etc., care ar putea reprezenta mai degrabă coincidențe decât „o mistică a cifrei trei”.[24][175][256][257]
Autorul nu manifestă preocupare față de construcția literară:[12][200] relatează ad líbitum, neordonat, un număr mare de întâmplări fragmentare care conturează imaginea de ansamblu a unei colectivități în mișcare; acțiunea romanului este greu de rezumat din acest motiv.[9][15][21][114][226] Nu există o înlănțuire fluentă a întâmplărilor relatate, ci mai degrabă una zigzagată, cu reveniri și răsuciri surprinzătoare la un autor cunoscut pentru narația armonioasă din povestirile și nuvelele mai vechi.[15][21] În mai multe momente ale romanului se desprind noi ramificații narative pe care autorul le urmărește amănunțit.[9][12][14][21][66] Fluxul narativ este inegal, precipitat sau domol, urmărind să capteze semnificațiile existențiale ale faptelor.[8] Prin renunțarea la unele convenții ale construcției literare se produce o armonizare a tradiției și inovației în proza fănușiană.[258][259]
Stilul narativ al lui Fănuș Neagu este considerat un stil paradoxal prin relatarea unor întâmplări stranii și violente într-un limbaj lirico-baladesc, plin de metafore.[127][193][226][260][261][262] Acest paradox între limbaj și obiectul limbajului se datorează personalității duale a autorului: când războinic și vulcanic, când sentimental și melancolic.[164][262][263]
Într-o epocă postmodernă Fănuș Neagu extrage fabulosul și spectaculosul din realitate, căutând poezia ascunsă a fiecărui cuvânt și inventând metafore surprinzătoare („luna sângera ca o vulpe jupuită” sau „luna ca o ploscă de vin roșu în marea desfrâului”), susținea criticul Eugen Simion.[264] Există în roman, de asemenea, momente originale de lirism erotic precum descrierea freamătului carnal trăit de Ion Mohreanu și Tița în scena ducerii mânjilor la gârlă sau dansul Oliviei în ajunul Crăciunului cu un puiet de brad plin de promoroacă.[31] Limbajul scriitorului alternează între exuberanță și încrâncenare, manifestându-se ca un mod de respingere a exprimării stereotipe.[230]
Întâmplările prin care trec personajele romanului au doi naratori: autorul și personajul Ion Mohreanu, fiind relatate alternativ la persoana a III-a și la persoana I.[8][26][68] Ambele narațiuni conțin o doză ridicată de subiectivism, nefiind obiective și neutre, ci transmițând mai degrabă un mesaj auctorial puternic cu privire la un mediu uman bine cunoscut.[80][167][213] „Fănuș Neagu nu scrie, ci retrăiește fiecare pagină, fiecare clipă. [...] Totul este proaspăt, viu, totul degajă un sentiment de viață autentică”, consemna criticul Valeriu Râpeanu.[80] Prezența dialogului spontan și jovial (care ocupă o parte semnificativă a textului literar), a retoricii populare (regionalisme din zona dunăreană, proverbe, zicători și chiar măscări) și a umorului folcloric conferă romanului un puternic caracter oral.[9][265][266] Eroilor fănușieni le place să vorbească într-un ritm mai rapid decât al personajelor cărții Hanu-Ancuței, părând grăbiți să-și spună povestea.[14]
Proza lui Fănuș Neagu (Ningea în Bărăgan, Somnul de la amiază, Vară buimacă, Îngerul a strigat, Frumoșii nebuni ai marilor orașe, Scaunul singurătății) cultivă o atmosferă magică fabuloasă, asemănându-se cu proza realist-magică scrisă de povestitorii români Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu și Panait Istrati sau de unii romancieri sud-americani,[128][130][193][267] fără a se ridica totuși, potrivit unor critici, la valoarea acesteia.[268] Autorul plăsmuiește, în opinia criticului Eugen Simion, „o halima dunăreană” în care hoți de cai, haiduci, bărbați iuți sau femei răzbunătoare, ce par a descinde din cele O mie și una de nopți, traversează întâmplări stranii și uneori chiar miraculoase.[127][269]
