Erich von Manstein

Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin, Regatul Prusiei, Imperiul German – d. 10 iunie 1973, Icking, Bavaria, Germania) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai proeminenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erich von Manstein a atins toate gradele militare posibile, până la rangul de Mareșal (în germană, Generalfeldmarschall) în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.

Erich von Manstein
Erich von Manstein în 1938
Date personale
Nume la naștere	Fritz Erich Georg Edouard von Lewinski
Născut	24 noiembrie 1887[1][2][3][4][5] Berlin, Regatul Prusiei, Imperiul German
Decedat	10 iunie 1973 (85 de ani)[1][6][5][4][3] Icking, Bavaria, Germania
Înmormântat	Saxonia Inferioară
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral)
Părinți	Eduard Julius Ludwig von Lewinski[*][[Eduard Julius Ludwig von Lewinski (German general (1829-1906))|​]]
Cetățenie	Germania de Vest
Ocupație	Abteilungsleiter[*][[Abteilungsleiter (Abteilungsleiter of the NSDAP)|​]]
Limbi vorbite	limba germană[7][8]
Activitate
A luptat pentru	Imperiul German (1906-1918) Republica de la Weimar (1918-1933) Germania Nazistă (1933-1944)
Ramura	Armata Germană
Ani de serviciu	1906 - 1944
Gradul	Generalfeldmarschall
A comandat	Divizia de infanterie nr.18 Al XXXVIII-lea Corp de Armată Al LVI-lea Corp de blindate Panzer Armata a 11-a Grupul de Armate Don Grupul de Armate Sud
Bătălii / Războaie	Primul război mondial Al doilea război mondial
Decorații și distincții
Decorații	Crucea de Cavaler al Crucii de Fier cu Frunze de Stejar și Săbii
Semnătură
Modifică date / text

Nemulțumit de planul de atac al Franței al OKH în Fall Gelb, care relua Planul Schlieffen și concentra planul atacului pe aripa de nord (prin Belgia și Olanda) și la care francezii și englezii se așteptau, Von Manstein a dezvoltat o idee, care ulterior a fost acceptat ca planul Sichelschnitt (Tăietura Secerei) pentru invazia Franței care plănuia simultan și un atac din sud. Atacul din sud urma să fie executat prin pădurile din Ardeni cu tancuri, cu ocolirea Liniei Maginot. După trecerea râului Meuse trupele germane trebuiau să se deplaseze rapid până la Canalul Mânecii tăind astfel trupele franceze și Corpul Expediționar Britanic concentrate în nord, în Belgia și Flandra, așteptând un atac similar cu Planul Schlieffen și deci o reeditare a Primului Război Mondial.

Paternitatea acestui plan de operații a fost destulă vreme în dispută, din cauză ca propaganda nazistă l-a prezentat pe Hitler ca fiind creatorul Sichelschnitt. O discuție excelentă pe marginea acestui subiect se face în lucrarea "Blitzkrieg-Legende. Der Westfeldzug 1940", a istoricului militar Karl-Heinz Frieser, a cărei versiune în limba română a apărut la Editura Militară sub titlul "Mitul Blitzkrieg-ului. Campania din Vest a Wehrmacht-ului. 1940 Arhivat în 1 octombrie 2013, la Wayback Machine.".

În 1941 a primit controlul unor armate în Crimeea și Leningrad înainte de a deveni comandantul Grupului de Armate Sud. În această poziție, Manstein a reușit una din cele mai importante victorii moderne când, în pofida superiorității numerice și materiale sovietice, el a reușit să stopeze ofensiva Armatei Roșii, care continua să avanseze după victoria de la Stalingrad, reușind chiar să cucerească orașul Harkov prin contraofensiva sa proprie.

Contraofensiva care a recucerit orașul Harkov este considerată una dintre cele mai strălucite operațiuni germane din Al Doilea Război Mondial. Atacul lansat în data de 20 februarie a devenit cunoscut ca "lovitura de rever". Nikolai Vatunin, comandantul sovietic al forțelor sovietice, crezând că Manstein se va retrage, a fost luat complet prin surprindere. Până în data de 2 martie, Wehrmachtul capturase 615 tancuri și eliminase nu mai puțin de 23.000 de soldați sovietici.

