novel by Cezar Petrescu From Wikipedia, the free encyclopedia
Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii 1927–1928 de Biblioteca ziarului Universul din București (vol. I) și de Editura Scrisul Românesc din Craiova (ediția completă),[1] ce deschide perspectiva unei vaste „cronici românești a veacului XX”.[2] Autorul realizează o amplă frescă socio-morală a societății românești din perioada Primului Război Mondial și din anii ’20 ai secolului al XX-lea, evidențiind dezamăgirea profundă a participanților la război în fața conservării postbelice a aceleiași organizări sociale și a acelorași mentalități egoiste ce contribuiseră la declanșarea conflagrației.[3][4][5]
Întunecare | |
 Coperta ediției princeps a romanului (vol. I, 1927) | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Cezar Petrescu |
| Subiect | Primul Război Mondial |
| Gen | roman de război |
| Ediția originală | |
| Limba | română |
| Editură | Biblioteca ziarului Universul din București (vol. I) Editura Scrisul Românesc din Craiova (ediția completă) |
| Țara primei apariții |  Regatul României |
| Data primei apariții | 1927 (vol. I) 1928 (ediția completă în 2 vol.) |
| Format original | Tipăritură |
| Număr de pagini | 191 (vol. I) 303+273 (ediția completă) |
Modifică date / text  | |
Romanul prezintă criza de identitate a tânărului avocat Radu Comșa produsă de confruntarea cu realitatea războiului, precum și dramele existențiale trăite de exponenții unei „generații pierdute”.[6] Având o carieră promițătoare la momentul intrării României în război, personajul principal pleacă voluntar pe front, crezând că războiul va purifica și însănătoși moral societatea postbelică.[7][8] Este grav rănit și desfigurat, iar conștientizarea faptului că societatea nu s-a schimbat îi zdruncină psihicul fragil și-l împinge către sinucidere.[7][8] Autorul expune o optică pacifistă și umanitaristă aflată la modă în acea vreme în presa de stânga din Europa.[6]
Apariția cărții a fost întâmpinată cu entuziasm de publicul românesc, iar acest succes comercial l-a făcut celebru pe autor.[5][9][10][11][12] Opiniile critice au fost însă contradictorii: unii au primit romanul cu elogii, în timp ce alții cu mari rezerve.[13] Complexitatea romanului lui Cezar Petrescu (numărul mare de personaje, existența mai multor intrigi secundare, amploarea detaliilor) i-a determinat pe unii critici să afirme că autorul a fost influențat de creații literare clasice ale literaturii universale precum romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi sau ciclul romanesc Comedia umană al lui Balzac.[14] Chiar dacă, potrivit unor istorici literari, nu se ridică la valoarea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) de Camil Petrescu,[15] Întunecare rămâne una dintre cărțile valoroase ale literaturii române interbelice și scrierea fundamentală a lui Cezar Petrescu.[15][16]
Romanul a fost ecranizat ulterior într-un film omonim, regizat de Alexandru Tatos după un scenariu al lui Petre Sălcudeanu,[17] în care rolul principal a fost interpretat de Ion Caramitru.[18] Premiera oficială a filmului a avut loc la 9 iunie 1986.[19]
_(14781655222).jpg)
Provenit dintr-o familie modestă ce trăia într-un sat din Moldova,[20][21][22] tânărul Radu Comșa a urmat studii juridice și a obținut un doctorat în străinătate.[2][23] El s-a reîntors la București după finalizarea studiilor și a fost remarcat de avocatul, deputatul și marele moșier Alexandru Vardaru, care l-a angajat ca secretar la biroul său de avocatură.[2][6][24] Doi ani mai târziu, Radu Comșa devine asociat în biroul de avocatură și se logodește cu Luminița, fiica patronului său, iar apropiații îi prevăd un viitor strălucit.[2][6][25][26] În vara anului 1916 „viața i se arăta simplă, limpede, fără primejdii”.[27][28] Radu Comșa petrece alături de familia Vardaru o ultimă zi de pace la mare.[1][29][30]
Intrarea României în război aduce schimbări în viața personajelor.[28] Avântul patriotic al celor care susținuseră politica intervenționistă se frânge în primele luni ale războiului pe măsură ce luptele devin sângeroase și produc moartea sau mutilarea unui număr tot mai mare de militari.[21][31][32] Prin intervenția viitorului său socru, avocatul Comșa este mobilizat la un birou statistic din cadrul Ministerului de Interne, adică la partea sedentară aflată în spatele frontului.[21][25][33] El se refugiază la Iași, împreună cu familia Vardaru, în decembrie 1916, după ocuparea Bucureștiului, continuându-și activitatea de ambuscat.[21] Disprețuind comportamentul lipsit de griji al cunoștințelor sale din înalta societate și nemulțumit de propria sa lașitate, Radu Comșa solicită să fie trimis pe front în primăvara anului 1917, încrezător în faptul că lupta și jertfa generației sale vor sta la baza unei noi organizări sociale în care oamenii vor renunța la egoismul individual în schimbul efortului solidar pentru binele general.[2][6][29][34]
Locotenentul Radu Comșa este rănit grav în luptele de la Oituz,[2][25][29] plămânul fiindu-i perforat de niște schije de obuz și suferind alte răni minore (la gură și la ochi).[25][35] Discuțiile purtate cu Vasile Mogrea, colegul său de salon, în cele două luni de spitalizare în care a avut ochii acoperiți cu un bandaj, îi cristalizează concepția de viață și îl încurajează să lupte pentru schimbarea rânduielilor sociale.[21] Rănile se vindecă, dar Radu Comșa rămâne desfigurat, având două cicatrici hidoase pe față (una la colțul gurii și alta la tâmplă).[25][29][36] Luminița se străduiește să-l iubească în continuare, dar Radu simte în atitudinea ei chinul de a iubi un bărbat infirm, așa că se oferă să rupă logodna, întâlnind doar niște proteste formale.[29][34][37][38] Ruptura cu familia Vardaru este deplină, iar tânărul ofițer simte că nu mai are nimic în comun cu aceasta din cauza mentalității de clasă diferite ce-i separă.[21][33][39]
Sfârșitul războiului îi aduce speranța că societatea se va schimba, iar Comșa se înscrie, alături de alți foști combatanți, într-un partid politic care milita pentru transformarea României Mari într-o Românie nouă și este propus deputat pe listele din județul Iași.[40] Curând el își dă seama că moravurile politice nu s-au schimbat, iar idealurile imaginate în tranșee au rămas doar vise.[4][39] Vechea societate se reface repede, iar oamenii își reiau apucăturile egoiste de dinainte de război.[38] Goana după căpătuire reîncepe mai sălbatică decât înainte.[38] Noul guvern format după alegeri se dovedește mai corupt decât guvernele anterioare, iar susținătorii reformelor devin tot mai izolați.[41]
Dezamăgit de spulberarea idealurilor politice, Radu Comșa încearcă să-și refacă viața, dar este izolat social din pricina infirmității.[36][38] Prietenul său, profesorul Vasile Mogrea, renunță dezamăgit să mai lupte pentru schimbarea societății[39] și este transferat în provincie, după ce i-a înjurat pe toți, în timp ce foștii săi camarazi se luptă cu greutățile unui trai modest.[34][41] Comșa rămâne tot mai singur și mai sărac, iar idealurile sale sociale se frâng după ce își dă seama că lumea nu s-a schimbat și că nici el nu este capabil să o schimbe.[36][39] După ce rana de la plămâni începe să-l supere, el pleacă să se trateze în vara anului 1926 mai întâi la mănăstirea Agapia și apoi la Techirghiol. Pe malul mării o reîntâlnește pe Luminița, căsătorită și fericită.[34] Deznădejdea îi întunecă sufletul.[39][40] Încearcă să se sinucidă, aruncându-se în lacul negru de asfaltit,[34][38] dar acesta are apa „atât de grea și blestemată, încât nu primește trupul nici unui înecat”.[28][42]
Romanul Întunecare este împărțit în trei părți (denumite cărți), formate dintr-un prolog, 14 capitole numerotate cu cifre romane și un epilog.[43][44]
|
|
|
Edițiile anterioare anului 1953 conțin o împărțire în două părți (denumite cărți), fiecare dintre ele având câte opt capitole. În ediția din anul 1953 autorul a reîmpărțit romanul în trei părți, susținând că împărțirea sa inițială era sub formă de triptic.[45]
Romanul Întunecare este primul roman al lui Cezar Petrescu și a fost conceput și scris în anii imediat următori de după încheierea Primului Război Mondial.[16][126][127] „Această carte a fost gândită și scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. A fost gândită și scrisă cu toată amărăciunea destrămărilor și a scufundărilor de atunci. Cu toată revolta tinerească a acelei epoci, în care se pregătea cel de al doilea război”, susținea autorul într-un cuvânt înainte la ediția publicată în 1953.[128] Atmosfera războiului și unele episoade și tipuri umane erau deja formulate în mintea scriitorului, dar linia centrală a romanului s-a cristalizat abia după conștientizarea sacrificiului inutil al generației sale, mărturisea autorul într-un interviu publicat pe 11 august 1929 în Adevărul literar și artistic.[15][16][126][129][130] În mai multe interviuri acordate în cursul vremii Cezar Petrescu a afirmat că își concepea în minte operele literare pe parcursul a 2-3 ani, observând viața și cunoscând diferite medii și persoane, și le transcria apoi doar în lunile de vară când avea suficient timp liber.[127][131][132]
Istoricul literar Mihai Gafița plasează scrierea acestui roman în verile anilor 1923, 1924 și 1925 („trei vacanțe de vară, câte două luni”, potrivit mărturisirilor autorului).[16][126][130][133][134][135] Cezar Petrescu a început să lucreze la acest roman în vara anului 1923, după încheierea unei perioade lungi de convalescență în urma unui TBC ganglionar, și a continuat redactarea lui în vacanțele de vară ale anilor 1924 și 1925, după cum a mărturisit profesoara Smaranda Chéhata, sora mai mică a scriitorului.[136] Autorul călătorea de la mare la munte și invers, urmând prescripțiile medicilor, și scria pe unde se nimerea.[137] De asemenea, Zaharia Stancu, unul dintre colaboratorii apropiați ai scriitorului, cu care a locuit în aceeași casă timp de 3-4 ani, a scris în volumul de memorii Viață, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie (1975), că Cezar Petrescu a lucrat la acest roman „cam două veri” la mănăstirile din Moldova.[138]
Anterior autorul publicase volumele de nuvele Scrisorile unui răzeș (1922), Drumul cu plopi (1924) și Omul din vis (1925); trei nuvele din volumul său de debut („Prietenul meu Jan”, „Întoarcerea eroului” și „Lângă o piatră veche de hotar”) schițaseră decepția postbelică trăită de participanții la război, această perspectivă fiind prezentă și în unele anchete literare, mărturisiri în presă etc.[130] O perspectivă pesimistă apare și în povestirea „Sângele”, publicată la 20 aprilie 1919 în revista Hiena, în care un ofițer român pe nume Comșa, ce așteptase războiul ca pe un catalizator al schimbării, se simte îmbătrânit prematur la două luni după începerea războiului; el își imaginează cu tristețe distrugerile pe care le va produce unei localități care fusese anterior plină de viață.[139]
