Născut la Tokyo ca fiu al unui actor de teatru shinpa, Inagaki a apărut pe scenă încă din copilărie, iar în 1922 a fost angajat ca actor la studioul Nikkatsu.[4][5] A lucrat până în 1927 ca actor în filme mute.[6] Dorind să devină regizor, s-a alăturat companiei Chiezō Productions a lui Chiezō Kataoka și a avut debutul regizoral cu filmul Tenka taiheiki (1928). S-a întors apoi la studioul Nikkatsu și a continuat să facă filme istorice (jidaigeki), printre care Daibosatsu tōge (1935),[6] iar în acest timp a fost membru al Grupului Naritaki, din care făceau parte tineri cineaști precum Sadao Yamanaka și Fuji Yahiro, care au scris împreună scenarii sub numele de „Kinpachi Kajiwara”.[7] La fel ca și ceilalți membri ai grupului, Inagaki era cunoscut pentru filmele cu samurai inteligente și amuzante.[7]
La mijlocul anilor 1930, când a fost fondată compania de producție Photo Chemical Laboratories (PCL) - care va fi încorporată ulterior în cadrul companiei Toho Studios -, mulți actori, regizori și operatori de film ai companiei Nikkatsu au plecat la noua companie, ce dispunea de facilități moderne, dar Inagaki a rămas la Nikkatsu.[6] Cineastul a continuat să realizeze filme istorice jidaigeki, iar la sfârșitul anilor 1940 s-a transferat la compania Shintoho și mai târziu la compania Toho,[8] unde a realizat filme color cu buget mare, precum și filme delicate cu copii.[7] A refăcut color trilogia Samurai, primind sprijin financiar consistent din partea companiei Toho.[9] Cunoscutul cineast japonez Akira Kurosawa l-a respectat pe Inagaki ca regizor, chiar dacă cei doi cineaști nu au fost prieteni.[10]
La sfârșitul anilor 1960 industria cinematografică japoneză a intrat însă într-o perioadă de declin: tânăra generație de spectatori prefera filmele americane, în timp ce spectatorii mai în vârstă nu mai mergeau la cinematograf și vizionau filmele prezentate la televizor.[11] În aceste condiții, pe măsură televiziunile acaparau o tot mai mare influență, companiile de producție japoneze începeau să-și restrângă activitatea: Daiei (compania care a produs Rashomon) a intrat în faliment și și-a închis studioul, Nikkatsu a renunțat la filmele chambara și cu gangsteri și s-a orientat către filmele porno, Shochiku a efectuat restructurări masive și a rezistat ca urmare a succeselor înregistrate de seria de filme Tora-san a regizorului Yōji Yamada, în timp ce Toho a rezistat doar datorită filmelor cu buget redus care au acoperit pierderile produse de filmele scumpe ale companiei și s-a asociat cu Nikkatsu în producerea filmelor porno.[12] Din această cauză, carierele unor regizori ca Hiroshi Inagaki, Senkichi Taniguchi, Shirō Toyoda și Ishirō Honda s-au încheiat.[13] Filmele jidaigeki în care se specializase Inagaki erau foarte costisitoare, iar studiourile nu și-au mai putut permite să le producă.[14]
Forțat să se retragă din activitate, Inagaki a fost solicitat de Toshiro Mifune să apară în diferite programe de televiziune, actorul dorind astfel să-l răsplătească pe fostul său regizor, cu care colaborase începând din 1951.[15]
Hiroshi Inagaki a apărut ca actor în 15 filme între 1923 și 1927, apoi a regizat aproape 110 filme și a scris aproape 70 de scenarii între 1928 și 1970.[16]
Spre deosebire de filmele lui Kurosawa care aveau la bază scenarii solide, afirma „Robe”, criticul revistei Daily Variety în articolul „Daredevil in the Castle” (5 martie 1969), filmele lui Inagaki erau concentrate pe un singur aspect: acțiunea și conțineau numeroase efecte speciale.[17] Acțiunea este complexă și alertă, cu multe intrigi de palat, iar firul ei se pierde adesea.[18] Cu toate acestea, potrivit criticului Kevin Thomas de la Los Angeles Times, publicul spectator este captivat de ceea ce vede pe ecran deoarece Inagaki este, la fel ca Cecil DeMille, un mare povestitor.[18]
