lider nazist și cancelar al Germaniei From Wikipedia, the free encyclopedia
Adolf Hitler (n. , Braunau am Inn, Austria Superioară, Austria – d. , Führerbunker, Berlin, Germania) a fost un politician german de origine austriacă, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.
Ajuns la putere în 1933, Hitler a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale, de peste 60 de milioane de oameni. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales „omul anului” în 1938, de către revista americană Time.[16]
Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber.[17] Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842 Johann Georg Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler.[18] În 1876 Johann Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois.[19][20] De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler[20].
Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost tatăl lui Alois.[21] Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold Frankenberger,[22] istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.[23][24][25][26]
Există două ipoteze:
- „Hitler” ar fi o derivație a vechiului nume „Hiedler”[27] care, la rândul său, conține termenul bavarez și austriac „Hiedl” (curs subteran de ape, care inundă periodic pivnițele). Oamenii care trăiau în preajma unui „Hiedl” erau numiți „Hiedler”.
- Numele ar proveni de la „Hütte” („colibă“).
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.[28] Adolf a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie.[29] La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania.[30] Aici el a căpătat distinctivul accent bavarez, în locul celui austro-german.[31][32][33] În 1894 familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe un mic latifundiu din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham.[34][35]
Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897 familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul bisericesc.[36] În 1898 familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în 1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler.[37]
Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea.[38][39][40][41] Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz.[42] Ulterior, în Mein Kampf, Hitler era să dezvăluie că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.[43]
Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din tinerețe.[44] El și-a exprimat loialitatea doar față de Imperiul German, disprețuind Monarhia Habsburgică, aflată în declin, măcinată fiind de rivalități și conflicte etnice tot mai virulente.[45][46] Hitler și prietenii săi foloseau salutul „Heil” și cântecul „Lied der Deutschen” în locul imnului imperial austriac.[47]
După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, rezultatele școlare ale lui Hitler s-au deteriorat, așa încât mama sa i-a permis să plece.[48] El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri.[49] În 1905, după ce a repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare pentru o carieră.[50]
Din 1905 Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră boemiană în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată.[51][52]
Pe 21 decembrie 1907 mama sa a murit de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.
Hitler a făcut cunoștință la Viena cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină,[53] și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită.[54] Exasperat după ce percepuse Viena drept o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.[55]
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,[56] în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului.[57][55] A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.[58] Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914[58] și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter).[59][60] Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen).[61] Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme.[62] El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.[63] Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.[64] În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei,[65] care l-a șocat.[66]
Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experiență a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru vitejie.[67]
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui.[68] Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.[69]
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.[70] Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.[71]
Hitler a conturat după război ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919 era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căreia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de un grup de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele de „Puciul de la berărie”, din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Hitler a fost arestat împreună cu alți complici la 11 noiembrie 1923, judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani de detenție, din care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria, unde a dictat cartea sa ideologică Mein Kampf.
Hitler, cetățean austriac, devenise un admirator al Imperiului German, înrolându-se în timpul primei conflagrații mondiale ca voluntar în armata acestuia. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. La fel ca mulți alți naționaliști, Hitler a crezut ferm în „Mitul cuțitului înfipt în spate” (Dolchstoßlegende), care acredita ideea conform căreia capitularea ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.
Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
Numărul victimelor politicii hitleriste cuprinde: șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka, Sovibor, în ghetoul din Varșovia,etc., etc. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, Legile de la Nürnberg, care prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană, au mai fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.
CIA afirma că antisemitismul și ura profundă și viscerală față de orice e străin „se datorează propriei sale sexualități neacceptate sau neînțelese de sine însuși”. [72][73][74][75][76][77] Acest lucru a dus, de asemenea, și la exterminarea și persecutarea multor persoane născute intersex, homosexuale, bisexuale, asexuale și transsexuale.[78]
Datorită victoriilor remarcabile ale „războiului fulger” (Blitzkrieg) dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut greșeala de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.
În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația „rase ariene”.
Dintre diversele teorii pe temă, varianta general acceptată este că la 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis.[79][80][81][82] Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,[83][84] stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc[85] când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele.[86] Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.
La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat necondiționat Berlinul sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele lui Hitler totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.[87]
Rămășițele a 10 persoane, Adolf Hitler, Eva Braun-Hitler și 8 membri ai familiei Goebbels (părinți + 6 copii[88]), au fost îngropate și dezgropate de mai multe ori, în diferite locuri din Germania, în 5 cutii de lemn. Odiseea lor a luat sfârșit la 5 aprilie 1970, când cele 5 cutii îngropate în Magdeburg, în grădina casei din strada Westendstr.32 (azi Klausenerstr.23) au fost dezgropate pentru ultima dată de sovietici și arse cu benzină sub cerul liber. Cenușa lor, transportată într-un singur sac, a fost aruncată în aceiași zi de pe podul Schweinebrücke în pârâul Ehle din satul Biederitz, localitate situată lângă Magdeburg.