Cezar Petrescu nu fusese niciodată pe front,[140][141] fiind reformat medical[140] din cauza faptului că era bolnav de tuberculoză ganglionară (se îmbolnăvise în 1913,[142] pe când era student la Iași în anul II de facultate),[143] iar reprezentările războiului din cartea sa își aveau originea în poveștile prietenilor și camarazilor săi, care fuseseră martori vii ai tragediei.[140][141] Cu toate acestea, descrierile realizate de el au fost veridice, aspect remarcat de unii cititori care luptaseră în război.[140][85] „La fața locului nu m-am informat însă niciodată despre nimic. Realitatea a fost totuși atât de bine interpretată, încât, făcând cunoștință cu niște ofițeri, cititori ai romanului meu, aceștia au pretins categoric că au participat la una din luptele descrise de mine, iar unul își amintea că mă văzuse luptând în dreapta lui. Lucrurile nu s-au lămurit decât în momentul în care le-am arătat actul de reformă medicală. (...) Vei înțelege, dar, de ce scriind Ochii strigoiului nu a trebuit neapărat să fiu strigoi”.[141][144]
Credința personajului Radu Comșa că războiul va aduce o schimbare morală a societății a fost, de fapt, o iluzie a scriitorului,[145] iar criticul Tudor Vianu l-a identificat pe autor în personajul său.[14] Scriitorul a fondat în ianuarie 1919, împreună cu Pamfil Șeicaru, revista săptămânală Hiena în care s-a manifestat ca un exponent al generației războiului și a militat pentru asanarea morală a societății și a vieții literare, denunțând cu agresivitate politicianismul burghez.[146] În articolul „Peste ruini” publicat la 7 martie 1919 în revista Hiena Cezar Petrescu își exprima speranța că războiul va aduce schimbări importante omenirii, determinând reforme democratice ce vor pune bazele unei lumi utopice pe care o visaseră gânditorii antichității.[147][148] Speranța se va transforma curând în revoltă, atunci când scriitorul și-a dat seama că iluziile sale s-au dovedit înșelătoare.[149][150] Astfel, aproape patru luni mai târziu, el scria în articolul „A doua fază” că moartea combatanților a fost una zadarnică, deoarece schimbările preconizate anterior nu se vor mai produce.[149][151] Trei săptămâni mai târziu (15 iulie 1919), bătrânul din schița „Șoseaua”, care-și căutase timp de două luni mormintele copiilor, condamnă cu amărăciune parada luxului etalată de burghezia bucureșteană.[152] Scriitorul a înțeles că asistă la „drama generației care a așteptat de la război o purificare morală și o justă valorificare a umanității și cu desperare a văzut că nimic nu s-a schimbat în lume”.[153][154]
Primele fragmente ale romanului au fost publicate în perioada 15 octombrie 1924 – 15 martie 1925 în nouă numere ale revistei Gândirea din București,[1][133][155] condusă de Cezar Petrescu (ce avea funcția de redactor).[156] Aici au apărut capitolul „A sburat o pasăre neagră” (în nr. 1/15 octombrie 1924 (anul IV), pp. 7–17, și nr. 2/1 noiembrie 1924 (anul IV), pp. 41–47), capitolul „Mergeau cântând vitejește” (în nr. 5/15 decembrie 1924 (anul IV), pp. 137–145, și nr. 6/1 ianuarie 1925 (anul IV), pp. 177–185), capitolul „Iată, a sunat ceasul!” – denumit ulterior „Vrem România Mare!” – (în nr. 7/15 ianuarie 1925 (anul IV), pp. 197–205, nr. 8/1 februarie 1925 (anul IV), pp. 240–244, nr. 9/15 februarie 1925 (anul IV), pp. 274–278, și nr. 10/1 martie 1925 (anul IV), pp. 294–297) și începutul capitolului „Războiul stegulețelor” (în nr. 11/15 martie 1925 (anul IV), pp. 329–335). Titlul romanului Întunecare a fost precizat abia în numărul 10 din 1 martie 1925.[157] Există deosebiri minore între conținutul acestor capitole și primele capitole din ediția definitivă a cărții: diferențe ortografice, inclusiv în ceea ce privește modul de scriere al unor nume (Virgil Probota, Zoe Vezbianu),[158][159] fraze formulate diferit, unele pasaje eliminate ulterior (o scurtă referință la boierul Bibi Murgescu ce se cuplase cu o cântăreață de cabaret,[160] discuții cu privire la colaborarea unor funcționari guvernamentali cu legațiile străine și zvonuri despre iminența unei revoluții în Rusia ce au loc la Casa Capșa[161] și o glumă macabră făcută de studentul medicinist Lăscăruș Codreanu la masa de la madam Cimbru).[162] Încetarea publicării în Gândirea s-a datorat faptului că scriitorul a părăsit oficial conducerea revistei la sfârșitul anului 1925.[163][164]
Fragmente din roman (capitole întregi) au fost publicate ulterior în anii 1925 și 1926 în revista Viața Romînească din Iași.[1][133][165][166] Aici au apărut capitolul „Acolo șezum și plânsem” (în nr. 8/august 1925 (anul XVII), pp. 145–188), începutul capitolului „Episodul din str. Olimp 14” – denumit ulterior „Mâinile albe și mâinile negre” – (în nr. 11–12/noiembrie–decembrie 1925 (anul XVII), pp. 259–283; vizita lui Radu Comșa la Dan Șcheianu), începutul capitolului „Întoarcerea unde au fost jurămintele” (în nr. 5–6/mai–iunie 1926 (anul XVIII), pp. 252–264; călătoria lui Radu Comșa la Oituz) și epilogul romanului (în nr. 7–8/iulie–august 1926 (anul XVIII), pp. 133–168).[133] Există diferențe minore între conținutul acestor capitole și textul din ediția definitivă a cărții: diferențe ortografice, nume diferite (prințul Korșaghin va deveni ulterior Vorșaghin),[167] fraze formulate diferit, unele pasaje nesemnificative eliminate ulterior etc. Unul dintre pasajele modificate și reduse semnificativ se referă la discuția lui Radu Comșa cu un soldat moldovean din Armata Rusă.[168] Chestionat de Comșa, soldatul susține că „moldovienii” nu sunt români și că, deși „muscalu-i mult șî tari, (...) cî nu ni slăbești cum țîni lupu oaia...”, nu-și dorește ca teritoriul lor să se unească cu România pentru că „Rosia i o împărăție mari și plină de tăti belșugurili. Ci să ne-aprochiem noi di-o țarî mai nicușoară cît o gubernie a Măriei-Sale Țarului nostru cel mari și bun?”.[169] Soldatul, căruia i se spune zadarnic că moldovenii și românii au aceeași istorie, aceeași limbă și aceeași religie, afirmă cu candoare „nu li știm noi aieste tăti” și este catalogat ca imbecil, acceptând acest apelativ cu supunere.[169] Cezar Petrescu a redus semnificativ acest dialog în varianta finală, modificând originea geografică a soldatului din Soroca (în prima variantă)[167] peste Nistru (în varianta finală)[170] și eliminând o referire peiorativă a soldatului la „jîdani”.[167] Alte fragmente au apărut în Adevărul literar și artistic, suplimentul cultural al cotidianului Adevărul.[1]
Manuscrisul romanului a fost încredințat pentru publicare mai multor edituri care l-au ținut în sertare aproape trei ani,[171] ferindu-se să publice o carte de 800-900 de pagini scrise mărunt și cu multe idei incomode, crezând că vor avea pierderi financiare de pe urma ei.[126][172][173][174] Editura Cartea Românească i-a restituit manuscrisul după un an, afirmând că romanul este prea gros, prea complex și prea ambițios în atacarea unor probleme atât de grave.[175] O altă editură a cerut reducerea textului cel puțin la jumătate,[176] iar o a treia a condiționat publicarea cărții de existența unei prefețe semnate de un membru al Academiei Române.[175]
Prima parte a apărut în foileton în primăvara anului 1927 în cotidianul Universul din București,[1] după îndelungi amânări și după ce autorul renunțase în disperare de cauză la orice drept de autor.[175] Publicarea a fost întreruptă în același an (1927), deoarece cartea întâia a romanului Întunecare, intitulată Acolo șezum și plânsem (după titlul ultimului capitol),[31][172] a fost tipărită în Biblioteca ziarului Universul[1] prin folosirea zațului tipografic de la foileton.[21][175] Acest prim volum avea 191 de pagini și trebuia să fie urmat de alte două volume.[177] Continuarea publicării a fost amânată deoarece ziarul a preferat să publice traducerea unui roman al unui scriitor francez obscur, ce fusese realizată de un ginere al directorului.[175] În aceste condiții, apariția romanului a produs un slab ecou.[1]
După ce fusese refuzat de editurile bucureștene, romanul a fost publicat integral în anul 1928 de către Editura Scrisul Românesc din Craiova nu în trei volume (așa cum își dorea autorul pentru a separa cele trei părți ale cărții),[172] ci în două volume ce au purtat subtitlurile Acolo șezum și plânsem (303 p.) și Întoarcerea unde au fost jurămintele (273 p.).[1][21][175] Partea I conținea 8 capitole („A sburat o pasăre neagră”, „Mergeau cântând vitejește”, „Vrem România Mare!”, „Răsboiul stegulețelor”, „Avuzul cu pești japonezi”, „Acolo șezum și plânsem”, „Mâinele albe și mâinele negre” și „A fost odată un mic copilaș”),[178] iar partea II alte 8 capitole („Pe cer s'a arătat un semn mare”, „În întuneric se află lumina”, „Ca să fii tare, fii singur”, „Trăiască România Mare”, „Ferul, fonta și oțelul”, „Strigoii”, „Întoarcerea unde au fost jurămintele” și „Epilog: Lângă lacul negru, asfaltit”).[179] Contractul de editare fusese obținut cu mare greutate de un coleg de gazetărie al autorului, când acesta din urmă își pierduse orice speranță că va mai vedea vreodată romanul tipărit.[175] Editura Scrisul Românesc publica la acea vreme în special cărți școlare, precum și literatură scrisă de rude (gineri sau nepoți) ale conducătorilor politici care o sprijineau cu fonduri.[175]
Apariția integrală a romanului a avut parte de un impresionant succes de public.[1][12][176][180] Prima ediție completă a romanului, tipărită într-un tiraj de 7.000 de exemplare, s-a epuizat în mai puțin de trei săptămâni.[173][175][181] Editorii care au refuzat tipărirea primei ediții s-au îngrămădit ulterior să obțină dreptul de a tipări edițiile următoare.[140] Opiniile scriitorilor și criticilor au fost în mare parte elogioase la momentul apariției romanului.[9][182] Întunecare a fost prezentat ca „o carte mare” (Liviu Rebreanu)[182][183] și „un roman realist desăvârșit” (Al. A. Philippide),[25] iar autorul lui a fost considerat unul dintre talentele „cultivate, puternice și extrem de diferențiate” (Mihail Sadoveanu)[182][184] și „cel mai de seamă reprezentant al prozei noui epice contemporane românești” (Mihail Dragomirescu).[182][185] Criticul Perpessicius îl înscria pe Radu Comșa, câțiva ani mai târziu, printre personajele prestigioase ale literaturii europene, alături de Ion Pop al Glanetașului, Apostol Bologa, Ștefan Gheorghidiu și Vitoria Lipan.[182][186]
