manuscris în limba latină From Wikipedia, the free encyclopedia
Codex Bandinus (cu titlul original în latină Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Moldaviae) este un raport scris în anul 1648 de către administratorul apostolic Marco Bandini, la Bacău, la acea vreme reședință episcopală romano-catolică, pentru a fi trimis la Roma, la Papa Inocențiu al X-lea și la Congregatio de Propaganda Fide.
Codex Bandinus | |
 Pagina 162 a Codex Bandinus ilustrând un fragment din secțiunea „Index nominorum”. Se remarcă semnătura olografă a autorului la sfârșit, precum și secțiunea „Additio I”. | |
 Semnătura lui Marco Bandini extrasă de pe pagina 162 a manuscrisului de la Academia Română | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Marco Bandini |
| Subiect | Comunitățile catolice ale provinciei eclesiastice Moldova |
| Gen | Memoriu oficial |
| Ediția originală | |
| Titlu original | Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Moldaviae |
| Limba | limba latină  |
| Țara primei apariții | Principatul Moldovei |
| Data primei apariții | 1648 |
| Format original | Manuscris |
| Număr de pagini | 198 |
| Ediția în limba română | |
| Traducător | V. A. Urechia |
| Editură | Lito-Tipografia Carol Göbl, București |
| Data apariției | 1893-1894 (în Analele Academiei Române), 1895 (ediție separată). |
| Format | Tipăritură |
Modifică date / text  | |
Acesta prezintă un memoriu în urma vizitei episcopului în toate parohiile catolice din Moldova, ce implică informații despre catolicii din Moldova cu referire la istoria acestora, declinul demografic și religios în timpul lui Vasile Lupu, limbile vorbite, folclor.
Marco Bandini este cel mai cunoscut misionar catolic care a trăit în Moldova în literatura de specialitate datorită raportului său despre vizita bisericească întreprinsă în Moldova.[1] Codex Bandinus este considerat de Árpád Bitay o sursă de prim rang, a cărei valoare este mult crescută de listarea numelor de familie din rândul ceangăilor din Moldova.[2] O copie a raportului, semnat „A”, a fost cumpărată de Constantin Esarcu dintr-un magazin de antichități din Roma. Esarcu a donat acest exemplar Academiei Române.[3] Nu se știe de unde a apărut copia raportului, când și cum a ajuns la magazinul de antichități și nici nu există informații dacă Congregatio de Propaganda Fide a primit originalul vreodată.[3] Documentul a intrat în proprietatea academiei, fiind publicat de V. A. Urechia[1] în Analele Academiei Române, tomul XVI, Memoriile Secțiunii Istorice, 1893-1894,[4][5] cu textul original complet în limba latină și traducerea sa în limba română[3] sub formă de prezentare a cuprinsului, de rezumat sau de versiune fragmentară legată prin explicații și rezumate parțiale cu reproducerea în original a pasajelor mai enigmatice.[5] Gheorghe I. Năstase a afirmat că este nevoie de o ediție critică.[4][5]
După Andrei Veress, Urechia i-a dat eronat numele de Codex Bandinus deoarece nu este un codice, cu toate că este legat și are 198 pagini, ci un simplu raport final oficial, care cuprinde amănuntele vizitei înaltului prelat, făcută între 19 octombrie 1646, data plecării din reședința sa din Bacău, și în ziua de 20 ianuarie 1647, în casa parohială din Iași, unde a ajuns după ce a vizitat toate comunitățile catolice care aparțineau provinciei eclesiastice Moldova, încredințate lui spre conducere.[1]
Raportul a fost găsit și publicat mai înainte în limba maghiară în anul 1838 în extras de către preotul Elek Gegő(hu)[traduceți],[6] după exemplarul aflat la biblioteca franciscană din Cluj primit de instituție drept cadou de la Bandini („munus visitatoris”).[3] Gegő, în toamna anului 1836, făcând o călătorie de studiu printre ceangăii din Moldova, a aflat de existența lui de la misionarul franciscan maghiar[6] Sándor[3] (Alexandru) Papp din Târgu Trotuș.[6] Gegő a obținut, de asemenea, copia de la biblioteca franciscană din Gyöngyös (manuscrisul D) cu permisiunea administratorului István Magócsi, din care a publicat ulterior extrase în traducere în limba maghiară. Potrivit lui Gegő, într-un text de la sfârșitul manuscrisului se găsește faptul că această copie a fost realizată în 1780 de călugărul franciscan Vince Blahó după manuscrisul păstrat de franciscanii din Cluj.[3] Ediția a fost imediat recenzată în literatura română din Transilvania într-un larg extras, aflat și retipărit pe urmă, după 53 de ani, și la București.[6] Manuscrisul din Cluj (C/7) a fost folosit ulterior în 1846 de contele József Kemény[3] în studiul său despre istoria mănăstirii romano-catolice din Bacău.[6] Kemény a luat la cunoștință și de exemplarul de la Gyöngyös, din care a fost publicată în 1944 studiul listei de catolici din Moldova de către László Mikecs(hu)[traduceți].[3]