Istoricul de film Stuart Galbraith IV l-a descris pe Inagaki drept „un cineast zilier, mai degrabă meseriaș decât autor” („a journeyman filmmaker, more artisan than auteur”), considerându-l totuși un regizor competent comparabil cu Michael Curtiz și Victor Fleming, care știa cum să folosească o cameră de filmat și să monteze filme și era ocazional capabil să depășească barierele genului cinematografic abordat.[6] Având experiență de actor cunoștea cum trebuia interpretată o scenă și sugera adesea actorilor efectuarea unor schimbări.[4]
În ciuda acestor calități, criticii de film Joseph L. Anderson și Donald Richie au susținut în cartea The Japanese Film - Art and Industry (ediție adăugită, Princeton University Press, 1982, p. 91) că Inagaki este mai important în industria cinematografică japoneză prin stimularea unor regizori talentați precum Mansaku Itami și Sadao Yamanaka decât prin impunerea unui stil personal de realizare a filmelor.[8]
Trilogia Samurai (realizată în perioada 1954-1956, cu Toshirō Mifune în rolul principal) a avut un mare succes în Statele Unite ale Americii și a contribuit la consolidarea reputației lui Inagaki.[22]
În afara unei indicații contrare, filmografia lui Hiroshi Inagaki este stabilită potrivit bazei de date JMDb.[16]
Actor
1923: Ore no shōrisa (俺の勝利さ,Ore no shōrisa?), regizat de Kensaku Suzuki
1923: La Danse infernale (地獄の舞踊,Jigoku no buyō?), regizat de Minoru Murata
1923: Koi o kakuru otoko (恋を賭くる男,Koi o kakuru otoko?), regizat de Kiyomatsu Hosoyama[23]
1923: La Nuit (夜,Yoru?), regizat de Kenji Mizoguchi - Sankichi
1923: Kokoro o mitsumete (心を見つめて,Kokoro o mitsumete?), regizat de Kiyomatsu Hosoyama
1924: Le Secret du chien féroce (猛犬の秘密,Moken no himitsu?), regizat de Minoru Murata[24]
1924: Chiisaki mono no rakuen (小さき者の楽園,Chiisaki mono no rakuen?), regizat de Kensaku Suzuki
1924: Le Signal (信号,Shingō?), regizat de Minoru Murata
1924: À la recherche d'une dinde (七面鳥の行衛,Shichimenchō no yukue?), regizat de Kenji Mizoguchi
1924: Le Livre de la pluie de mai (さみだれ草紙 (紅殻),Samidare zōshi?), regizat de Kenji Mizoguchi
1924: Takekurabe (たけくらべ,Takekurabe?), regizat de Genjirō Saegusa
1924: Umi no naru otoko (海の鳴る男,Umi no naru otoko?), regizat de Iyokichi Kondō
1926: Jizōkyō yurai (地蔵教由来,Jizōkyō yurai?), regizat de Hisashi Fukagawa
1927: Kyū-ban sōko (9番倉庫,Kyū-ban sōko?), regizat de Tokuji Ozawa
1952: Kin no tamago (金の卵,Kin no tamago?), regizat de Yasuki Chiba
Regizor
În afara unei indicații contrare, titlurile în limba franceză provin din filmografia lui Hiroshi Inagaki publicată în cartea Le Cinéma japonais a lui Tadao Satō,[25] iar titlurile în rōmaji provin din filmografia lui Hiroshi Inagaki publicată în cartea A Critical Handbook of Japanese Film Directors a lui Alexander Jacoby.[26] Mențiunea +scenarist indică faptul că Hiroshi Inagaki este și autorul scenariului.
Alexander Jacoby (). A Critical Handbook of Japanese Film Directors - From the Silent Era to the Present Day (în engleză). Stone Bridge Press. pp.70, 71 și 72. ISBN978-1-933330-53-2.
Le Joueur-vagabond: titlu francez al filmului în cursul retrospectivei «Le Cinéma japonais» din 19 martie până în 29 septembrie 1997 de la Centrul George-Pompidou
Ma Mère dans les paupières (1931): titlu francez al filmului în cursul retrospectivei «100 ans de cinéma japonais (1ère partie)» din 26 septembrie până în 22 octombrie 2018 de la Cinémathèque française
Le Col du grand Bouddha (1935): titlu francez al filmului în cursul retrospectivei «100 ans de cinéma japonais (1ère partie)» de la 26 septembrie până în 22 octombrie 2018 de la Cinémathèque française. Versiuni ale acestei povești au fost ecranizate, printre alții, de Kenji Misumi, Tomu Uchida și Kihachi Okamoto.
Duel à Takada-no-baba: titlu francez al filmului în cursul retrospectivei «La Nikkatsu où la modernité toujours recommencée» din 2 octombrie până în 27 octombrie 2007 de la MCJP