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca în 1929, Cezar Petrescu afirma că Întunecare este prima sa operă literară valoroasă. „Socot tot ce am publicat până la romanul Întunecare, dibueli de ucenicie. N'am fost niciodată prea grăbit. Și mai ales am avut oroare de literatura livrescă. Cred că un romancier trebue mai întâi să trăiască viața, lăsând la o parte teoriile estetice și toate preocupările deformate ale breslei”.[126][141][187][188] Criticul literar Mihai Gafița considera că apariția romanului Întunecare a marcat începutul unei etape fundamentale în activitatea literară a lui Cezar Petrescu, care a dat măsura personalității sale creatoare;[130][141][182] acest aspect fusese subliniat anterior de istoricul literar Dumitru Murărașu ce scria că „numai odată cu romanul Întunecare (1928), a apărut cu trăsăturile lui fundamentale un adevărat scriitor nou”.[4]
Succesul primei ediții a determinat Editura Cartea Românească (ce refuzase inițial publicarea pe motiv că-i va aduce pierderi financiare) să se ofere să editeze edițiile următoare, iar apoi cartea a trecut, împreună cu altele, la Editura Cugetarea – Georgescu Delafras.[175]
Au avut loc numeroase reeditări în cursul vieții autorului, cu modificări ale numerotației capitolelor și ale ortografiei. Astfel au fost tipărite: ed. a II-a (Editura Cartea Românească, București, 1929, 2 vol.), ed. a III-a (Editura Cartea Românească, București, 1930, 2 vol.), ed. a IV-a (Editura Cartea Românească, București, 1937, 2 vol.), ed. a V-a (Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, [1942], 2 vol. - intitulată ediție definitivă), ed. a VI-a (Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1943, 2 vol. – intitulată ediție definitivă), ed. a VII-a (Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, [1946], 2 vol.), ed. a VIII-a (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, [1953], 1 vol. – ilustrații și vignete de Aurel Stoicescu), ed. a IX-a (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, [1955], 1 vol. – ilustrații și vignete de Aurel Stoicescu, intitulată ediția a 2-a), ed. a X-a (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959, 1 vol. – intitulată ediția a 3-a, postfață de Mihai Gafița) și ed. a XI-a (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960, 1 vol. – intitulată ediția a 4-a, prefață de Mihai Gafița).[189] În primii cinci ani de la apariție, Întunecare atinsese un tiraj de 18.000 de exemplare, tiraj pe care George Călinescu îl considera „fantastic”.[190] În perioada 1948–1963 romanul a fost tipărit în cinci ediții cu un tiraj total de aproximativ 150.000 de exemplare.[191]
Toate edițiile publicate până în anul 1953 au fost tipărite în două volume, din motive tehnice tipografice și comerciale, determinându-l pe autor să renunțe la împărțirea inițială în trei cărți (așa cum susținea scriitorul că fusese conceput romanul),[192] ce reprezentau trei perioade și trei faze în evoluția personajelor.[175] Ediția din 1953 a restabilit împărțirea inițială în triptic, fiind operate unele intervenții și ameliorări de ordine stilistică, precum și restabiliri ale unor inadvertențe istorice sau sociale.[45][193]
Chiar dacă nu a luptat în război, fiind reformat medical din cauza faptului că suferea de tuberculoză osoasă (boală de care se îmbolnăvise în 1913, în perioada studenției),[142][194] Cezar Petrescu (1892–1961) are multe asemănări cu personajul Radu Comșa. Scriitorul avea o dublă obârșie: atât țărănească (pe linie paternă), cât și moșierească (pe linie maternă).[195][196][197] Căsătoria părinților săi era o mezalianță ce semăna cu unirea conjugală proiectată între Radu Comșa și Luminița Vardaru.[195] Tatăl scriitorului, Dimitrie Petrescu (1860–1907), era fiul unui țăran clăcaș (Petrea Robului) de la periferia Caracalului ce plecase desculț în lume pentru a învăța carte.[173][195][198][199] Acesta a urmat gimnaziul la Craiova, Școala de agricultură de la Herăstrău și apoi Institutul Agronomic din Paris și s-a întors în țară ca inginer și doctor în științe agronomice.[194][195][200][201][202] După ce s-a întors în țară a lucrat ca profesor și director la Școala de agricultură de la Horia (lângă Roman), fiind autorul unui Curs practic de agricultură de peste 1.000 de pagini.[194][201][203] Dimitrie Petrescu s-a căsătorit cu o fată de mari proprietari rurali, care aveau moșii întinse în județele Iași (Hodora, Prigoreni și Ruginoasa) și Neamț (o moșie).[195][198][204] Mama scriitorului, Olga Comoniță (1871–1956), provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, tatăl ei, Iordache Comoniță, fiind senator liberal la Colegiul I.[194][204][205][206]
Dubla obârșie a scriitorului l-a împins pe acesta să caute concilierea celor două clase opuse, reprezentate de părinții săi.[173][195][201][202][206] „M'a atras și m'a influențat ideologia sămănătoristă, de pe băncile școlii, fiindcă regăseam conciliată atmosfera de acasă. Spiritul de clasă al tatei, care nu uita că e fecior de clăcaș – și spiritul de clasă al mamei, care fusese crescută în toate bunele și relele unei categorii sociale privilegiate, își disputau alternativ în formația mea spirituală sentimente și judecăți contradictorii. Mă simțieam când revoltat social, când «reacționar odios», după linia sângelui patern ori matern”, mărturisea Cezar Petrescu în 1929.[173][207][208][209] Scriitorul s-a format într-un mediu sămănătorist, debutând cu povestiri idilice și sentimentale.[11][210][211][212]
Ca și Radu Comșa, Cezar Petrescu a absolvit Facultatea de Drept[142][173][213] (în 1915), fără să profeseze vreodată deoarece s-a dedicat literaturii și gazetăriei.[143][194][214] Nu a fost înrolat la începerea războiului și a ocupat prin examen la 19 septembrie 1916 postul de administrator (girant) de plasă în comuna Mălini din județul Baia, având îndatorirea de a asigura aprovizionarea cu alimente și furaje a trupelor din garnizoana Fălticeni.[142][215][216]
Scriitorul era un cartofor împătimit,[217] pierzând la jocul de cărți și la ruletă mai mult de trei sferturi din banii obținuți în urma publicării cărților, după cum a scris Zaharia Stancu, iar aspect al biografiei sale reiese pregnant din romanul Întunecare.[218] Potrivit unor zvonuri, în mai 1918, pe când era girant de plasă la Mălini, ar fi pierdut o mare sumă de bani în urma unei partide de cărți cu ofițeri străini, achitându-și datoria de onoare din salariile funcționarilor.[143] Alte surse susțin dimpotrivă că Cezar Petrescu ar fi fost un funcționar conștiincios, dar care nu a putut dovedi faptul că achizițiile pentru aprovizionarea trupelor s-au făcut cu respectarea unor anumite prețuri, „despre care nimeni nu știa că ar fi fost în vigoare”.[142] Autoritățile au descoperit unele nereguli financiare, imputându-i o sumă importantă de bani și amenințându-l cu sancțiunea penală.[142] Într-un gen disperat, Cezar Petrescu a încercat să se sinucidă în noaptea de 11 spre 12 mai 1918 prin asfixiere cu monoxid de carbon, fiind salvat de la moarte de paznicii primăriei.[219] Mama sa, Olga Petrescu, a acoperit diferența de bani care i se imputa, iar dosarul a fost clasat.[219]
Boala și depresiile au marcat profund tinerețea scriitorului, iar din acest motiv nu este de mirare că eroii romanelor sale sunt învinși ai vieții, confruntați cu aspectele brutale ale realității și marcați de o existență banală și cenușie, de stres, de drama ratării și a compromisului.[143] Scriitorul a avut ocazia să cunoască suferința cauzată de boală pe care a descris-o apoi în pasajele literare ce prezintă spitalizarea lui Radu Comșa în romanul Întunecare.[137] Spre sfârșitul anului 1921 tuberculoza osoasă de care se îmbolnăvise în studenție a recidivat într-o formă mai gravă, iar, începând din februarie 1922, Cezar Petrescu a fost imobilizat la pat timp de șase luni, cu corpul pus în ghips, fără a-și întrerupe însă activitatea publicistică.[214][220]
În monografia dedicată lui Cezar Petrescu, criticul și istoricul literar Ion Bălu a evidențiat o serie de elemente ce demonstrează influența exercitată de romanul Război și pace (1865–1869) al lui Lev Tolstoi asupra romanului Întunecare, mai ales în ceea ce privește imaginea războiului.[221] Influența tolstoiană se manifestă puternic atât în modul de prezentare paralelă a scenelor de pe front cu viața societății de acasă, cât și în asemănările existente ale acțiunilor și psihologiilor unor personaje.[221] Războiul nu se află în prim-planul romanului, el având rolul de a evidenția mai pregnant, precum în Război și pace, drama social-morală a personajelor și a se constitui astfel într-un manifest pacifist și umanitarist.[6][40]
Personalitatea lui Radu Comșa din timpul războiului și parțial din perioada postbelică împrumută mult de la personajele tolstoiene Pierre Bezuhov și Andrei Bolkonski.[221] Personajul lui Cezar Petrescu se află într-o căutare neobosită a unui ideal moral ca și Bezuhov, având noblețea sufletească, inteligența lucidă și înclinația spre autoanaliză a prințului Bolkonski.[221] Rănirea sa pe front și despărțirea de Luminița Vardaru amintește de ruptura între Andrei Bolkonski și Natașa Rostova.[47][221] Personajul Mihai Vardaru, verișorul Luminiței, care pleacă voluntar pe front dintr-un entuziasm adolescentin, îl are ca model pe tânărul Petea Rostov, ambii murind în război.[221] Reacția lui Radu Comșa la găsirea cadavrului lui Mihai Vardaru seamănă mult cu durerea trăită de ofițerul Vasili Denisov, prieten de familie al Rostovilor.[221]
La fel ca în romanul lui Tolstoi, personajele vorbesc foarte mult, iar replicile lor par adesea discursuri sau disertații; vorbele personajelor le înlocuiește lipsa de voință și puterea de a acționa.[112]
Activitatea de gazetar i-a permis lui Cezar Petrescu să cunoască unele cazuri reale care i-ar fi putut servi ca surse de inspirație pentru scrierile sale, ajutându-l să lege ficțiunea de actualitate.[222] Un caz real relatat de un burghez (căruia „războiul i-a rotunjit averea și i-a dăruit două case, cu venituri cât două moșii în mijlocul capitalei”), publicat de autor sub pseudonimul C. Robul în revista Hiena la 8 august 1920, conține mai multe asemănări cu povestea lui Radu Comșa din romanul Întunecare.[136] Bogătașul își exprima nemulțumirea că ginerele pe care-l alesese uneia din fetele sale a fost transformat de război într-un luptător pentru reformarea societății: „cu cealaltă fată am greșit-o (...). I-am ales un bărbat cum nu credeam să găsesc altul. Cine putea bănui ce gărgăuni ascunde-n cap? Cuminte nu zic; nici un viciu. Citit, nevoie mare, toată ziua căra acasă vrafuri de cărți, reviste, broșuri, parcă vrea să cântărească lumea de la început. Când s-a declarat mobilizarea ce crezi c-a făcut? Nu, că se duce pe front «la datorie»... M-am închis în birou cu el, l-am descântat, a plâns nevastă-sa de se ofilise în două zile, cu cearcăne la ochi ca o văduvă. Ce să-ți mai spun după aceea, de grijă, de plânsul fetii, de scrisorile care veneau tot mai rar?... Mi-a venit înapoi cu trei degete tăiate, de întorc și acum privirea când dau cu ochii de mâna lui ciungă. Și mai rău decât asta: s-a întors reformator, mă rog, apostol, om care o să prefacă țara. Două luni nu mi-a vorbit decât de justiție socială, de tranșee, de lumea cea nouă”.[136][223]
