From Wikipedia, the free encyclopedia
Nichita Smochină (n. 14/27 martie 1894, în satul Mahala, suburbie a orașului Dubăsari, gubernia Herson, Imperiul Rus – d. 14 decembrie 1980, București) a fost jurist, filozof al dreptului, publicist, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, sociolog, slavist, profesor, membru de onoare al Academiei Române.[1] A fost unul dintre doctorii în Drept de la Paris.
Nichita Smochină | |
Date personale | |
---|---|
Născut | Corjova, Gubernia Herson, Imperiul Rus |
Decedat | (86 de ani) București, România |
Copii | Alexandru Smochină |
Cetățenie | România |
Etnie | români |
Ocupație | lingvist istoric politician activist pentru drepturile omului traducător folclorist[*] filozof jurist universitar[*] cadru didactic universitar[*] |
Limbi vorbite | limba română |
Deputat în Rada Centrală | |
În funcție – mai 1918 | |
Premii | Ordinul Coroana României Ordinul național „Steaua României” Ordinul de Onoare |
Alma mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
Modifică date / text |
Membru de onoare al Academiei Române |
---|
A fost decorat post-mortem de către președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu „Ordinul de Onoare”.
Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său.[2]
Nichita Smochină s-a născut într-o familie de țărani înstăriți, descendenți ai răzeșilor români, la hotarele Moldovei istorice.[3] După cum el însuși a relatat mai târziu, pe malul estic al Nistrului, o adevărată „California românească" trăia o comunitate românească înfloritoare.[4] Cercetările sale de mai târziu au arătat că prezența românească în acest teritoriu datează din Evul Mediu. Potrivit lui, au existat două etape principale în domeniul migrației și instalarea țăranilor moldoveni în acest teritoriu, care a devenit patria sa. Prima a fost în timpul domniei lui Duca Vodă la sfârșitul secolului al 17-lea, iar a doua sub împărăteasa Ecaterina cea Mare.[5] Smochină a vorbit în detaliu despre coloniile românești din secolul 18, care au ajuns până la est ca Oleksandriya. Smochină însăși era descendent ai răzeșilor români, originari din Moldova,[6] și care vorbeau o variantă arhaică a limbii române despre care istoricul literar Alexandru Husar, care s-a întâlnit cu Smochină în 1940, spunea ca "mi se părea o minune a limbii române." [7] A învățat mai întâi la școala din sat. A terminat apoi cu „Foaie cu laudă” (nagrada clasa a I-a) și medalie de aur, liceul rus din Dubăsari, la 15 iunie 1910. În ianuarie 1912 s-a însurat cu Agapia Ciobanu și s-au născut primii doi copii, Claudia și Alexandru.[8] Odată cu începerea Primul Război Mondial, Nichita a fost mobilizat în armata țaristă și din 4 februarie 1915 a luptat pe frontul de est, împotriva germanilor, ca telegrafist. S-a remarcat în lupte și a fost decorat, la 8 noiembrie 1915, cu Medalia Sfântul Gheorghe gradul IV cu inscripția „pentru vitejie”. Datorită studiilor pe care le avea la 15 noiembrie 1915 a fost trimis la Școala de ofițeri „Marele Duce Mihail Nicolaevici" de la Tevala, un orășel mic din munții Transcaucaziei care depindea de Tiflis. După absolvirea școlii a fost căpitan în Regimentul 3 de Grăniceri din Tiflis, între 15 ianuarie 1915 și 29 ianuarie 1918. A fost comandant de batalion. A luptat pe frontul din Persia și Turcia și a fost decorat cu mai multe Ordine printre care și Crucea Ordin „Sfântul Gheorghe", fiind înnobilat de către țarul Nicolae al II-lea.[9] În Sala „Sfântul Gheorghe” din Kremlin la poziția 92 este trecut „Smochină Nichita Parfenievici, Cavaler al Sfântului Gheorghe”. În mai 1917 a participat la Congresul popoarelor ne ruse din Caucaz, unde a solicitat facilități pentru moldoveni. Plecat cu o misiune la Petrograd s-a întâlnit cu Lenin, pe care îl ascultase vorbind despre autodeterminarea popoarelor. La întrebarea lui Smochină, ce va fi cu moldovenii în viitoarea configurație socială, Lenin îi răspunde: “Dumneavoastră moldovenii nu aveți niciun interes să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înrobit poporul vostru. Moldovenii din punct de vedere cultural se găsesc mult înaintea rușilor. De aceea constituiți-vă în regimente naționale moldovenești și cu baioneta în mână cuceriți și consimțiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou poporului. Vă plângeți că nu aveți niciun răspuns la problema voastră națională, eu va răspund însă categoric: limba maternă. Înființați școala națională proprie și presa națională moldovenească. Rețineți, prin forțe proprii sunteți obligați să vă creați școala moldovenească și, repet presa. Inspirați-vă de la românii voștri de același sânge.”[10][11]