Romanul Îngerul a strigat a reținut atenția criticii, fiind formulate opinii diverse, dar convergente.[113] Autorii recenziilor au concluzionat aproape de fiecare dată că este vorba de o operă literară excepțională, cu o mare importanță în literatura română postbelică.[4][114][169] Astfel, Valeriu Râpeanu considera Îngerul a strigat „o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului”, în care Fănuș Neagu descrie o lume pe care o simte „până în cea mai adâncă fibră a ființei”,[80] Matei Călinescu scria că acest roman „este, în esența lui, un poem, un poem care refuză să fie bocet sau blestem, participînd la natura amîndurora”,[230] Eugen Simion îl definea drept „o narațiune încântătoare, remarcabilă prin puterea de a fixa destinul unei lumi ce trăiește o dislocare din tiparele ancestrale, foarte aproape [...] de mituri”,[6] cu un capitol final „de un realism atroce”, care depășește prin precizia detaliilor și sugestii „tot ce s-a scris la noi pe această temă”,[198] Nicolae Manolescu îl percepea ca un „roman captivant, puternic și tragic” cu „o construcție destul de sigură”,[7] iar C. Stănescu îi scotea în evidență muzicalitatea epică, caracterizându-l drept „un roman misterios și intraductibil ca o melopee ori ca un descântec”.[270]
Criticii literari au evidențiat capacitatea de fabulație și plăcerea de a povesti ale romancierului,[8][12][172] precum și prezența permanentă a unei senzații de curgere frenetică a vieții în roman.[163][176][209] Lucian Raicu scria că romanul reconstituie „un climat istoric plin de dramatism (un deceniu înaintea războiului, un deceniu după) [...] cu un rar simț al adevărului”, ridicându-se deasupra evenimentelor acelei epoci „spre a se constitui într-o ficțiune vie, de sine stătătoare, ciudată, fabuloasă”,[81] Ov. S. Crohmălniceanu considera că narațiunea este construită „solid și dens” și îi identifica „o notă fundamentală acută în răscolirea omenescului, întîlnită rar”,[255] în timp ce Ion Negoițescu concluziona că „Îngerul a strigat rămîne o carte strălucitoare de viață, antrenantă, îngrijit scrisă și fermecătoare prin multiplul ei fabulos”.[5] Ritmul narațiunii este „sufocant”, sublinia C. Stănescu,[172] făcându-i pe cititori să simtă „fascinația epicului pur” chiar și la o lectură superficială.[163] A fost remarcată filiația cărții cu proza muntenească, fiind citați un număr mare de prozatori de la I.L. Caragiale la Constantin Sandu-Aldea, spre iritarea scriitorului care considera că opera sa oferă „o viziune nouă asupra lumii dunărene”.[14][271]
Materia epică „densă și expresivă”, elaborată cu pauze pe parcursul a aproape unui deceniu, conturează imaginea de ansamblu a unei colectivități în mișcare.[12][114][176] Autorul urmărește dinamica socială printr-o narațiune fermecătoare, pitorească și suculentă, cu origini în balade și în legendele populare.[12][93][171][202] Analizând acest roman, Eugen Simion îl descria pe Fănuș Neagu drept un „povestitor înnăscut, cu o imaginație în fierbere și o limbă care, de la Sadoveanu încoace, nu și-a desfășurat în proza românească, mai strălucitor, bogățiile interioare și forța ei combinatorie”,[272] iar Gabriel Dimisianu îl considera ca fiind „unul dintre rarii creatori înzestrați să proiecteze epopeic, rapsod al unei umanități hipervitale și al unor trăiri potopitoare, năpraznice, apte să ridice totul în fabulos”.[187]
Reducerea naturii romanului la o simplă reconstituire epică a unor întâmplări pitorești constituie o înțelegere limitată a materiei literare,[273] deoarece pot fi identificate mai multe semnificații latente.[204] Romanul poate fi citit alternativ, în opinia criticului Ov. S. Crohmălniceanu, atât ca relatare a unui destin tragic,[68] cât și, din perspectiva lui Che Andrei, ca o poveste simbolică cu sensuri existențiale („romanul amăgirilor”).[200][255] Existența omului este plasată în viziunea acestui personaj sub semnul zădărniciei.[200] „Oamenii se împart în două: unii care s-au născut mai devreme decît trebuia, alții care s-au născut mai tîrziu”, filozofează personajul, susținând că omul nu-și poate stabili singur destinul, ci trebuie să-l accepte așa cum i-a fost dat.[200][274]