.jpg)
Kálmán Benda nu a găsit niciunul dintre cele două manuscrise menționate. Andrei Veress a căutat fără succes copia din biblioteca franciscanilor din Cluj în 1903, și ulterior nici László Mikecs nu l-a găsit. Mikecs a scris despre manuscrisul din Gyöngyös că „în prezent [în 1944] este păstrat în biblioteca franciscanilor din Buda”. Cu toate acestea, nici în Gyöngyös și nici în Budapesta cercetătorul Kálmán Benda nu l-a găsit.[3] Tot acesta a menționat faptul că în niciuna din cele două biblioteci manuscrisul nu a fost indexat.[3]
László Mikecs a comparat manuscrisul de la Gyöngyös cu originalul deja publicat în tipar, în care corecțiile și inserțiile lui Bandinus puteau fi găsite pe alocuri. Acesta a constatat că respectivele inserții scrise deasupra textului propriu-zis fuseseră adăugate în mod continuu, astfel că manuscrisul din Cluj, după care a fost făcut cel din Gyöngyös, trebuia să fi fost copia inițială.[7] Kálmán Benda a aflat și despre un al patrulea exemplar în latină făcut pentru nunțiul papal din Polonia la mijlocul secolului al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, arhivele Vaticanului ar fi vândut manuscrisul colecționarului de cărți I. C. Argetoianu. Nici despre acesta nu se mai știe nimic.[7]
La scrierea acestei lucrări acesta a muncit mai mult de un an, fiind finalizată la 2 martie 1648, dată menționată în prefață. Cu toate acestea, Bandini a mers apoi la Iași pentru a-și copia manuscrisul la un preot care cunoștea limba maghiară, în scopul corectării ortografiei numelor de persoane. La 23 martie, el i-a scris preotului Francesco Ingoli,[8] secretarul Congregatio de Propaganda Fide,[3] că nu a găsit încă un copiator. Din cauza stării de sănătate, abia după Paște (21 aprilie) a reușit să trimită raportul.[8] Bandini a menționat în scrisoare că va trimite raportul corectat la Roma prin Polonia, probabil prin Ilyvo (Lvov). Tot acesta a scris că, în orice caz, ar putea acoperi mult mai multe în raportul său, dar nu este nimeni care să-i dicteze, iar el însuși este bolnav încă din august, anul anterior.[8] Nu se cunoaște identitatea copiatorului, dar întrucât relația lui Bandini cu preotul Pál Beke s-a deteriorat până la acel moment, este posibil ca iezuitul Márton Désy, care se afla la Iași, să fi corectat lucrarea.[3] Totuși, relația între Bandini și Beke nu se deteriorase, informația eronată a fost pusă în seama secretarului Petru Parčevič, care a falsificat o scrisoare a lui Bandini adresată Congregatio de Propaganda Fide.[9]
.png)
La 16 decembrie 1646, i-a scris lui Francesco Ingoli de la Cotnari de faptul că a plecat de la Iași la 20 octombrie, iar de la 2 noiembrie a început să viziteze țara, propunându-și să încheie călătoria tot la Iași, de unde își va trimite raportul la Viena. A mai menționat faptul că lucrează cu iezuitul maghiar Pál Beke și germanul Georg Gross, care era preot paroh din Huși. Apoi s-a dus la Cotnari, unde Gross nu l-a însoțit și ajutat la scrierea raportului.[8] Într-o altă scrisoare din 18 ianuarie 1647, a menționat faptul că a luat sfârșit călătoria la Iași. A adăugat faptul că a călătorit prin Moldova, „care odinioară era înfloritoare, cu o populație catolică mare și biserici frumoase, dar a suferit mult de atunci”. L-a asigurat pe Ingoli că va primi raportul. Ulterior, a mai scris că i-ar fi plăcut să fi vizitat Moesia (Muntenia), dar pentru a nu întări suspiciunea turcilor împotriva lor, a amânat-o într-o perioadă mai prielnică.[8]
Misionarul Marco Bandini nu cunoștea limba maghiară, încă de la început a fost însoțit de iezuitul Pál Beke, iar ulterior, de preotul paroh din Huși, secuiul Mihály Rabcsonyi, un bun cunoscător al locurilor, astfel amândoi au mediat și au interpretat conversațiile cu maghiarii din Moldova.[7] Bandini a menționat că secretarul său, Petru Parčevič, nu l-a însoțit în călătoria în țară. Însă, Johannes Zlatonius, un comerciant din Republica Ragusa stabilit în Moldova, i s-a alăturat și i-a rămas alături.[7]
