specie de ciupercă From Wikipedia, the free encyclopedia
Lepiota brunneoincarnata (Robert Hippolyte Chodat și Charles-Édouard Martin, 1889) din încrengătura Basidiomycota în familia Agaricaceae și de genul Lepiota[1][2] este o specie saprofită de ciuperci letale. O denumire populară nu este cunoscută. Specia trăiește în România, Basarabia și Bucovina de Nord, nu prea răspândit, de la câmpie la deal, pe sol umed, ierbos-nisipos, în locuri mai călduroase, preponderent în grupuri, în păduri de foioase și mixte, prin luminișuri și la marginea lor, în parcuri și grădini, dar, de asemenea, de a lungul aleilor și drumurilor. Timpul apariției este din (iunie) iulie până în septembrie (octombrie).[3][4]
Informații pe scurt Clasificare științifică, Nume binomial ...
Numele binomial a fost determinat drept Lepiota brunneoincarnata de micologii elvețieni Robert Hippolyte Chodat (1865-1934) și Charles-Édouard Martin (1847-1937) în volumul 5 al jurnalului botanic Bulletin de la Société Botanique de Genève din 1889,[5] fiind și numele curent valabil (2020).
Toate celelalte denumiri sunt acceptate sinonim, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.
Epitetul este derivat din cuvântul de latină medievală (latinăbrunneus=brun, maroniu), pomenit pentru prima dată de episcopul Isidor de Sevilla (560- 636), derivat din expresia germanică bruna[6] și cel din latina clasică (latinăincarnatus=încarnat, devenit ca carnea),[7] datorită aspectului exterior și al cărnii.
Pălăria: inițial emisferică sau ovoidală, apoi convexă, mai târziu aplatizată și la bătrânețe nu rar adâncită, are un diametru de 3-5 (6)cm, este, pentru mărimea ei, destul de groasă, îndeosebi în centru. Suprafața roz-albicioasă până foarte deschis maronie este presărată de mulți solzi dispuși în zone concentrice, fiind de un colorit variabil, care poate fi gri-roz, brun-roz, brun-roșiatic, castaniu sau brun-purpuriu. După ce scuamele sunt îndesate în mijlocul pălăriei, acesta are un aspect clar mai închis.
Lamelele: sunt libere, destul de subțiri și îndesate, cu lameluțe intercalate precum muchii slab crenate și dințate, Coloritul, pentru lung timp alb, devine cu timpul crem până crem-gălbui. În tinerețe sunt acoperite de un văl parțial alb și fin ca păienjenișul. Nu se decolorează după o leziune.
Piciorul: dezvoltă o lungime de 3-4 (5)cm, având un diametru de 0,6-1cm, este destul de puternic, cilindric, cu o bază numai puțin bulboasă, plin, dar la bătrânețe tubular gol pe dinăuntru. Prezintă uneori un inel albicios, pielos și repede trecător, dar preponderent doar o zonă inelară, și ea efemeră. Coaja este de acolo în sus netedă și albicioasă, iar în jos, spre bază, brun-rozalie și presărată cu solzi turtiți de culoare mai închisă, uneori brun-purpurii, orânduiți în forma unui sau a mai multor cordoane. Sunt resturi ale vălului parțial.
Carnea: rozalie, ce se decolorează după o tăiere carneu-roșiatic, este destul de fermă și pentru mărimea buretelui destul de groasă, având un miros dulcișor, plăcut fructuos precum un gust blând. Nu gustați niciodată buretele pentru că este foarte toxic![3][4]
Caracteristici microscopice: sporii netezi, cu pereți moderat groși, elipsoidali în formă de migdale și ascuțiți spre vârf sunt hialini, (translucizi) granulați în interior, amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), dextrinoizi cu reactivul lui Melzer, iar incolori până gălbui într-o soluție de hidroxid de potasiu cu 5%, având dimensiunea de 5-8,5 × 3.5-5,5 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile clavate până sub-clavate și pediculate poartă câte 4 sterigme fiecare și măsoară 21-31,5 × 8-9,5 microni.