Întunecare este, din punct de vedere cronologic, unul dintre primele romane românești dedicate Primului Război Mondial.[133] Semnalul apariției unor opere literare care să valorifice experiența războiului mondial care zguduise lumea fusese dat pe plan european de Maurice Genevoix (cu Sous Verdun (1916)) și Henri Barbusse (cu Focul (1916)), urmați de francezii Georges Duhamel (cu La vie des martyrs (1917), Civilisation (1918) și Possession du monde (1919)) și Roland Dorgelès (cu Crucile de lemn (1919)), de americanul John Dos Passos (cu One Man's Initiation: 1917 (1920) și Three Soldiers (1921)), de germanii Ernst Jünger (cu 1920, In Stahlgewittern (1920), Der Kampf als inneres Erlebnis (1922), Das Wäldchen 125 (1925) și Feuer und Blut (1925), Hans Carossa (cu Rumänisches Tagebuch (1924)) și Rudolf G. Binding (cu Aus dem Kriege (1925)) și de rusul Aleksei Nikolaevici Tolstoi (cu Surorile (1921), primul roman al trilogiei Calvarul).[224][225]
Literatura română de război era reprezentată până atunci de nuvela „Catastrofa” (1921) și de romanul Pădurea spânzuraților (1922) ale lui Liviu Rebreanu, precum și de romanele Strada Lăpușneanu (1921) de Mihail Sadoveanu, Balaurul (1923) de Hortensia Papadat-Bengescu și Roșu, galben și albastru (1924) al lui Ion Minulescu.[46][226] Pădurea spânzuraților și Balaurul se apropie mai mult de formula romanului psihologic, Roșu, galben și albastru satirizează activitățile desfășurate în spatele frontului și doar Strada Lăpușneanu prezintă o problematică mai complexă.[226]
Cezar Petrescu a fost preocupat de tema războiului începând din 1919 când a scris povestirea „Sângele”, în care protagonistul era un ofițer român pe nume Comșa.[227] Motive care vor fi folosite în compunerea romanului Întunecare au apărut în unele schițe și nuvele din volumul Scrisorile unui răzeș (1922) precum „Prietenul meu Jan”, „Întoarcerea eroului”, „Lângă o piatră veche de hotar”, „Pe Arieș în sus” și „Fugarul”.[228] Criticul Al. Piru presupune că Cezar Petrescu nu ar fi citit romanele străine dedicate războiului, evidențiind originalitatea Întunecării,[46] dar istoricul literar Mihai Gafița precizează că scriitorul român avusese lungi discuții la Paris în 1922 cu scriitorul rus Aleksei Nikolaevici Tolstoi cu privire la situația postbelică și la necesitatea reformării societății europene.[224] Cezar Petrescu cunoștea sigur, potrivit lui Gafița, primul volum din trilogia Calvarul a lui Tolstoi.[229]
Cezar Petrescu a avut ambiția să realizeze o Cronică românească a veacului XX după modelul lui Balzac, Zola sau Roger Martin du Gard, proiect grandios în care s-a folosit de experiența sa de ziarist.[230][231][232][233][234][235] El a observat realitatea din cele mai diverse medii și a valorificat observația ambianței umane cu talentul romancierului,[39][155] zugrăvind într-un chip jurnalistic mediul social al timpului său.[236][237][238] Criticul Alex Ștefănescu scria că „este vorba, în fond, despre o combinație de gazetărie de senzație și literatură melodramatică, scrisă cu vervă și cu o eleganță stilistică bine însușită, practicată firesc”.[173][239] Scriitorul și-a grupat romanele și volumele de nuvele pe cicluri,[231][240] vrând să realizeze o variantă românească a Comediei umane a lui Balzac, despre care George Călinescu afirma că nu se ridică la înălțimea intențiilor autorului, deși îi recunoștea inventivitatea epică.[40][241][242] Dimpotrivă, Nicolae Manolescu considera că ciclul proiectat de Cezar Petrescu este „un triumf al romanescului, în latura picturii exterioare”.[13]
Romanul Întunecare aparține ciclului Război și pace, din care mai fac parte Plecat fără adresă (1932), Ochii strigoiului (1939), Războiul lui Ion Săracu (1945) și, după unii istorici literari (Al. Piru și Mihai Dascal), Tapirul (1946).[193][231][243][244][245] Titlul ciclului, împrumutat după titlul capodoperei lui Lev Tolstoi,[244][246] sugerează coordonatele sale: destinul individului și a colectivității în zilele războiului și ale păcii postbelice.[247] Acest roman deschide cronica românească a secolului al XX-lea, prezentând evenimentul care a stat la originea societății interbelice descrise de Cezar Petrescu, adică Primul Război Mondial (1914–1918).[2] Evoluția societății românești este descrisă în contextul războiului ce a determinat schimbări de mentalitate ale persoanelor ce au traversat acea perioadă.[248] „Aș fi dispus să afirm că personajul principal din «Întunecare» este războiul, care trăește și evoluiază în sufletul tuturor personagiilor din roman. (...) Cezar Petrescu (...) a condus timp de zece ani (între 1916 și 1926) soarta a zeci de personagii, trecîndu-le pe toate prin războiu și deformîndu-le pe toate cu ajutorul războiului, lăsînd, mai bine zis, războiul să le transforme și să le deformeze”, scria criticul Alexandru Philippide.[25][173] Titlul romanului (Întunecare) este simbolic și semnifică spulberarea iluziilor celor care au luptat pe front pentru a realiza o schimbare morală a societății.[34]
Tema principală a romanului o constituie dezamăgirea generației participante la Primul Război Mondial în fața conservării postbelice a aceleiași organizări sociale și a acelorași mentalități egoiste ce contribuiseră la declanșarea conflagrației.[192][249][250] Autorul prezintă în particular drama intelectualului care nu poate izbândi într-un mediu burghez corupt, dominat de inerție la schimbare și alcătuit din oameni egoiști și superficiali.[251] „Problema intelectualului devorat de răspunderea care-i apasă pe cuget, ridicată de romanul Întunecare, mi s-a părut unul din fenomenele caracteristice ale epocii aceleia, îndeosebi după primul război mondial și îndeosebi în atmosfera coruptibilă și coruptă a demagogiei politice ce s-a dezlănțuit la mezatul „României Mari”, cu scandalurile periodice de pomină”, scria Cezar Petrescu într-o prefață publicată ulterior.[175]
În opinia criticului Eugen Lovinescu, romanul Întunecare are o tematică sămănătoristă.[252] Tânăr avocat cu o carieră promițătoare, provenit din mediul rural,[4][253] Radu Comșa a pătruns în înalta societate, devenind asociatul moșierului și deputatului Alexandru Vardaru, precum și logodnicul fiicei acestuia;[22][25] este prezentat ca un om echilibrat, cinstit și inteligent, cu încredere în viitor, dornic să urmeze o carieră după modelul lui Vardaru.[221] Personajul continuă să se simtă solidar cu lumea satului pe care l-a părăsit și cu colegii cu care a înfruntat mizeria din anii studenției și începe să-și dea seama că are de îndeplinit o datorie față de sine însuși și de generația sa.[21][25][33] Pleacă voluntar pe front după intrarea României în război, fiind grav rănit și desfigurat.[25][28] Perspectiva asupra realității se schimbă, ceea ce-l va face să-i mărturisească lui Vardaru într-o discuție de o „brutală sinceritate”[65][254] că înainte de a pleca pe front „nu mă cunoșteam încă. M-am descoperit acolo! Acum suntem mulți care am învățat că am fi dezertori, dacă după război, nu ne-am întoarce să continuăm lupta aci, pe frontul intern”.[28][33][255] Comșa se rupe după război de familia Vardaru, simțind că nu mai are nimic în comun cu aceasta.[22][39][256] Încearcă să-și refacă viața, dar este izolat social din pricina infirmității, și trăiește decepții succesive și apoi deziluzia majoră că schimbarea societății pe care o visa în tranșee nu va avea loc, sacrificiile făcute de generația sa fiind zadarnice.[4][6][39][40] Personajul se simte invidios pe liniștea celorlalți: oameni care nu au idealuri și prin urmare nici suferințe.[253] Deznădejdea îl împinge către sinucidere.[6][39]
Mai multe personaje ale cărții (Radu Comșa, Onisfor Sachelarie, Stelian Minea, Mihai Vardaru, Gabriel Ghenea, Bogdan Cernegură, Vasile Mogrea) își exprimă inițial speranța că războiul va aduce transformări sociale și economice și o schimbare morală a societății.[257][258][259] Un rătăcit al acestei generații, adolescentul Mihai Vardaru, susține entuziasmat virtuțile războiului, visând să devină erou:[69] „Simt că am să săvârșesc o faptă bravă. Numai să nu se sfârșească războiul până îmi vine rândul și mie... Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de curaj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor țigara pe care o fumam pe ascuns. Și mi se părea evenimentul cel mai formidabil examenul care îmi dădea diploma de opt clase de liceu... Acum, abia, îmi dau seama ce sens are viața și ce mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă care va trece prin văpăi umanitatea!... Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alți oameni...”[260][261] Va pleca voluntar pe front și va muri împușcat, fiind găsit căzut cu fața într-o băltoacă, transformat în hrană pentru lipitori.[69] Un alt membru al aceleiași generații, studentul la filozofie Stelian Minea, perorează astfel pe tema războiului:[69] „A sunat mobilizarea, las tot: cărți, examene, dragostea, liniștea mea, risc tot ce am, și viața, adică tot ce am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de libertate ori de dreptate; ci fiindcă, de astă dată, ideea de libertate și de dreptate o văd și o simt prin sufletul celor câtorva milioane de oameni cu care mă știu solidar!...”,[68][262] completând mai târziu: „(...) știm cu toții că pacea are să fie altceva... Are să aducă o răsturnare sigură de valori”.[263]
La rândul său, Radu Comșa exprimă o părere similară cu privire la forța purificatoare a războiului: „(...) și eu cred in forța morală a războiului... (...) Eu cred (...) că toți au venit de bunăvoie... Fiindcă omul are încrederea nestrămutată că sacrificiul lui din acest război va răscumpăra pacea pentru copiii, nepoții și strănepoții noștri, împiedicând orice alte războaie viitoare. De fapt, luptă fiecare pentru pace... (...) Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută, noțiuni noi, pentru un veac de acum înainte”.[264] Ideea necesității schimbării societății capitaliste de la începutul secolului al XX-lea era vehiculată tot mai mult în filozofia culturii din Europa în primul deceniu de după Primul Război Mondial, iar filozofi ca Nikolai Berdiaev (1874–1948) prevesteau apusul pozitivismului și al industrializării intensive și apariția unui „nou ev mediu” în care oamenii se vor întoarce către spirit, căutând să descopere misterul creației.[265][266]