Criticul Nicolae Balotă îl descria pe Fănuș Neagu drept „un poet al stărilor orgiastice” care prezintă mișcarea frenetică a unor personaje cu un „vid al conștiinței etice” sau cu o „conștiință buimacă” și nega din acest motiv caracterul tragic al romanului.[275][276][277] Sfârșitul năprasnic al unor personaje nu poate fi considerat tragic din moment ce acestea nu simt senzația de anxietate și nu conștientizează tragismul evenimentelor.[275][276][278]
Mai sceptic de felul lui, criticul Cornel Regman scria în articolul „Îngerul a strigat – criticii s-au predat” (apărut în 1969 în revista culturală Tomis) că structura romanului se datorează mai degrabă unei întâmplări, nefiind rodul unei îndelungate reflecții.[115] El își sprijinea concluzia pe un interviu al lui Fănuș Neagu publicat în Revista bibliotecilor (nr. 3/1969) în care proaspătul romancier afirma imprudent că ar fi introdus „strigările îngerului” în roman „cu o oră înainte de predarea manuscrisului la editură”.[115] Romanul a fost elaborat pe o perioadă îndelungată, scria criticul Cornel Ungureanu, timp în care se produsese o problematizare a literaturii și se schimbaseră preferințele cititorilor, iar literatura tradițională, chiar pitorească, risca să fie considerată vetustă.[279] În aceste condiții Fănuș Neagu a găsit în grabă un tertip: strigările îngerului, care aveau scopul de a vesti sfârșitul unei lumi vechi și geneza unei lumi noi.[280] Bazându-și demersul critic pe afirmațiile din acel interviu, Cornel Regman ajungea să nege metafizica romanului și considera că transformarea unui individ cu gândire precară într-un personaj tragic este patetică.[281][282]
Cu toate acestea, Regman recunoaștea maturitatea romanului Îngerul a strigat în comparație cu povestirile și nuvelele mai vechi ale lui Fănuș Neagu, dar minimaliza calitățile literare ale autorului, afirmând că talentul acestuia nu constă în comunicarea unor idei, ci în „plăcerea de a fabula”, de a inventa (precum Anton Pann și Ion Creangă) episoade anecdotice trăite de indivizi hoinari, șireți și neserioși precum Mitică al lui Caragiale.[282][283] Critica severă a lui Cornel Regman exprima, în opinia lui Cornel Ungureanu, poziția unei generații vârstnice care susținea o literatură cu o construcție sobră și cu idei clare și detesta experimentul literar.[284]
Sintetizând punctele de vedere prezentate în primii 10 ani de la apariție, criticul M. Nițescu a afirmat că s-a „creat un fel de mistică a biologicului, o metafizică a vieții elementare” în jurul acestui roman.[113] Unii critici s-au exprimat foarte elogios, depășind uneori simțul măsurii, scria criticul sus-menționat.[114] Mult mai ponderat în afirmații, Nițescu considera că romanul creează impresia de „schematism și simplificare, de siluire a realității” prin exagerarea conștientă a defectelor unei lumi rurale dezumanizate, cu o existență exclusiv biologică, fără o conștiință de clasă.[85] Reproșurile altor critici au vizat lipsa de fluență a acțiunii (ca urmare a construcției literare neordonate), inegalitatea sau chiar monotonia fluxului narativ și abundența de ornamente stilistice (care dezvăluie, în opinia lor, un „răsfăț calofil” al autorului).[78]
Romanul Îngerul a strigat a fost tradus în mai multe limbi străine:
Un fragment al romanului a fost tradus în limba franceză de Fernand Bloch și a fost publicat sub titlul „L'Ange a crié” în numărul special „Écrivains roumains d'aujourd'hui” (pp. 111–125) din februarie 1976 al revistei literare Les Lettres Nouvelles, conduse de Maurice Nadeau.[288]