Diverși cercetători au sugerat că Hitler ar fi suferit de boli ca sindromul de intestin iritabil, leziuni cutanate, aritmie cardiacă, ateroscleroză,[89] boala Parkinson,[90][91] sifilis,[91] și acufenă (tinitus).[92] Într-un raport pregătit în 1943 pentru Oficiul de Servicii Strategice, Walter C. Langer de la Universitatea Harvard l-a descris pe Hitler ca fiind un „psihopat neurotic”.[93] În cartea sa din 1977, The Psychopathic God: Adolf Hitler, istoricul Robert G. L. Waite a propus teoria că Hitler ar fi suferit de tulburări de personalitate borderline.[94] Istoricii Henrik Eberle și Hans-Joachim Neumann consideră că în timp ce Hitler suferea de un număr de boli, inclusiv boala Parkinson, el nu s-a confruntat cu iluzii patologice și a fost întotdeauna pe deplin conștient și responsabil pentru deciziile luate.[95][96] Teoriile despre starea medicală a lui Hitler sunt greu de dovedit și a pune prea mult accent pe ele poate avea efectul de atribuire a multor evenimente și consecințe din timpul celui de-al Treilea Reich la sănătatea unui singur individ.[97] Kershaw consideră că este mai bine să se ia o vedere mai largă, în ansamblu a istoriei Germaniei prin examinarea faptului că forțele sociale au dus la instaurarea celui de-al Treilea Reich și politicile sale, decât să se caute explicații înguste pentru Holocaust și Al Doilea Război Mondial bazate pe o singură persoană.[98]
Hitler urma o dietă vegetariană.[99] Bormann avea o seră lângă reședința Berghof (de lângă Berchtesgaden) pentru a asigura aprovizionarea constantă cu fructe și legume proaspete pentru Hitler pe întreaga durată a războiului.[100] Hitler evita consumul de alcool în public. El a servit ocazional bere și vin în cercuri private, dar a renunțat la băut din cauza adăugării de greutate în 1943.[101] În cea mai mare a vieții sale, Hitler a fost un nefumător, dar a fumat puternic în tinerețe (câte 25-40 de țigări pe zi). În cele din urmă el a renunțat la fumat, considerând obiceiul „o risipă de bani”.[102] Hitler a început să folosească amfetamină ocazional după 1937 și a devenit dependent de ea către sfârșitul anului 1942.[103] Speer atribuia uzului de amfetamină creșterea numărului de decizii inflexibile ale lui Hitler (de exemplu, rareori permițând retrageri militare).[104]
Având prescrise 90 de medicamente în timpul anilor de război, Hitler lua multe pastile în fiecare zi pentru problemele cronice de stomac și alte boli.[105] El suferea de perforație a timpanului(en)[traduceți] în urma exploziei de bombă de la atentatul de la 20 iulie 1944 asupra sa, și a avut 200 de așchii de lemn extrase din picioare.[106] În unele secvențe video, Hitler este înfățișat cu mâna stângă tremurând. Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell, l-a tratat pe Hitler cu un drog care era frecvent prescris în 1945 pentru boala Parkinson. Ernst-Günther Schenck și alți câțiva medici care l-au văzut pe Hitler în ultimele săptămâni ale vieții sale, de asemenea au format un diagnostic al bolii Parkinson.[105][107][96]
O altă suferință a lui Hitler era criptorhidismul, adică acesta avea, din naștere, un singur testicul, fapt consemnat în noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1923 de Josef Brinsteiner, medicul penitenciarului, cu ocazia arestării lui Hitler în urma puciului nereușit, și ascuns cu grijă în timpul regimului instaurat de el.[108]
Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii sale politice și națiunii.[109][110] Din anul 1929 el a trăit în concubinaj cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în aprilie 1945, în ajunul sinuciderii [111],[112] În septembrie 1931, nepoata sa, Geli Raubal s-a sinucis cu pistolul lui Hitler în apartamentul lui din München.[113] Paula Hitler, ultimul membru viu al familiei lui Adolf Hitler a murit în 1960.[114]
Cel mai apropiat descendent al lui Hitler a fost Alois, nepotul lui Adolf William Patrick Hitler, care a locuit împreună cu soția sa, Phyllis, în Long Island, New York, și-a schimbat numele de familie și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră schimbându-și numele lor de familie.
Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”.[116]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
.jpg)
.svg){kind=small}