Toate aceste iluzii colective ale intelectualilor ce au luptat în tranșee se vor spulbera în primii ani de după război,[4] odată cu conștientizarea foștilor combatanți că nu au fost în definitiv decât o masă de manevră[62] și că fac parte dintr-o „generație pierdută”.[267] Purificarea morală nu se produce, iar societatea este dominată de „mulțimea zgomotoasă de furnizori lacomi, de cocote luxoase, de politicieni venali, pletora aceasta de paraziți cari furnica pe străzile neîndestul de încăpătoare, alergând târâtă de viciile, de plăcerile, de pasiunile ei, avidă și nervoasă...”.[268] Neputința personajelor de a schimba rânduiala socială se datorează asumării de către intelectuali a unei condiții marginale, care a contribuit la izolarea lor pe plan social.[251][269] Autorul considera că Radu Comșa este un „om de prisos” (tip uman frecvent întâlnit în literatura rusă, îndeosebi în scrierile lui Turgheniev), adică un om izolat din cauza faptului că se afla în dezacord cu societatea vremii, și-și mărturisea propria neputință de a-i oferi o soartă favorabilă: „lipsit de orientare ca și acest intelectual, n-am fost in stare să-i găsesc, ca scriitor, soluția salvatoare. N-am știut să-l izbăvesc. M-am mulțumit să-l zugrăvesc și să încerc a-l explica”.[45] Criticul Ioan Stanomir cataloga realismul romanului ca „vizionar și pasional-ideologic”, deoarece autorul încearcă să înfățișeze profunzimea obsesiilor și viselor unei generații revoltate în care se întrevăd vocile profetice ale viitorului.[269]
Întunecare este, în opinia criticului Ov.S. Crohmălniceanu, „rechizitoriul pe care-l face societății românești postbelice o generație înșelată”.[2] Radu Comșa se înscrie în linia genealogică a inadaptaților sociali precum Dan al lui Alexandru Vlahuță sau Andrei Rizescu al lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, participarea sa la război provocându-i o radicalizare intelectuală ce stă la baza unei revolte sociale greu de imaginat în atmosfera încă patriarhală a României interbelice.[16][269][270] Cicatricea purtată de personaj este o marcă vizibilă a unui dezechilibru indus de război în societatea românească, declanșând energii reprimate mult timp către producerea unei schimbări morale necesare.[269] Comșa încearcă să iasă din mediocritatea confortului burghez, tânjind către o rânduială nouă pe care o visase în tranșee.[4][33] El nu-și găsește liniștea și coboară treaptă cu treaptă către propriul infern sufletesc, după un episod politic caricatural ce-l apropie într-o oarecare măsură de rebelii lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai și Huliganii.[269] Conflictul între generații transpare în una din secvențele finale ale romanului, iar unele voci rebele evocă „efervescența Manifestului Crinului Alb și a Itinerariului spiritual”.[269]
Neputând să-și canalizeze forțele sufletești către un țel înalt, Radu Comșa sfârșește tragic ca un învins, soartă pe care o împărtășesc și alți camarazi de front (lt. Ghenea moare din cauza rănilor, Stelian Minea duce resemnat o existență măruntă, iar Vasile Mogrea se revoltă inutil).[41][271] Ratarea personajului se datorează, potrivit istoricului literar Dumitru Murărașu, dezrădăcinării de lumea satului (evidentă mai ales cu prilejul călătoriei către satul natal pentru a participa la înmormântarea mamei, când comportamentul lui Radu Comșa în fața mamei sale moarte este complet diferit de cel al surorii sale „rămasă primitivă dar bogată de tot adevăratul omenesc”) și neputinței de a mai trăi emoțiile umane într-o societate urbană artificială.[4][272] Radu Comșa devine un inadaptat suspendat sufletește între două medii sociale: burghezia pe care o respinge și țărănimea de care se îndepărtase.[4][253][273] Mircea Eliade considera că această temă (eterna înfrângere a „poetului”, eterna victorie a „politicianului”) este un laitmotiv al romanului românesc ce-și trage originea din romanul Dan (1894) al lui Alexandru Vlahuță, creând un cerc vicios: „intelectualul” nu poate învinge deoarece astfel și-ar anula propria sa condiție de „intelectual”.[274] Tânărul savant respingea această resemnare mioritică a intelectualului român, căutând în scrierile sale alte atitudini intelectuale în fața acelorași provocări.[274]
Ulterior, scriitorul a folosit unul dintre personajele secundare ale cărții, sublocotenentul Bogdan Cernegură, ca erou central al romanului Ochii strigoiului (1939–1941),[275][276] imaginând revenirea acestuia printre oameni după ce zăcuse 20 de ani în spital în urma unei răni la cap ce-l făcuse să-și piardă memoria.[48][58][277][278] Personajul descoperă o societate contemporană cu totul opusă celei pe care o visase în tranșee, contemplând-o cu „ochii strigoiului”.[58][278] În afara lui Bogdan Cernegură mai apar și alte personaje din romanul Întunecare[279] precum Stelian Minea, Alexandru Vardaru sau colonelul Pleșea.[280][281] Cezar Petrescu intenționa în acest roman să compare năzuințele din tranșee ale generației combatanților cu evoluția socială reală petrecută în următorii 20 de ani, în pragul declanșării unui nou război mondial.[277]
Problematica războiului apare în mai multe romane ale lui Cezar Petrescu, precum și în numeroase articole publicate în presă, străbătute de tristețe și de un pesimism cu privire la destinul societății întregi.[282][283] Drama ratării intelectualului onest se desfășoară pe fundalul unui război violent.[283] Autorul prezintă mai multe aspecte tragice ale conflagrației: moartea, mutilarea, epidemiile ce-i decimează pe refugiați, deplasările epuizante ale trupelor dezorganizate și refugiul dureros din calea ocupanților.[141][85]
Există numeroase pasaje care descriu veridic viața grea și mizeră a populației cauzată de război.[85] Spre exemplu, capitolul „Avuzul cu pești japonezi” evocă drumul obositor al refugiaților către Moldova:[31] „Toată bătătura dinaintea cârciumii gemea de căruțe, trăsuri de oraș cu cufere legate la spate, hulube ridicate în sus ca la bâlciuri; caii cu botul în fân, cu urechile pleoștite în țârâiala ploii. Oameni legând a doua oară boccelele desfăcute. Pasări cârâind, cotcodăcind, gâgâind, măcăind în cuști. Înjurături și femei bocindu-se. Peste toate: stoarcerea neistovită din bureții norilor. Niciodată nu se văzuseră strânși laolaltă oameni din lumi atât de pestrițe: țărani și târgoveți, soldați de toate armele, răniți și sănătoși, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei și haine popești; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi cătând la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus, care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Și pe șoseaua din față, scurgându-se în scârțâit fără istov, bejănia. Prizonieri între soldați, mușcând din pâini negre, ude de apă, privind indiferenți la tot ce se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar căruțe cu ciobăie și cuști, perne acoperite cu țoale, porcul guițând în codârlă și câinele legat cu frânghie, șchiopătând alături. Vehicule de toate neamurile: care de fân și trăsuri hârbuite, briști și docare, furgoane militare și chesoane, câte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanteriști și cârduri de vite, dar mai cu seamă căruțele cu stranii și clătinate arhitecturi de bagaje, menținându-se prin minune în echilibru; mobile și lăzi, cuști și leagăne de copii, oale de bucătărie și lăvicere leoarcă de apă, spălându-și văpselele: iar în vârful acestora, zbierând zgribuliți copiii, femeile alăptând prunci. Printre toate, străbăteau înaintând grăbit camioanele care zguduiau pământul; câte-o trăsură de oraș cu cauciuc, un automobil la geamul căruia mârâia un cățel mic cât un pumn și arogant ca un grof”.[284]
Autorul conferă romanului o forță critică apreciabilă, dezvăluind incapacitatea societății de a-i reintegra în cadrul ei pe foștii combatanți și de a se reforma din punct de vedere moral.[285] O viziune simplificatoare a raporturilor umane determină împărțirea societății în două universuri ireductibile: cei care au luptat pe front și cei care au rămas acasă între care se manifestă o opoziție de clasă.[58] Membrii celor două universuri se solidarizează unii cu alții: tinerii ofițerii se împrietenesc cu soldații țărani, cărora le ascultă necazurile, iar cei rămași acasă sunt uniți de interese comune.[34][58][286] Prezența pe front transformă toate personajele: un colonel de operetă ca Pol Vardaru (ce plecase de acasă cu provizii de cafea și de coniac franțuzesc) se comportă vitejește pe frontul de sud, în timp ce adolescentul alintat Mihai Vardaru își descoperă o tărie de caracter nebănuită și pleacă voluntar la luptă, jertfindu-și viața.[285][85]
Realismul scrierii se datorează creionării autentice a mediilor sociale existente în perioada desfășurării acțiunii.[39] Personajele lui Cezar Petrescu sunt indivizi normali, ce erau ușor de recunoscut de cititorii acelor vremuri printre prietenii și cunoștințele lor.[31] Membrii familiei Vardaru sunt reprezentanți tipici ai aristocrației românești și ai marii finanțe, dornici să stăpânească și să controleze totul; Zoe Vesbianu și soțul ei, Dumitrașcu Racliș, Scarlat Măinescu ș.a. fac parte din categoria speculanților și profitorilor de război, în timp ce prietenii lui Comșa de la pensiunea Cimbru reprezintă mica intelectualitate cu credințele și speranțele ei.[38][257]
Principalul atac al scriitorului se îndreaptă împotriva burgheziei întruchipate de politicianul și moșierul Alexandru Vardaru și de speculantul Sofron Vesbianu, personaje dominate de lăcomie și care nu au alt orizont decât banul.[49][287] Deși au scopuri asemănătoare, cei doi folosesc mijloace diferite.[49][288] Vardaru este omul politic rafinat și cinic, care se confundă cu sistemul politic, în timp ce Vesbianu este parvenitul care se ridică prin escrocherii și învârteli.[49][288] Ambii sunt însă la fel de necinstiți: Vesbianu face afaceri ilegale cu proviziile destinate frontului sau populației, în timp ce Vardaru își vinde grâul nemților, deși știe că România urmează să declare război Germaniei, iar grâul său va alimenta trupele inamicului.[29][30][34][46][288] Vânzarea trebuie să rămână secretă, pentru a nu compromite numele vânzătorului, prin urmare plata se face direct și nu prin bancă.[288][289] „Preferăm piața direct, nu prin bancă... E mai primitiv și mai puțin elegant, aproape preistoric, dar e mai discret și mai prudent pentru toată lumea pe asemenea vremuri”, afirmă cumpărătorul german.[288][290] Reprezentant tipic al politicianului corupt, Vardaru este un adept al ordinii și organizării de tip german,[289][291] manifestându-și admirația pentru „perseverența organizată cu care [germanii – n.n.] își pregătesc de pe acum revanșa”,[292] adică pentru politica revanșardă germană ce va duce la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[289] Spiritul practic îl împinge către diverse combinații politice care-l fac să-și păstreze puterea.[289]
