avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al României From Wikipedia, the free encyclopedia
Titus Liviu Maiorescu (n. , Craiova, Țara Românească – d. , București, România) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român, mason, cel de-al 23-lea prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Titus Liviu Maiorescu | |||
Titu Maiorescu în 1882 | |||
Date personale | |||
---|---|---|---|
Născut | 15 februarie 1840 Craiova, Țara Românească | ||
Decedat | 18 iunie 1917 (77 de ani) București, România | ||
Înmormântat | Cimitirul Bellu Cimitirul Central din Chișinău | ||
Părinți | Ioan Maiorescu (Trifu), Maria Popazu | ||
Frați și surori | Emilia Maiorescu | ||
Căsătorit cu | Clara Kremnitz Ana Rosetti | ||
Copii | Livia (c. Dymsza) | ||
Cetățenie | română | ||
Religie | ortodoxă | ||
Ocupație | avocat, critic literar, filosof și om politic | ||
Limbi vorbite | limba română[1] | ||
Partid politic | Partidul Conservator | ||
Studii | Academia Tereziană (Viena), Sorbona (Paris), Universitatea din Gießen | ||
Pregătire | Constantin Lecca | ||
Profesor pentru | C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade | ||
Activitatea literară | |||
Activ ca scriitor | 1864 - 1917 | ||
Mișcare/curent literar | Junimea | ||
Patronaj | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
Specie literară | eseu, critică literară | ||
Opere semnificative | Teoria sociologică a „formelor fără fond” care a fost baza junimismului politic | ||
| |||
Modifică date / text |
Literatura română | ||
Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
Curente în literatura română | ||
Umanism -
Clasicism | ||
Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
Portal România | ||
Portal Literatură | ||
Proiectul literatură | ||
Titus Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, pe 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, născută Maria Popazu, este sora episcopului cărturar al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu se trăgea din Vălenii de Munte și, se pare, că ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia respectul (poate și o presupusă înrudire) cu protopopul greco-catolic al Reghinului, Petru Maior. Teolog greco-catolic prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu s-a dovedit a fi un gânditor cu largi orizonturi. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp familia lui, constând din soția Maria, născută Popazu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic literar urmează clasa întâi a gimnaziului românesc de acolo. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează mai multe memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unirea Principatelor din 1859, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt pe Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848, sub protecția lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov, Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850-1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la Gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop ortodox al Brașovului și ulterior episcop de Caransebeș. A absolvit clasa întâi la Gimnaziul românesc greco-ortodox din Brașov. În casa protopopului Popazu îl întâlnește pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.
În septembrie 1851 familia Ioan Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl ajunge salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Între 1851-1856 frecventează clasele II-VI ale Gimnaziului Academic.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează în continuare cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținute până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții, ce constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Titu Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură, un român dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau cu o anumită superioritate. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin, obține doctoratul „magna cum laude“ la Universitatea din Giessen, iar după un an, licența în litere și filosofie la Universitatea Sorbona din Paris unde, după încă un an de studii universitare își ia și licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice, bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu fundamentându-se acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată sub numele de Aureliu, la Gazeta de Transilvania, cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din romancierul german Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui Titu Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă studiile sale universitare de la Berlin, Titu Maiorescu predă psihologia la diferite pensioane particulare, precum și limba franceza în casa consilierului de justiție Georg Bernhard Alexander Kremnitz. Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filosofie la Universitatea din Giessen, cu magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
În decembrie 1860 își ia licența în litere și filosofie la universitatea Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Gießen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form și după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu eleva sa, Klara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din Iași.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitatea din Iași, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre cursanți avându-l și pe Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul fiind precedat de disertația personală: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, decedată în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864. Între 1863-1864 Titu Maiorescu predă cursul de filosofie la Facultatea de Litere din Iași.
În ziua de 10 martie 1861 Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie. La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu lucrarea "Du régime dotal". Începând cu 10 decembrie el ține în capitala franceză un ciclu de conferințe despre „Educațiunea în familie”. În decursul aceleiași luni decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii Principatelor din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice la nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui. Influențat de ideile tatălui său de liber-cugetător, Titu Maiorescu a fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește gradele de Companion și Maestru, în această lojă.[3]
Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Societății Junimea împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași (Institutul Vasilian), înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada care a urmat Unirii Principatelor Române din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice a lui Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicoale Bălcescu. Titu Maiorescu reprezintă o nouă generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868: În contra direcției de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.
Începuturile activității de critic literar ale lui Titu Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Ion Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice, o asemenea sarcină asumându-și-o Titu Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. (P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
În privința comportamentului său social, a felului de a fi, i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea istoricului Nicolae Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Titu Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor săi, chiar adversarului său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Mihai Eminescu, bolnav fiind, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească: „Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Dincolo de aventurile amoroase care au declanșat scandaluri cunoscute în epocă sau de faptul că a avut o relație bizară, cu sora lui, Emilia, Titu Maiorescu s-a dovedit și una dintre cele mai misogine personalități importante din istoria românilor. El a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic[4]
Discursul capătă apoi o turnură analitică, dar fals antropologică, în sensul că Titu Maiorescu încearcă să explice faptul că, femeile n-au nicio vină că au capacitatea craniană mai mică și că acest lucru este un efect al administrării „tiranice” a societății de către bărbați.
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.