Specia a fost descrisă pentru prima oară ca Agaricus vellereus de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries în volumul 1 al trilogiei sale Systema Mycologicum din anul 1821.[5] În 1838, tot Fries a schimbat numele binomial în Lactarius vellereus, transferându-l corect la genul Lactarius, de verificat în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[6] Acest taxon este valabil până în prezent (2018).
Denumirea Lactifluus vellereus, propusă de micologul german Otto Kuntze în volumul 2 al operei sale Revisio generum plantarum:vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae internationales cum enumeratione plantarum exoticarum in itinere mundi collectarum din 1891.[7] Datorită unor diferențe ADN, descrise în numărul 51 al jurnalului Scripta Botanica Belgica din 2013, micologele belgiene Annemieke Verbeken și Jorinde Nuytinck au preluat taxonul lui Kuntze,[8] fiind numele curent acceptat (2020), astfel de exemplu de Index Fungorum,[1] dar nu de Mycobank.[9]
Au mai avut loc multe încercări de redenumire care însă nu s-au impus și sunt neglijabile.
Pălăria: are un diametru de 10-25 (30) cm, este cărnoasă, tare dar fragilă, inițial convexă, în centru ușor adâncită și cu marginea răsfrântă spre picior, apoi din ce în ce mai plată și la deplină maturitate ia formă de pâlnie adâncă, fiind atunci ondulată și îndoită la margine. Cuticula este uscată, acoperită de un puf foarte fin în tinerețe, devenind mai târziu lânos-împâslită în special spre margine și la bătrânețe goală cu tendința de a crăpa. Coloritul este la început alb ca calcarul, la maturitate albicios cu nuanțe mai mult sau mai puțin ocru-gălbuie.
Lamelele: sunt subțiri, clar bifurcate, semi-înalte, stau în tinerețe foarte dens, prezentându-se la maturitate mult mai distanțate una de alta, inițial aderate la picior și în bătrânețe decurente de-a lungul lui. Ele sunt la început de culoare albicioasă care schimbă mai târziu spre ocru-gălbui, câteodată chiar și spre roșiatic ca carnea de vițel.
Piciorul: este destul de scurt în relație cu pălăria, dar gros cu o înălțime de 4-7 cm și o lățime de 2-4 (5) cm, fiind puternic și dur, cilindric, ușor bont cu suprafață netedă, uneori acoperit de un puf fin. Culoarea este albă până slab galbenă, devenind la strivire ocru-roșiatică.
Carnea: este albă, foarte compactă, dură dar fragilă și conține mult suc alb și lipicios în tinerețe care se decolorează în timpul uscării gălbui. Mirosul este aproape imperceptibil, dar gustul este foarte iute, amărui și zgârcind. Iuțirea provine de la alcaloidul unei rășini numită piperină. Interesant este, că latexul secretat este destul de dulceag, numai ușor amărui.
Laptele: este alb. Când se usucă, de exemplu pe sticlă, se transformă în gălbui de sulf. Probe tinere eliberează mult lapte, dar în stare mai uscată, aproape că nu se găsește.
Caracteristici microscopice: are spori ovoidali cu o mărime de 7,5–9,5 × 6,5–8,5 microni, ușor ornamentați, suprafața fiind acoperită de niște negi mici care sunt parțial reticulați între ei. Pulberea sporilor este albicioasă. Cistidele sunt elipsoidale până bulboase și sunt rotunjite la vârf.[3][4]
Reacții chimice: Buretele se colorează cu guaiacol roz-lila, apoi roșu de vin până purpuriu-negricios cu tonuri gri-brune, cu sulfat de fier imediat roz, după 10 minute murdar carmin și cu tinctură de Guaiacum imediat și rămânând verde, dar cuticula de arătând mai deschisă, gri-verzuie.[10][11]
L. vellereus, aspect de sus și dedesubt
L. vellereus tânăr
L. vellereus bătrâni
Cel mai ușor buretele poate fi confundat cu gemenul său Lactarius piperatus (comestibil, iute, dar bine de preparat, lamele mai strânse, cuticulă netedă)[12] sau cu Lactarius pubescens (otrăvitor, extrem de iute, se dezvoltă în afară de păduri prin iarbă sub mesteceni, cu cuticulă albicioasă până palid rozalie, marginea piciorului fiind neregulat ondulată precum pletoasă cu franjuri, miros de mușcată).[13]
Dacă se ia în considerare mărimea, iuțimea precum laptele alb ale acestei ciuperci, ea poate fi confundată numai cu puține alte specii relativ inofensive, de exemplu cu: Lactarius controversus (necomestibil fiind extrem de iute, crește sub plopi sau anini, pălărie cu zone rozalii precum lamele cu benzi palid-roșiatice),[14][15]Lactarius glaucescens, sin. Lactarius pergamenus (comestibil dar iute, se dezvoltă numai în păduri de foioase, mai mic și subțire, se decolorează după tăiere gălbui),[16]Lactarius pallidus (necomestibil),[17] sau Lactarius trivialis sin. Lactarius bertillonii var. queletii (necomestibil pentru că prea iute, se dezvoltă numai în foioase, cu mare drag sub castani, lamele foarte îndepărtate, buretele original cu cuticula colorată spre gri-roz, variația queletii însă este albă).[18]
Posibilă este de asemenea o confundare cu două ciuperci fără suc din genul Russula: Russula delica[19] și surata ei foarte apropiată Russula chloroides.[20]
Lactarius controversus
Lactarius pallidus
Lactarius pubescens
Lactarius trivialis sin. bertillonii
Lactifluus glaucescens, sin. Lactarius pergamenus
Lactifluus piperatus
Russula chloroides
Russula delica
Această specie este din cauza gustului absolut necomestibilă.[4]
Otto Kuntze: „Revisio generum plantarum:vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae internationales cum enumeratione plantarum exoticarum in itinere mundi collectarum”, vol. 2, Editura Arthur Felix, Leipzig 1891, p. 857
Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 448
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 19261976, p. 14-18, ISBN 3-8068-0215-7
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
.jpg)