Cezar Petrescu plasează resturile acestei aristocrații (reprezentată de familia Vardaru, de Dumitrașcu Racliș, Zoe Vesbianu, Scarlat Măinescu sau Camil Bilbor) în opoziție cu intelectualitatea idealistă a epocii, ce trăia în condiții mizere, măcinată de boli și de vicii.[293] Lumea satului este descrisă mult mai realist, autorul arătând mizeria și înapoierea în care este menținută țărănimea atât cu prilejul celor două întoarceri ale lui Comșa în mediul rural (la moartea mamei și în turneul electoral cu Lică Cartojan), cât și prin discuțiile purtate pe front cu soldații proveniți de la țară.[257][294] Frământările sunt încă slabe, dar se simte cum cresc.[294]
Romanele lui Gib Mihăescu, Cezar Petrescu și Ionel Teodoreanu speculează vanitatea și snobismul cititorilor, oferindu-le „surogate de descripție socială și de analiză psihologică”[238] și flatându-i cu inventivitate prin prezența unor elemente ce mistifică realitatea.[295] Cititorul acestei literaturi aparținea, potrivit criticului Nicolae Manolescu, burgheziei înalte, fiind genul de snob cu spirit practic, mândru de poziția sa socială și foarte vanitos, care este flatat să se recunoască în opera de ficțiune.[238]
În opinia aceluiași critic, romanele lui Cezar Petrescu au o intrigă limpede, tipologii de personaje ușor recognoscibile și sondări psihologice abile, chiar dacă superficiale.[238][296] Este creată o mitologie urbană ce pătrunde ușor în existența burgheziei prin prezentarea vieții mondene trepidante a metropolei București.[13][235] Personajele lui Cezar Petrescu frecventează localuri mondene, călătoresc cu cele mai moderne mijloace de locomoție și sunt adepții luxului aristocratic popularizat prin unele filme ale vremii.[13][235] Astfel, arta literară face ca lucrurile insolite să pară comune, aducând excepționalul la nivelul banalului.[13] Existența unor dezrădăcinați, asemănători eroilor sadovenieni, creează o impresie de autenticitate a mediului social urban.[9][13][297] Concepută pentru a flata un grup de cititori, acest gen de literatură comercială este, potrivit lui Nicolae Manolescu, „osândită la mediocritate de însăși esența ei”.[11][295]
Întunecare este un roman reprezentativ pentru stadiul romanului românesc în perioada interbelică.[15] Fiind un scriitor abil, Cezar Petrescu evocă un mediu social și o epocă cu talentul gazetarului interesat mai mult de aparențele exterioare.[13][237][298] Materialul literar are dimensiuni epopeice:[248] prima parte a romanului este spirituală și sentimentală, în timp ce parte a doua are mai mult un caracter melodramatic.[13][235] Autorul își consumă energia în descrierea scenelor mondene și a scenelor de pe câmpul de luptă,[13][235][299] iar analiza socială predomină în dauna analizei psihologice, ceea ce face ca personajele să își schimbe domeniul de activitate fără să evolueze.[248]
Dotat cu fantezie și cu darul evocării, autorul prezintă cu abilitate medii mondene sau decăzute, creionează îndemânatic un număr mare de personaje (peste 80),[181][300] deși multe dintre ele nu au o existență de sine stătătoare, și expune idei umanitariste și pacifiste proprii epocii.[6][46] Narațiunea tinde periodic să treneze, înlocuită cu lungi divagații parazitare, unele conversații par interminabile, iar frazele sunt uneori redundante și superflue, făcându-i pe cititori să sară paginile.[275]
Problema etică a lui Radu Comșa, tipică pentru o întreagă generație, este reflectată superficial, fără ca procesul prefacerii radicale a sufletului personajului să fie dezvoltat convingător pe plan psihologic.[8][48] Romanul nu are adâncime și seamănă mai mult cu un reportaj.[13][235] Autorul compune cu ușurință atmosfera, personajele intră și ies de pe scenă, dar conflictele sunt lipsite de profunzime.[301][302] Sunt prezentate efectele produse de experiența cruntă a războiului, în timp ce cauzele acestor schimbări rămân doar subînțelese.[8] Cicatricea lui Radu Comșa îl transformă dintr-un arivist într-un inadaptat, determinând ruptura logodnei cu Luminița Vardaru și marginalizarea personajului; ea este semnul rupturii ce se produce în sufletul personajului.[235][303] Schimbarea fizică declanșează schimbarea interioară.[304]
Întunecare ar fi putut fi, în opinia lui Nicolae Manolescu, un roman al conștiinței (ca Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu) sau un roman al obsesiei subconștiente (în stilul nuvelei „Vedenia” a lui Gib Mihăescu).[301] În prima variantă cicatricea ar fi fost semnul rupturii legăturii dintre două lumi, iar în cea de-a doua elementul generator al unui dezechilibru mental.[301] Cezar Petrescu nu a aprofundat analiza conștiinței etice a personajelor și nici nu a încercat să sondeze subconștientul lor, alegând calea de mijloc a melodramei.[301]
Romanul Întunecare a avut parte de un mare succes comercial și de un succes critic parțial la momentul apariției sale, criticii literari considerând că acesta a contribuit la creșterea interesului publicului românesc pentru romanul original.[305][306] Apariția cărții a fost întâmpinată cu elogii de scriitorii și criticii epocii precum Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mihail Dragomirescu, Alexandru Philippide, Perpessicius etc.,[182][15][46] singurele rezerve aparținându-i criticului Pompiliu Constantinescu[46] care a reproșat primului volum predominarea documentului („paralelism, până la identificare, între realitate și artă”) în dauna reprezentării artistice.[46][248][307][308] Criticul Nicolae Manolescu considera că atât elogiile, cât și rezervele erau justificate.[13] Astfel, Întunecare este primul roman de război realist publicat în România, fiind bine scris și destul de actual, în timp ce operele literare anterioare păreau a avea un specific local pronunțat, dar în același timp nu avea adâncime psihologică și semăna prea mult cu un reportaj gazetăresc.[13]
Unul din primii critici, Al. Bădăuță, evidenția evoluția prozei lui Cezar Petrescu de la lirism către epic și de la mediul rural (în Scrisorile unui răzeș) către mediul urban (în Drumul cu plopi și apoi în Întunecare), considerând că autorul manifesta o tendință de intelectualizare a personajelor sale.[309] Intelectualii prezentați în nuvelele din Drumul cu plopi și în romanul Întunecare sunt niște inadaptați sociali în genul personajelor lui I.Al. Brătescu-Voinești.[6][270] Inadaptarea intelectualilor, tema predilectă a sămănătorismului,[9] provine din izolarea lor psihologică într-un oraș uniform și banal care strivește idealurile indivizilor.[310]
Tânărul scriitor Mircea Eliade a publicat la 20 mai 1927 o cronică nepărtinitoare despre primul volum al cărții în ziarul Cuvântul în care evidenția imaginea autentică a anilor grei ai Primului Război Mondial, precum și a societății contemporane românești prezentată de romanul lui Cezar Petrescu.[311][312] „Oglinda pe care ne-a dat-o Cezar Petrescu e cea a unei lumi, am spune, veștede, putrede, descompuse – dacă nu am întâlni atâtea conștiințe pure, torturate de tragicul cotidian fără a fi răpuse. Întunecare nu e numai romanul războiului nostru, cu eroismul autentic, cu mizeriile, cu suferințele și dezgustul lui. E și o viziune pe alocuri dureros de plastică a societății contemporane românești, pe care războiul a rupt-o în două, a însângerat-o fără a o schimba. O frescă străbătută de impulsuri epice a burgheziei. Pentru cea dintâia oară în proza românească, burghezia se vădește complet și autentic”, scria, printre altele, Eliade.[56] Cronica tânărului scriitor nu l-a necăjit pe Cezar Petrescu, în ciuda unor zvonuri care au circulat în epocă și care au fost auzite și de autorul ei.[311] Eliade recunoștea în memoriile sale că articolul său era „destul de dur” și l-ar fi supărat pe Pamfil Șeicaru (redactorul șef al ziarului), care i-a reproșat tânărului că l-a jignit pe autor.[312][313] Dimpotrivă, Cezar Petrescu nu a părut supărat și l-a invitat pe Eliade să colaboreze la revista Gândirea (pe care o conducea la acea dată împreună cu Nichifor Crainic), inaugurându-se astfel o relație ce a durat mulți ani până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,[311] iar scriitorul consacrat l-a ajutat pe mai tânărul său confrate să-și publice primul său roman, Isabel și apele Diavolului (1930),[314] și i-a publicat articolele și eseurile în paginile revistei România literară în 1939, după eliberarea lui Eliade din lagărul de la Miercurea Ciuc.[305] Scriitorul Mihail Sebastian, unul dintre prietenii tânărului cronicar, obișnuia adesea să-l necăjească pe Eliade pentru opinia sa tolerantă față de romanul Întunecare.[312]
Eliade citise însă doar trei pătrimi din primul volum al romanului, la momentul scrierii cronicii sale, iar ulterior, în iunie 1941, a citit întregul roman și și-a reevaluat opinia, după cum reiese dintr-o însemnare din 20 iunie 1941 inclusă în Jurnalul portughez.[312] Astfel, el și-a exprimat dezamăgirea că evenimentele istorice din perioada 1916–1926 nu au fost reflectate la dimensiunile lor reale și a susținut că abordarea aspectelor psihologice și sociologice este stridentă și neconvingătoare, iar dialogurile teoretice sunt „de o strivitoare mediocritate”.[315] Cu toate acestea, pasajele care evocă efervescența patriotică din zilele anterioare declarării războiului, scenele petrecute pe front, vizita lui Radu Comșa în satul natal și unele fragmente din campania electorală i s-au părut a fi bine scrise, făcându-l să concluzioneze că, în ciuda lipsurilor, Cezar Petrescu are un talent incontestabil.[316]
Realismul faptelor prezentate în roman a fost evidențiat de majoritatea criticilor literari, care au susținut că lipsa contactului direct cu viața din scrierile lui Alexandru Vlahuță sau Barbu Delavrancea a făcut ca acestea să fie uitate la scurt timp după ce au fost publicate.[177] Principala calitate a romanului Întunecare o constituie evocarea societății românești în perioada Primului Război Mondial și apoi în anii imediat următori.[252] Criticul Eugen Lovinescu îl considera „cel mai bogat și, într-un fel, mai reușit, roman al războiului nostru de întregire națională”, recunoscându-i marea putere de evocare socială și chiar de analiză psihologică, destul de rară la scriitor.[252] Perpessicius scria, de asemenea, într-o cronică din anul 1929: „Dacă se poate vorbi de un roman, nu atât rechizitoriu, dar icoană a războiului nostru, cu toate stările lui de suflet, de variații ale societății, cu pervertiri sau eroisme anonime ale neamului nostru, este desigur, vastul roman «Întunecare» al domnului Cezar Petrescu”.[317][318][319]