Cheilocistide (elemente sterile situate pe muchia lamelor) în formă de măciucă și de mărime asemănătoare sunt rotunjite în vârf. Pleurocistidele (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) lipsesc. Cheilocistide (elemente sterile situate pe muchia lamelor) de 18,5-31 × 8-10,5 microni, de obicei grupate, hialine, cu pereți subțiri, sunt îngust până normal clavate. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) cu hife terminale, pigmentate deschis maroniu sau translucide, orânduite vertical sau ascendente, sunt alungit cilindrice până aproape fusiforme și măsoară 90-253 × 7,5-13,5 microni, fără elemente mai scurte la bază. Toate cistidele poartă fibule.[8][9]
!!!Lepiota pseudolilacea sin. Lepiota pseudohelveola!!!
!!!Lepiota subincarnata!!!
Deși nu de mărime semnificativă, ciuperca apare destul de atractivă datorită mirosului și gustului plăcut, fiind însă letală, pentru că conține α-amanitină în doze mari care cauzează așa numitul sindrom faloidian, provocând astfel, chiar ingerată doar în cantități mici, intoxicații grave și daune organice, în special ale ficatului. α-Amanitina diferă în structura ei numai în azotul amidic a reziduurilor de asparagină de β-amanitină, iar de γ-amanitina doar într-o grupare hidroxilă. Aceștia sunt, de asemenea, compuși solvabil în apă, rezistenți la căldură, care nu pot fi distruși în tractul gastrointestinal uman și blochează formarea de proteine noi în celule de aceeași eficacitate. Aceasta înseamnă că α-amanitinele, împreună cu cele β- și γ precum altelor, contează cu drept ca ingredientele active cele mai periculoase care apar în mod natural.[26] Doza letală de amanitină la om este de 0,1 miligrame pe kilogram de greutate corporală, pentru o persoană de 70 kilograme adică aproximativ 7 miligrame. Această cantitate este conținută în mai puțin de 35 de grame de ciuperci proaspete.[27]
Primele simptome provocate de amanitină sunt de natură gastrointestinală care includ greață severă precum diaree și vărsături violente. Ele apar de obicei numai 8 până 12 ore după consum, uneori abia după 24 sau chiar 48 de ore. În toate cazurile este prea târziu de a mai interveni în mod eficient, de exemplu prin pomparea stomacului. Simptomele se pierd în timp de două-trei zile, pentru a dezvolta apoi aproape mereu, aproximativ cinci zile după ingerare, o insuficiență hepatică completă (coma hepaticum) dar și o insuficiență renală care poate să cere în urmare o hemodializă pe viață[28] precum deteriorarea pancreasului și a inimii sunt posibile.[27] Astăzi se face o transfuzie cu antidotul Antanamid,[29] câștigat din Amanita phalloides care conține această substanță în cantități mici. Din 1977 substanța este produsă artificial.[30] De asemenea se tratează cu preparatul Sibilin, în lipsă de acesta cu penicilina G. Dacă tratamentul ar fi fost zadarnic, speranța unei persoane infectate rămâne adesea doar în transplantația unui ficat și/sau unei rinichii.[31][32][33]
Cele mai multe specii ale genului Lepiota sunt otrăvitoare sau letale și numai greu de deosebit. De aceea: nu culegeți aceste ciuperci, nu le ingerați și nici măcar nu le gustați!
Robert Hippolyte Chodat & Charles-Édouard Martin:”Lepiota brunneoincarnata”, în: „Bulletin de la Société Botanique de Genève”, vol. 5 [[Geneva 1889, p. 222
Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 583, ISBN 3-468-07202-3
A. Razaq, E. C. Vellinga, S. Ilyas & A. N. Khalid: „Lepiota brunneoincarnata and L. subincarnata: distribution and phylogeny”, în: „Mycotaxon”, vol. 126, octombrie-noiembrie 2013, p. 136, ISSN 0093-4666
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 148-149 - 1, ISBN 3-405-12116-7
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 148-149 - 2, ISBN 3-405-12116-7
Ingrid Schneider: „ Das Europäische Patentsystem - Wandel von Governance durch Parlamente und Zivilgesellschaft”, Editura Campus Verlag GmbH, Frankfurt, New York 2010, p. 230-231, ISBN 978-3-593-39306-3
Matthias Brockstedt, Reinhard Bunjes, Ursula Oberdisse: „Vergiftungen im Kindesalter”, Editura Georg Thieme, Stuttgart 2003, p. 244-246, ISBN 3-13-129814-6
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, Editura Kosmos, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-440-11472-8
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas”, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
.jpg)
_P._Kumm_186612.jpg)
_P._Karst_678523.jpg)
_Bon_516210.jpg)
.jpg)