Smochină a revenit la locul său de origine, în nou constituita Republica Populară Ucraineană și a început să apere interesele românilor. În decembrie 1917 s-a implicat împreună cu Gheorghe Mare, în organizarea Congresul moldovenilor transnistreni de la Tiraspol, unde au fluturat tricolorul românesc. Smochină a declarat: "Ne iubim țara noastră atât de mult, încât chiar și icoanele noastre se uite spre România." [12] În anul 1918 a fost ales președinte (prefect) al Земствей (județului) și deputat în „Pада” Centrală (Parlamentul) de la Kiev, capitala Ucrainei.[13] Ca prefect a încercat să prevină distrugerea ordinii sociale și militare. În Rada Centrală a susținut necesitatea acordării de drepturi pentru populația românească și s-a opus cu tărie ministrului Vinicenko care pregătea invadarea și anexarea Basarabiei. După ocuparea Transnistriei de către „Armata Roșie" a fost declarat „persona non grata" și implicit condamnat la moarte. Ajutat de rude și prieteni a trecut, cu soția Agafia, Nistrul înghețat în Basarabia, la 24 decembrie 1919, dar fǎrǎ cei doi copii. Nichita, obișnuit cu legalitatea s-a prezentat autorităților, căci altfel ar fi „spion sau alt răufăcător”. Cei doi au fost opriți la pichetul grănicerilor și spre disperarea lor, la miezul nopții în ziua întâi de Crăciun au fost dați „înapoi pe malul iadului comunist”. A fost sfătuit de un sergent de grăniceri ca, data viitoare, să meargă direct la Chișinău. Înapoi în Transnistria a fost ascuns de neamuri și cunoștințe. Nichita a mers și la Odesa pentru a găsi alte variante, dar până la urmă a reușit să treacă în România, împreună cu Agafia, Nistrul înghețat pe la Doroțcaia, la mijlocul lunii ianuarie.
În ianuarie 1922 a susținut, la Universitatea din Iași, examenul de echivalare și a obținut diploma de absolvire a cursurilor liceale, secția modernă. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie și la Facultatea de Drept. În timpul studiilor universitare a desfășurat o activitate fructuoasă în rândul studenților, fiind vicepreședinte al Comitetelor Societăților studenților de la facultățile de Litere și de Drept. A colaborat la „Tribuna Românilor de peste Hotare”, „Arhiva de Iași”, „Calendarul Ligii Culturale”, „Viața Basarabiei”. Din inițiativa sa, la 21 ianuarie 1921 s-a constituit „Comitetul de Ajutorare a românilor de peste Nistru” și împreună cu ministrul pentru Basarabia, Pan Halippa, a obținut fonduri de ajutorare, spații de cazare și locuri de muncă pentru refugiații din Transnistria. La recomandarea lui Pan Halippa în luna iunie 1921 a plecat la București pentru a informa Guvernul României asupra evenimentelor din Transnistria, (arestări, asasinate, etc.). A fost primit de primul ministru Take Ionescu, care cunoștea activitatea desfășurată de Nichita Smochină în Rada Ucrainei și a discutat cu Constantin Stere, cu generalul Averescu și cu Ionel Brătianu. În luna iunie 1922 a prezentat regelui Ferdinand un memoriu al „Comitetului de Ajutorare a românilor de peste Nistru”, semnat de Pantelimon Halippa, ca președinte și Nichita Smochină, ca secretar, pentru ajutorarea transnistrenilor și plasarea elevilor în școli. Drept urmare mulți elevi transnistreni au fost plasați, gratuit, în școlile din România, o parte din aceștia ajungând personalități ale științei și culturii. La începutul anului 1922 i-a trimis profesorului Nicolae Iorga o scrisoare, solicitându-i sprijinul pentru transnistreni. Acesta a publicat-o în „Neamul Românesc”, nr. 98 din 5 mai 1922, intitulând-o „Transnistriana". A mers la Congresul „Ligii Culturale” de la Curtea de Argeș, unde la a prezentat Congresului, din memorie, conținutul scrisorii. După congres a devenit colaborator ale revistelor „Neamul Românesc” și „Ramuri” ale profesorului Nicolae Iorga, care îl va sprijini.[14] În anul 1925 Nichita Smochină a obținut licența în Filosofie și licența în Drept. La 14 iunie 1926, după aproape 7 ani a reușit să-și recupereze cei doi copii din Transnistria.[15] S-a înscris la doctorat, la Universitatea din Iași și a susținut examenele pentru primii 2 ani. Între anii 1929 și 1930 a urmat Seminarul Pedagogic Universitar al Facultății de Litere și Filosofie din Iași, pe care l-a absolvit la 29 martie 1930. În toată perioada studenției, pentru a putea asigura traiul familiei a lucrat, fiind secretar al Universității din Iași.