Cu toate că niciodată nu a contestat autoritatea deținută de către Hitler în poziția sa de comandant a armatei germane, von Manstein deseori a depus rezistență la unele decizii a lui Hitler, chiar în prezența statului major. Cu toate că aceste acțiuni ar fi putut să se sfârșească cu degradarea lui, Manstein a fost unul din puținii generali care își demonstrase valoarea în ochii lui Hitler. Ulterior, diferențele sale de opinie cu Hitler despre principii de strategie au dus la concedierea lui în 1944.

După război, un tribunal militar britanic l-a condamnat la 18 ani de închisoare în 1949 pentru comiterea de crime de război, însă a fost eliberat după doar patru ani, oficial din cauza unor probleme medicale. Revenit în Germania, Erich von Manstein a lucrat în calitate de consilier militar al guvernului Germaniei de Vest și a participat esențial la crearea noii armate federale Bundeswehr; a devenit comandantul onorific al noii armate federale germane, concepută primordial ca o armată de apărare.

Decorații

• Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa III (25 noiembrie 1941) „pentru modul strălucit cum a condus operațiunile după trecerea Niprului, la Marea de Azov și în Crimeea”^[9]

Note

1. Erich Manstein, Brockhaus Enzyklopädie
2. Erich Von Manstein, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
3. Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
4. Erich von Manstein, Munzinger Personen, accesat în 9 octombrie 2017
5. Erich von Manstein, Hrvatska enciklopedija[*][[Hrvatska enciklopedija (Croatian national encyclopedia)|​]]
6. Eric Lewinski von Manstein, Gran Enciclopèdia Catalana
7. CONOR.SI[*]​ Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
8. Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
9. Decretul Regal nr. 3.258 din 25 noiembrie 1941 pentru decorațiuni ofițeri din misiunea germană, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 293 din 10 decembrie 1941, partea I-a, p. 7.677.

Referințe

Bibliografie

• ro Manstein, Erich von (2002). Victorii pierdute. Editura Elit, București.
• ro Leonide, Loghin (1984). Al Doilea Război Mondial. Acțiuni militare, politice și diplomatice. Cronologie. Editura Politică, București.

Cărți și articole în limba engleză

• Citino, Robert M. (2012). The Wehrmacht Retreats: Fighting a Lost War, 1943. Lawrence, KS: University Press of Kansas. ISBN 978-0-7006-1826-2.
• Förster, Jürgen (1998). „Complicity or Entanglement? The Wehrmact, the War and the Holocaust”. În Berenbaum, Michael; Peck, Abraham. The Holocaust and History The Known, the Unknown, the Disputed and the Reexamined. Bloomington: Indian University Press. pp. 266–283. ISBN 978-0-253-33374-2.
• Liddell Hart, B. H. (1999) [1948]. The Other Side of the Hill. London: Pan Books. ISBN 0-330-37324-2.
• Manstein, Erich (1983). Verlorene Siege (în German). München: Bernard & Graefe. ISBN 3-7637-5253-6.Mentenanță CS1: Limbă nerecunoscută (link)
• Manstein, Erich (2002). Soldat im 20. Jahrhundert (în German). München: Bernard & Graefe. ISBN 3-7637-5214-5.Mentenanță CS1: Limbă nerecunoscută (link)
• Paget, Baron Reginald Thomas (1951). Manstein: His Campaigns and His Trial. London: Collins. OCLC 5582465.
• Stahlberg, Alexander (1990). Bounden Duty: The Memoirs of a German Officer, 1932–1945. London: Brassey's. ISBN 3-548-33129-7.
• Stein, Marcel (2007). The Janushead: Field Marshal Von Manstein, A Reappraisal. Solihill, West Midlands: Helion and Company. ISBN 1-906033-02-1.