De-a lungul timpului au apărut mai multe manuscrise ale raportului. Bandini i-a comunicat lui Francesco Ingoli, în scrisoarea sa din 2 noiembrie 1647, că și-a pregătit raportul în limbile latină și italiană. Versiunea în italiană este încă necunoscută și nici nu se știe dacă că cineva a menționat-o vreodată.[3]
După Andrei Veress, raportul lui Bandini e important și unic în felul său prin faptul că e prima descriere autentică a celor 33 de sate și orașe locuite de romano-catolici, din vechea Moldovă, cu menționarea numelor celor 1122[1] de familii, maghiare în majoritate, și pentru că autorul a făcut o descriere detaliată întregii țări, cu datinele poporului, și a tot ce văzuse și auzise în cursul călătoriei sale și în Curtea domnească de la Iași, unde a ajuns de mai multe ori în timpul cât a stat în Moldova, provincie unde a și murit.[6]
| “ |  |
” |
— Nicolae Iorga, 1928 | ||
László Mikecs(hu)[traduceți], examinând în detaliu raportul cu descrierile individuale ale satelor, a descoperit că Bandini nu a călătorit peste tot din cauza timpului limitat avut la dispoziție. În unele sate, numărul sau numele credincioșilor nu au putut fi înregistrate de el sau de preoții maghiari care îl însoțeau, ceea ce a necesitat ajutorul funcționarilor sau preoților locali, acest lucru ducând la neconcordanțe, în special în cazul văduvelor: uneori, acestea sunt menționate doar cu prenumele, alteori cu numele și prenumele sau cu numele de fată, iar în alte cazuri sunt menționate după numele soțului. În satele unde nu a existat un scrib eclesiastic, lista credincioșilor a rămas incompletă, precum în cazul satului Cioburciu din zona Transnistriei, însă în ciuda acestor deficiențe și inexactități, potrivit istoricului, valoarea raportului rămâne foarte mare.[7]
Gheorghe I. Năstase a afirmat că Bandini nu a vizitat satul tătăresc Cioburciu, contrar celor spuse de V. A. Urechia, aflând despre comunitate de la catolicii din Huși, aflați într-o oarecare relație cu cei din Cioburciu.[11]
Analizând numele de familie, László Mikecs a găsit printre numele majoritar maghiare și nume străine care dovedesc o origine diferită a locuitorilor catolici: cercheză, țigănească, armenească, grecească, turcică, slavă, românească și germană.[12][A]
Manuscrisul se remarcă prin „adnotărille" lui Marco Bandini cu referire la situația din Moldova. Acesta se limitează în povestirea și descrierea celor văzute de el, oferind sub formă de completare și lămurire o serie de capitole despre Moldova ca așezare, origine, fire a poporului, organizare politică, concentrându-se mai mult asupra domnului și a exercitării domniei prin administrarea justiției și prin inspecțiile anuale prin țară.[13] Urmează capitolele despre organizarea bisericească a Moldovei ortodoxe, cu o analiză mai mult negativă a fondului de formalism religios al poporului, pătruns de erezii populare, ce amenință să molipsească și pe romano-catolicii din mijlocul său. Sunt subliniate, cu reprobare, împrumuturile unor obiceiuri străvechi, la înmormântări spre exemplu.[13] Cu acest prilej sunt consemnate practicile întâlnite la ortodocși alături de alte particularități privind felul de a ține sărbătorile, felul de a se jura, descântece și exorcismele etc.[13] Capitolul consacrat catolicilor din Moldova pare subdimensionat prin comparație. O prezentare a modului cum a fost sărbătorită Boboteaza la Iași, în anul 1647, constituie un fel de legătură cu pasajele referitoare la vizita episcopului, în care sunt introduse, pe larg, experiențele și intervențiile sale personale, la Iași, cu prilejul conflictului dintre conventuali și cetățeni, sau la Bacău cu referire la propriul conflict cu parohul catolic local. Acesta îl stimează pe Vasile Lupu, pe care îl admira sincer, chiar când înseamna cifra de 20.000 de osândiți la moarte din cursul judecăților lui, de la începutul domniei, până la data redactării acelui capitol ce poate fi situată în cursul anului 1647 și la începutul anului următor.[13]
În introducere, el povestește istoria, dificultățile și complicațiile călătoriei sale misionare în Moldova, apoi descrie situația, trecutul, prezentul, populația și bisericile populației catolice din fiecare oraș și sat și îi caracterizează pe preoții locali.[14]
|
|||||||||
| Modifică text | |||||||||
A Preponderent cerchezii la Vaslui, țiganii la Iași, armenii la Iași și Galați, grecii la Galați, turcicii în zona Bacăului, slavii și românii în majoritatea localităților și germanii la Roman, Cotnari și Baia.[12]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
