Marele savant suedez Elias Magnus Fries a descris specia deja în 1815 sub denumirea Boletus flavidus în volumul 1 al lucrării sale Observationes mycologicae.[5]
În anul 1846, renumitul botanist austriac de naționalitate cehă Jan Svatopluk Presl (1791-1849) a dat soiului denumirea Suillus flavidus, alăturându-l genului Suillus, de verificat în volumul 2 al operei sale Wšeobecný rostlinopis, čili: popsání rostlin we wšelikém ohledu užitečných a škodlivých.[6] Acest nume binomial este valid până în prezent (2018).
Încercarea redenumirii în Boletus pulchellus propusă de Fries în cartea sa Hymenomycetes Europaei, sive Epicriseos systematis mycologici din 1874[7] a fost tot astfel fără succes ca și toate celelalte. Deci sunt valabile sinonim, ele pot fi neglijate.
O anumită acceptanță în literatura micologică franceză a avut denumirea Ixocomus flavidus a renumitului micolog Lucien Quélet, publicată în cartea sa Flore Mycologique de la France et des Pays Limitrophes din 1888.[8]
Pălăria: are un diametru de 3-7 (9) cm, este destul de moale și radial-fibroasă, fiind inițial conică cu marginea răsfrântă în jos, apoi convexă și la bătrânețe întinsă, prezentând adesea un gurgui central. Cuticula care se desprinde ușor de pălărie, este netedă unsuroasă și tare vâscoasă la umezeală. Coloritul variază de la galben albicios peste pal gălbui, galben-ocru cu nuanțe castanii până la gri-maroniu.
Tuburile și porii: tubulețele sunt mult mai scurte decât grosimea pălăriei, largi, unghiulare, aderate la picior, tineri ușor decurente reticular, galbene până galben-măslinii precum dificil separabile de pălărie. Porii sunt largi, neregulați colțuroși, alungiți (până la 2 mm lungime), dispuși radial și de culoare galben-aurie. Inițial sunt acoperiți de un văl parțial albicios care rupe după scurt timp. Nu-și schimbă culoarea prin strivire.
Piciorul: are o înălțime de 4-7 (9) cm și o lățime de 0,6-1,2 cm, este tare, plin, cilindric, nu rar curbat, albicios până la palid gălbui-ocru, adesea cu mici puncte ruginii, rămânând alb între inel și pălărie. Inelul destul de subțire este inițial mai mult sau mai puțin conturat, alb transparent și vâscos, dar schimbă mai întâi culoarea spre cea a pălăriei, devenind în sfârșit brun și uscat.
Carnea: este cărnoasă, ceva fibroasă, fiind de culoare slab galbenă, aproape albă care poate deveni roz în secțiune. Mirosul este ca cel de ciuperci până slab fructuos și gustul plăcut acrișor. Cuticula vâscoasă trebuie să fie îndepărtată imediat după cules.[2][3][4]
Caracteristici microscopice: are spori netezi și fusiformi, murdar galben-măslinii, având o mărime de 7-10 x 3,8-4,5 microni. Pulberea lor este brun de scorțișoarăBasidiile clavate, mereu cu 2 sterigme, au o mărime de 20-35 x 7-12 microni.[9]
Reacții chimice: Cuticula buretelui se colorează cu acid sulfuric parțial verzui apoi brun și în sfârșit măsliniu, iar tuburile și porii mai viu galben, pălăria sub aburi de amoniac brun-violaceu, cuticula și tuburile cu Hidroxid de potasiu brun-roșiatic, carnea pălăriei spre cuticulă gri, iar în apropierea tuburilor ruginiu și carnea piciorului în permanență brun-roșiatic.[10][11]
Este o specie comestibilă, nefiind de valoare alimentară superioară, care ar trebui să fie ingerată mai bine în stadiu tânăr. Cel mai bine se prepară împreună cu alte ciuperci de pădure (după ce cuticula lipicioasă respectiv vâscoasă a fost îndepărtată deja în pădure). Se pretează și la conservarea în oțet sau ulei.[23]
Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „ Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 265
J. Presl: „Wšeobecný rostlinopis, čili: popsání rostlin we wšelikém ohledu užitečných a škodlivých”, Editura W. Praze/Novočeská Bibliothéka, Praga 1846, p. 1917
Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 61
Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 522-523 - 2, ISBN 3-405-12116-7
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983