O opinie similară a formulat-o jurnalistul Pamfil Șeicaru care scria că Întunecare este „cel mai complect și mai debordant de viață document asupra societății românești dintre 1915 și 1919”, „un roman de definire a unei societăți” cu o construcție literară apropiată de cea a romanului Război și pace al lui Tolstoi, în care personajele se avântă exaltate și amăgite de un ideal pentru a cădea brusc în negura anonimatului.[320] Cartea transmite cititorilor, în opinia sa, o stare de tristețe covârșitoare și de melancolie dezolantă,[320] ce-i amintea lui Mircea Eliade de atmosfera din „Geniu pustiu”.[56] În aceeași notă, criticul Ovidiu Papadima remarca caracterul protestatar cu finalitate tragică și „suflul de adâncă fatalitate omenească” al operei literare, pe care o încadra în seria „romanelor cu respirație grăbită de cronică”.[321]
Criticul Ov.S. Crohmălniceanu afirma că romanul conține o observație critică vastă și pertinentă a vieții sociale românești, realizată însă într-un stil cvasijurnalistic.[155] El detecta totuși existența în opera lui Cezar Petrescu, inclusiv în romanul Întunecare, a unei optici gândiriste manifestate printr-o viziune pesimistă față de efectele civilizației și progresului.[155] Alexandru Bădăuță îl considera inițial (după apariția primului volum) romanul unei familii, „o monografie epică, în care oamenii își trăesc viața simplu și autentic”, fiind urmăriți în toate ramificațiile lor sociale dintr-o perspectivă epică[322] pentru ca ulterior să-l considere romanul unei generații care a luptat pentru un ideal social-național.[21] Războiul este privit astfel doar ca determinant al noilor realități sociale și sufletești.[21] În opinia criticului sus-menționat, elementele literare sunt dozate simplu și cu măsură, fiind eliminate descrierile abuzive și excesul de lirism,[322] în timp ce controlul epic al faptelor ar apropia Întunecare de romanul Ion (1920) al lui Liviu Rebreanu.[31][253]
Întunecare a fost considerat de criticul Al. A. Philippide un roman de tip englez sau rus, în genul lui Război și pace, prin faptul că prezintă o acțiune întinsă pe un interval mare de timp și destinele paralele ale unui număr mare de personaje.[112] În opinia sa, autorul descrie cu obiectivitate mediul burghez românesc, fără sentimentalism, conturând un roman realist desăvârșit „amplu, complex, amestecat, ca însăși viața”.[112] Potrivit criticului Octav Botez, Întunecare ar fi un roman tolstoian prin amploarea concepției, dar mai mult balzacian în ceea ce privește atmosfera și personajele.[3]
Alți critici au evidențiat superficialitatea și lipsa de substanțialitate a scrierii, pe care o considerau a fi tributară unui provincialism cultural românesc.[180][238] Membrii grupului Criterion au fost cei mai vehemenți critici ai operei sale.[323] Mihail Sebastian i-a criticat extrem de dur pe Cezar Petrescu și Ionel Teodoreanu, doi dintre cei mai populari romancieri ai perioadei, lăudând în schimb scrierile mai profunde din punct de vedere psihologic ale lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Mateiu Caragiale.[323] Eseistul și sociologul Mircea Vulcănescu susținea însă că scrierile lui Cezar Petrescu sunt semnificative pentru că se înscriu într-o tradiție literară românească, chiar dacă au scăderi artistice.[323]
Criticul Pompiliu Constantinescu a publicat o recenzie a primului volum, în care îi reproșa autorului interesul sociologic pentru descrierea mediului social în dauna reconstituirii artistice a proceselor de conștiință, aspectul de reportaj al narațiunii și confuzia dintre realitate și artă.[46][298] În opinia sa, Întunecare avea, din acest motiv, un aspect „documentar și descriptiv”, fiind doar un alt roman social (roman-cronică) în genul celor scrise de Alexandru Vlahuță și de Mihail Sadoveanu.[324] „Gravitând în jurul tragediei dezrădăcinatului, literatura d-lui Petrescu e invadată nu rareori de ideologie discursivă, limitând arta la făgașul îngust al unei probleme sociale, de un interes uman prea scăzut”, consemna același critic.[308][325]
Deși îi recunoștea autorului talentul în creionarea viguroasă a unui număr mare de tipuri umane (tineri care merg pur și simplu la moarte, profitori de război, femei virtuoase și de moravuri ușoare) și în zugrăvirea „războiului cu suferințile și ticăloșiile lui, dar pe singurul ton sever, pe alocurea solemn, în care se pot înfățișa astfel de dureri”, istoricul Nicolae Iorga considera că romanul Întunecare „nu poate da însă nici ce e serios și tragic, nici nimicnicia, capabilă de a fi redată numai satiric, a acelorași ani de groază și de sfinte speranțe ai războiului” din cauza dialogurilor interminabile și fără finalitate și a perindării continue a unor personaje abia schițate; el îi reproșa autorului că suferă de o limbuție tipic românească.[326]
Iritat de succesul la public al romanelor lui Cezar Petrescu, pe care îl percepea ca un rival literar,[327] criticul George Călinescu îi nega autorului calitatea de mare romancier, catalogându-l în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) drept „un manufacturier modest, cu meritele sale într-o literatură încă restrânsă”,[328][329] un autor de foiletoane literare care se citesc o singură dată (precum Maurice Dekobra sau cel mult Joseph Kessel), comparabil mai degrabă cu Eugène Sue sau Alexandre Dumas decât cu Balzac.[330] Romanul Întunecare era considerat „o cronică de război superficială, de o anume eleganță ziaristică, dar informă, lunecând pe deasupra realității umane spre a se pierde într-un studiu social, dus până după încheierea păcii”,[29][47][241][302] un roman eșuat și lipsit de substanțialitate.[331] Evenimentele sunt descrise numai în plan orizontal, fără ca autorul să știe când să se oprească,[302] iar procesele analitice sunt abia schițate.[332] Prin urmare, cele câteva sute de pagini scrise într-un limbaj jurnalistic și numeroasele digresiuni erudite reușesc să creeze doar „iluzia literaturii înalte”.[332] Călinescu afirma că scrierea poate fi lecturată agreabil și comod,[29][333] dar este lipsită de starea de tensiune care ar putea uni părțile sale componente într-un ansamblu, în timp ce personajul Radu Comșa este mediocru, deși memorabil prin cicatricile care-l particularizează.[29] Autorului i se recunoștea totuși „o ușurință agreabilă, o distincție în stil și o indiscutabilă răbdare arhitectonică, ajutată din când în când de norocul efemer al unui creion îndemânatec”.[40][334] Concluzia criticului este că Întunecare rămâne doar un „exercițiu” care promitea să stea la baza unei opere literare durabile.[332] Urmând aceeași optică, criticul Al. Piru scria că romanul Întunecare este o cronică social-istorică cu tablouri de moravuri „parțial izbutite” și cu personaje abia schițate, ce transmite ideea sacrificiului inutil al unei generații în numele unor idealuri care au fost apoi uitate.[180]
Mult mai nuanțat în afirmații, criticul și esteticianul Tudor Vianu considera că Cezar Petrescu a contribuit la înflorirea romanului românesc contemporan prin prezentarea unei fresce complete a societății românești din perioada Primului Război Mondial, cu un număr mare de personaje și de intrigi separate,[14][335] dar preciza, pe de altă parte, că autorul suferă de manierism stilistic (evident mai ales în descrierile didacticiste de la începutul romanului),[336] iar analizele lui sunt lipsite de profunzime și nu depășesc „nivelul unor generalități ale reflecției”.[337]
În primii ani ai regimului comunist din România, ideologii culturali de orientare comunistă au considerat că romanul Întunecare demonstra incapacitatea intelectualității românești de a-și asuma crezul revoluționar al luptei de clasă, având un mesaj ezitant și pesimist.[269]
Opera literară a lui Cezar Petrescu a început să fie marginalizată „în numele unor pretinse exigențe artistice”, odată cu publicarea sentinței deosebit de dure a lui Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), și nu a fost inclusă în programele școlare.[327] Editorii și criticii literari au început să o ignore atât dintr-un spirit conformist, cât și din teama de a nu se considera că au „slăbiciuni desuete”.[327] În opinia criticului Sergiu Pavel Dan, atitudinea minimalizatoare a lui Călinescu se datora invidiei pe succesul la public al cărților lui Cezar Petrescu, precum și dorinței de a-și promova propriul roman Enigma Otiliei drept cea mai importantă întruchipare a balzacianismului în literatura română în dauna unor romane ca Întunecare sau Oraș patriarhal.[327]
Acțiunea contestatară călinesciană a afectat nu doar opera literară a lui Cezar Petrescu, ci și pe cea a altor contemporani ai acestuia cu succes la public (Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu, Pavel Dan, Mihail Sebastian sau Ion Vinea).[338] Drept consecință, niciunul dintre acești scriitori nu a mai fost inclus în programele școlare.[338]
Romanul Întunecare a fost tradus în mai multe limbi străine:[339]
Traducerea romanului în limba franceză a făcut cunoscută această operă literară publicului francez, permițând includerea următoarei note în Dictionnaire des oeuvres de tous les temps et de tous les pays (Laffont-Bompiani, Société d'éditions de dictionnaires et d'encyclopédies, Paris, 1968): „Acest roman are vigoarea unei mărturii asupra societății românești din timpul și de după primul război mondial. Personajele, prin reacțiile lor față de împrejurările locale, lărgesc subiectul și-i dau o dimensiune universală...”.[344]
Romanul Întunecare a fost ecranizat de regizorul Alexandru Tatos într-un film omonim[17] realizat după un scenariu scris de Petre Sălcudeanu[351] și verificat pentru conformitate de conf.univ.dr. Eugen Simion pe post de consilier literar.[18] Ideile regizorului cu privire la film au fost expuse într-o însemnare de jurnal din 17 martie 1984: „Radu Comșa trăiește în spital un examen al propriei vieți și conștiințe. După ce a trăit o viață ușoară, cu evidente apetituri ariviste, războiul răstoarnă în el totul: își face iluzia că ar putea să schimbe lumea. Renunță singur la viața dinainte, reneagă totul, în ideea unui «bine» general, vag, ceea ce-l duce la însingurare, la dramă. Lumea nu se poate schimba! Această idee trebuie să fie concluzia filmului. Iar conflictul principal: Comșa – lumea înconjurătoare”.[352] Într-un miniinterviu publicat în august 1985 în revista Cinema, cineastul își afirma dorința de a crea o operă de sine stătătoare, care să extragă din carte idei, situații și personaje și să le retopească pe plan cinematografic, păstrând doar spiritul operei literare.[353][354]