Romanul a fost ecranizat de către regizorul Radu Gabrea, după un scenariu scris de Fănuș Neagu, în filmul Dincolo de nisipuri cu o durată de 100 de minute.[18][19][289] Cineastul a încercat să realizeze un echivalent cinematografic al romanului prin recreerea universului fănușian; personajele au fost puse adesea să acționeze în situații diferite.[290] Filmul este împărțit în patru părți și un epilog: „Noiembrie 1934 – Blestemul”, „Noiembrie 1941 – Trădarea”, „Februarie 1945 – Tița”, „Mai 1946 – Dincolo de nisipuri” și „1948 – Epilog”.[291] Există mai multe diferențe între carte și film, printre care: Ion Mohreanu nu află numele celui vinovat de moartea tatălui său, deoarece „îngerul” Neicu Jinga este asasinat în timpul încercării de scoatere a crucii din Dunăre, planurile de îmbogățire ale lui Caramet se năruie după ce bătrânul prinț Ipsilanti (personaj care nu apare în roman) dă foc grâului cules de pe câmp în timpul furtunii de nisip, iar Ion Mohreanu se asociază cu un grup de traficanți de arme și este împușcat atunci când încearcă să-i părăsească.[292] Probabil în urma intervențiilor dese ale autorităților de cenzură a fost introdus un comentariu exterior rostit de activistul de partid Titi Șorici (interpretat de Ernest Maftei), comentariu pe care criticul de film Călin Stănculescu îl considera didacticist și anost[293] și care nu i-a plăcut nici măcar prozatorului Fănuș Neagu.[294] Nu s-a permis difuzarea filmului pe ecrane cu titlul original Îngerul a strigat, deoarece trimiterile biblice erau respinse în acea epocă.[295][296]
Rolurile principale au fost interpretate de Dan Nuțu (Nicolae Mohreanu/Ion Mohreanu), George Constantin (Nae Caramet), Mircea Albulescu (Che Andrei), Emil Botta (prințul Ipsilanti), Gina Patrichi (Vetina), Violeta Andrei (Bișca), Vasile Nițulescu (Pavel Berechet), Gheorghe Dinică (maiorul Ionescu), Ernest Maftei (țăranul Titi Șorici, naratorul întâmplărilor), Constantin Rauțchi (lemnarul Petrea Dună), Ștefan Mihăilescu-Brăila (Gheorghe Jinga) și Alexandru Herescu (Neicu Jinga poreclit „Îngerul”).[289][297] Premiera oficială a filmului a avut loc la 18 februarie 1974.[19][298]
Filmul a fost prezentat la ediția din 1974 a Quinzaine des réalisateurs, o selecție paralelă cu selecția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, atrăgând aprecierea publicului francez;[293] publiciștii de origine cehă Drahomíra și Antonín J. Liehm l-au considerat „cel mai important film românesc al primei jumătăți a anilor ’70”.[292][299] Difuzarea filmului în România a fost interzisă personal de Nicolae Ceaușescu după o vizionare privată, iar regizorul a trebuit să depună eforturi timp de un an pentru a convinge factorii de decizie să permită reluarea difuzării în cinematografe într-o versiune modificată.[101][300] În urma interzicerii difuzării acestui film regizorul Radu Gabrea a hotărât să emigreze în Europa de Vest.[301] Versiunea necenzurată a filmului Dincolo de nisipuri a fost difuzată pentru prima dată abia după Revoluția din decembrie 1989.[101][302][303]
Dincolo de nisipuri a fost primit favorabil de către criticii de film români (printre care Florian Potra, Ioan Lazăr, Petre Rado, D.I. Suchianu și Călin Stănculescu), care au evidențiat vigoarea epică a acțiunii, caracterul de frescă a unei societăți în care oamenii își caută idealurile, surprinderea relației dramatice între individ și istorie, secvența de început (povestea de dragoste dintre Nicolae Mohreanu și Vetina), secvența scoaterii din Dunăre a crucii aruncate de Bobotează și secvențele finale care ilustrează sfârșitul unei lumi vechi, interpretările lui Dan Nuțu, Alexandru Herescu și Emil Botta, mobilitatea plastică a imaginii, decorurile baroce și muzica obsesivă a lui Tiberiu Olah.[19][292][304] Criticul Florian Potra constata totuși „o ușoară distorsiune a realismului evocării cinematografice” datorată schematizării personajelor, care au dobândit astfel un caracter oarecum livresc.[305] Deși nu i-a plăcut comentariul care însoțește imaginea, Fănuș Neagu a fost, în general, mulțumit de filmul lui Radu Gabrea și a afirmat următoarele: „Filmul păstrează atmosfera scrisului meu, multe dintre tainele de adâncime ale cărții, luminează în culori stranii peisajul Brăilei și ține încordată atenția spectatorului”.[305]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