Realizarea filmului a fost foarte dificilă după cum își nota Alexandru Tatos în Pagini de jurnal (volum editat postum, în 1994, de soția sa, Liana Molnar-Tatos).[352] Filmările au avut loc în vara și toamna anului 1985[355] și au durat aproape trei luni, prima secvență fiind filmată la 1 iulie 1985, la Eforie Nord.[352] Interpretul principal Ion Caramitru a afirmat că rolul său din Întunecare a fost, din punct de vedere al consumului energetic, cel mai greu rol pe care l-a jucat în întreaga sa carieră.[352] Machiajul ce reconstituia arsura de pe jumătate de față a personajului a fost realizat după o deplasare de câteva zile în scop de documentare la studiourile de la Moscova și a trebuit să fie purtat de actor timp de două luni.[352] Realizarea secvenței în care Radu Comșa apare înecat pe fundul apei a fost foarte dificilă, necesitând filmări subacvatice efectuate în largul Mării Negre ce au pus în pericol viața actorului.[352] Ion Caramitru a fost legat cu niște centuri de plumb și a fost cât pe ce să moară înecat atât din cauza dificultății de folosire a aparatului de respirat, cât și a apei reci ce-i putea provoca hipotermie.[352]
Rolul principal a fost interpretat de Ion Caramitru (Radu Comșa), în timp ce restul distribuției era format din George Constantin (Alexandru Vardaru), Remus Mărgineanu (Ioan Mogrea), Tania Filip (Luminița Vardaru), Emilia Dobrin-Besoiu (Maria Probotă), Vladimir Găitan (Virgil Probotă), Dan Condurache (Dan Scheianu),[356] Florin Zamfirescu (vânzătorul de ziare), Claudiu Stănescu (Mihai Vardaru), Valentin Voicilă (Bocăneț), Ioana Pavelescu (Zoe Vezbianu), Doina Tamaș (Laura Vardaru), Minodora Condur (femeia fardată), Mariana Baboi (Catrinel), Raluca Zamfirescu (coana Tincuța), Diana Gheorghian, Nicolae Albani (Brânzovenescu), Virgil Flonda (învățătorul), Teodor Danetti (prof. Alcibiade Gâțu), Ileana Codarcea, Boris Petroff ș.a.[357][358] Filmul a fost realizat pe o peliculă color (2560 de metri) și are o durată de 88 de minute.[18]
Lansarea filmului a fost tergiversată o perioadă din cauza obiecțiilor formulate de responsabilii cu cenzura politică.[359] Mihai Dulea, vicepreședintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, i-a reproșat regizorului că filmul este prea „întunecat” și nu are nici o rază de speranță, că nu se vede eroismul armatei într-un război benefic pentru România și că nu este reflectat rolul pozitiv al mișcării socialiste.[19] Într-o însemnare de jurnal din 28 decembrie 1985 Alexandru Tatos își exprima deznădejdea în fața luptei surde cu un sistem opac, calificând obiecțiile la adresa filmului ca fiind stupide.[19] Au avut loc mai multe discuții timp de șase luni, prima avanpremieră având loc la Botoșani în 19 mai 1986, iar apoi la București și Zalău.[360] Premiera filmului a avut loc la 9 iunie 1986 la cinematograful Scala din București.[18][19]
Filmul Întunecare a obținut în 1986 două premii ACIN: premiul pentru interpretare masculină (Dan Condurache – pentru rolurile lt. Victor Popescu din Bătălia din umbră și Dan Scheianu din Întunecare –, ex aequo cu Valentin Uritescu, pentru rolurile Sergentul Șaptefrați din Noi, cei din linia întîi și Gică Hau-Hau din Domnișoara Aurica) și premiul pentru coloană sonoră (Tiberiu Borcoman).[18][361]
Aprecierile critice la adresa filmului au fost în mare parte pozitive. Actorul Ion Caramitru îl considera „filmul unui cineast cu o gândire profund cinematografică și cu o știință a detaliului cinematografic, pe cât de mare, pe atât de rafinată”,[355] evidențiind calitățile regizorului: capacitatea de sinteză cinematografică, stilul artistic și atenția la detalii.[352] Ecranizarea valorifică vizual drama generației pierdute după Primul Război Mondial, alternând planurile temporale printr-un montaj de tip puzzle ce evidențiază deruta personajului principal.[362] Cineastul nu face apologia eroismului, ci dimpotrivă arată anormalitatea războiului prin imaginea simbolică a bombardării cimitirelor și a căderii combatanților peste osemintele dezgropate de explozii.[363] Drama interioară (căderea psihologică urmată de criza de identitate) a lui Radu Comșa este descrisă cu minuțiozitate și subtilitate, iar portretele cinematografice sunt viguroase și necaricaturizate.[364]
Romanul a fost dramatizat de Cezar Petrescu și Adriana Kiselef pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în 1955 un spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 118 de minute în regia artistică a lui Constantin Moruzan. Spectacolul a avut următoarea distribuție: Constantin Codrescu (Radu Comșa), Elena Sereda (Luminița), Nicu Dimitriu (Alexandru Vardaru), Willy Ronea (Paul Vardaru), Alexandru Critico (Jacques), Mircea Anghelescu (Mihai), Valeria Gagealov (Magda), Nelly Sterian (Laura), Mircea Balaban (Mayer), Gheorghe Câmpeanu (Onisifor), Benedict Dabija (Mogrea), Carol Cron (Breazu), I. Horațiu (Eftimie), Minel Klepper (logofătul), Nicolae Gărdescu (generalul), Mircea Constantinescu (primarul), Mihai Damaschin (șeful de post) ș.a. Echipa tehnică a fost alcătuită din Mia Popescu (regia de studio) și ing. Lucian Ionescu (regia tehnică și muzicală).[365]
În perioada elaborării trilogiei Romanul lui Eminescu (1935–1936), scriitorului i-a venit ideea să elaboreze un ciclu romanesc de 6–7 volume intitulat Neamul Vardarilor, care urma să fie o frescă a societății românești pe parcursul secolului al XIX-lea[366][367][368][369] în genul ciclului Les Rougon-Macquart (1871–1893) al lui Émile Zola;[368][370] acțiunea ciclului ar fi urmat să înceapă de pe la 1815–1820.[371] Ciclul era axat pe principalele momente istorice ale secolului al XIX-lea (Revoluția de la 1821, Revoluția Română din 1848, domnia lui Cuza, Războiul de Independență al României) și urma să prezinte ascensiunea, apogeul și destrămarea familiei Vardaru.[366]
Această intenție a fost mărturisită în două interviuri: mai întâi în 31 mai 1936 jurnalistului C. Panaitescu de la revista Facla pe care autorul îl anunța că proiectează realizarea unui roman „în care voi concentra toată evoluția societății românești în timp de un secol. Va fi un ciclu de șase sau șapte volume, în care acțiunea va începe pe la 1815–1820...”[371] și apoi, pe 14 februarie 1937, jurnalistului și prozatorului Mihail Șerban de la Adevărul literar și artistic căruia Cezar Petrescu i se confesa astfel: „...mi-a venit ideea să scriu o uriașă frescă socială, un roman care să cuprindă șase sau șapte volume și în care să intre epoca de la 1800 până în zilele noastre; voi insista mai mult asupra contactului lumii noastre cu Apusul și frământările care au prefăcut și-n suprafață și-n adâncime viața noastră socială...”.[246][367][372] Șase ani mai târziu, Cezar Petrescu îi mărturisea istoricului Vasile Netea că începuse deja să lucreze la acel proiect: „Lucrez la un ciclu de romane în șapte volume, Neamul Vardarilor. Romanele acestea vor cuprinde viața neamului nostru din secolul al XIX-lea cu toate frământările, evoluțiile și înălțările ei”.[367][369][373]
Ciclul Neamul Vardarilor urma să fie format din șapte volume, scrise în limba epocii: Unu, Tudor din Vladimiri (1800–1821), Lepădarea giubelelor (1821–1848), Lume nouă (1848–1859), Ocaua lui Cuza (1959–1866), Și cum vin cu drum-de-fier... (1866–1877), Hrisanta Murgu (1877–1890) și Fin de siècle (1890–1900) și le-ar fi avut ca personaje pe strămoșii familiei Vardaru din Întunecare, pe Hrisanta Murgu (mătușa de la Iași a lui Bogdan Cernegură) din Ochii strigoiului, precum și alte personaje din scrierile sale.[368][374][375][376][377] Proiectul nu a mai fost realizat din cauza războiului și a schimbării regimului politic, apărând doar un fragment intitulat „Mâinile care-și aduc aminte” în trei numere ale revistei Viața Românească (în nr. 2/iulie 1948 (anul I), pp. 3–23, nr. 3–5/august–octombrie 1948 (anul I), pp. 196–231 și nr. 7/decembrie 1948 (anul I), pp. 124–167), care a fost republicat ulterior în volumul Ajun de revoluție 1848 (1954),[370][378][379][380] singurul scris din ciclul intenționat Neamul Vardarilor;[381][382] personajul principal al fragmentului este Stroe Vardaru, fiul clucerului Neagu Vardaru,[383] un bonjurist ce a urmat studii la Paris.[384]
Scriitorul s-a gândit să scrie o continuare a romanului Întunecare, intitulată Înseninare.[385][386] El își anunța cititorii în prefața și postfața romanului Războiul lui Ion Săracu (1945)[385] că lucra la acel proiect, exprimându-și speranța că noul război, ce tocmai se încheiase, ar putea aduce „adânci primeniri într-o lume care începuse a putrezi înainte de a muri”, modificând „însăși condiția umană”.[387] „Poate că romanul la care lucrez, drept cuvenita continuare a cronicii intitulată Întunecare acum două decenii, poate că va avea în sfârșit cuvânt să se numească Înseninare”, scria el.[388]
După preluarea puterii de către comuniști și proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Cezar Petrescu a trecut de partea noului regim și a început, sub influența tânărului critic literar Mihai Gafița, să-și rescrie opera publicată înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigențele realismului socialist.[10][389] Preocupările sale i-au fost absorbite timp de peste un deceniu de realizarea unei fresce sociale vaste intitulate Vladim sau drumul pierdut, pe care o proiectase încă din 1949 și care urma să fie romanul unei generații ce a trecut prin Răscoala de la 1907, Primul Război Mondial și convulsiile sociale din perioada interbelică pentru a-și aduce aportul la edificarea noii societăți socialiste.[335][390] Potrivit ultimelor proiecte, epilogul acestui roman urma să fie intitulat „Înseninare”, prin contrast cu primul său roman,[386] iar acțiunea sa urma să se petreacă în anul 1958[391] pe litoralul Mării Negre, în același loc în care sfârșise tragic Radu Comșa; deznodământul era de această dată unul luminos și plin de speranță.[392] Cezar Petrescu îi scria din spital, la 6 februarie 1961, editorului și exegetului său, Mihai Gafița: „Sper că peste o lună, când medicii mă vor învoi, să mă întorc la Bușteni să reiau lucrul la Înseninare – chestie, sper, de vreo 7–8 săptămâni”.[10][378]
Scriitorul a murit înainte de a-și finaliza opera, lăsând în urma sa un manuscris primar de 2.908 de file, ce ajungea împreună cu toate variantele la 10.254 de file, plus cinci versiuni succesive dactilografiate, cu corecturi numeroase.[10][389][390][393] Romanul a rămas neterminat,[382][393][394] dar, cu toate acestea, Mihai Gafița a editat în 1962 o versiune prescurtată (518 pagini) a romanului, „purificat de orice tristețe demobilizatoare” (după cum considera criticul Alex. Ștefănescu), plus o amplă postfață.[10][389][390][393]
Potrivit criticului Alexandru Piru, mai mulți părinți care au citit acest roman le-au dat fiicelor lor numele Luminița; astfel un nume rar întâlnit în acea perioadă a ajuns să fie foarte răspândit în perioada ulterioară.[47]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