În anul 1930 a obținut o bursă pentru doctorat la Universitatea „Sorbona", Paris. Între 1930 și 1934 a pregătit teza de doctorat. A fost profesor de limba română, din septembrie 1930 până în 1934 la „Ecole pour la Propagation des Langues Etrangeres en France”, „Sociétés Savantes”, școală de studiu a limbilor străine din cadrul Universității „Sorbona"[16] și membru al „École Roumaine en France”, (Școala Română de la Fontenay-aux-Roses), condusă de Nicolae Iorga, între 1931 și 1934. Perioada pregătirii tezei de doctorat a fost folosită pentru publicarea unor lucrări științifice și a desfășurat o intensă activitate de prezentare a situației popoarelor subjugate din URSS. A prezentat în conferințe și articole situația grea a popoarelor din URSS, în special a românilor. A luptat cu armele care i-au stat la îndemână, argumentele științifice. La Paris, a ținut o serie de conferințe despre românii din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească. A publicat, sub pseudonimul Mihai Florin, articole despre masacrele sovietice împotriva românilor transnistreni. Aceștia, din cauza terorii, abandonau tot avutul și se refugiau în România, cu riscul de a fi omorâți de grănicerii sovietici. A făcut publică lista celor 14 persoane care alcătuiau Guvernul R.S.S.A.M. în care se regăsea doar un singur nume românesc, Negruță, țăran din județul Ananiev, lipsit de autoritate. Acesta fusese ales numai ca să fie și un moldovean în guvern, cu toate că populația majoritară este românească. S-a întâlnit cu o serie de lideri ai emigrației din Ucraina, Rusia, Georgia, Azerbaidjan etc., a colaborat cu Auber Theodore președintele „Internaționalei anti Comintern” și a participat activ la conferințe și dezbateri. A fost urmărit în permarnență de agenții sovietici din Paris și s-a încercat intimidarea lui. În septembrie 1930 a participat la lucrările Ligii Națiunilor de la Geneva, unde a luat cuvântul în cadrul Comisiei a șasea a minorităților și, la propunerea sa, în darea de seamă a Congresului, s-a introdus formula „alte minorități românești de circa 2 milioane, care trăiesc în afara graniței României”. La Geneva a fost remarcat de Nicolae Titulescu. Cu ocazia unei vizite făcute la Paris, de Nicolae Titulescu și Ion Mihalache, în septembrie 1933 au avut o discuție pe tema relațiilor cu U.R.S.S., iar aceștia l-au sfătuit să fie mult mai prudent și mult mai reținut în cuvântările și lucrările antisovietice. A participat la Congresele anuale ale Comisiei a șasea minorităților, de la Geneva până în anul 1935, inclusiv. A prezentat Președintelui Societății Națiunilor, în martie 1932, un memorandum, susținut în Comisia a șasea a minorităților, semnat de 634 de refugiați, în care erau condamnate ferm acțiunile represive ale Sovietelor față de românii transnistreni. Memorandumul a fost publicat în cotidianul „L'Ordre” din Paris, la 23 martie 1932. Este cunoscută alocuțiunea pe care a avut-o la Societatea Națiunilor, la 13 decembrie 1933, pentru admiterea „Comitetului Refugiaților Moldoveni din U.R.S.S”, sub autoritatea acesteia, în „Oficiul Internațional Nansen”. În 1934 a obținut titlul de Doctor. Familia a mai avut încă doi copii Nicolae și Antoaneta.[17]
Întors în țară a continuat să se implice în ajutorarea transnistrenilor. Din ianuarie 1935 editează, cu mari eforturi financiare, revista „Moldova Nouă”. Au apărut următoarele numerele: Anul I, numerele 1 și 2-3, 1935, Anul II, nr. 4, 1936, Anul V, nr. 5, 1939 și Anul VI, nr. 1-3, 1941, precum și două suplimente în „Biblioteca Revistei Moldova Nouă”: Nichita Smochină, Diomid Strungaru „Cartea Moldovanului”, nr. 1, 1943 și Dr. Nicolae M. Popp, „Transnistria. Încercare de monografie regională”, nr. 2, 1943. Nichita Smochină a susținut numeroase conferințe în țară, mai ales la Universitatea din Iași și din anul 1936, în fiecare an la „Cursurile de vară” ale Universității Populare „Nicolae Iorga”, de la Vălenii de Munte, conferințe în care a prezentat pe baza documentelor istorice trecutul românesc al meleagurilor transnistrene, precum și situația românilor din U.R.S.S.. După asasinarea profesorului Nicolae Iorga a continuat colaborarea cu „Liga Culturală”. La 1 noiembrie 1938 a fost numit șef de serviciu la „Cancelaria Comisariatului General al Minorităților”, din cadrul „Consiliului de Miniștri". În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, a fost însărcinat de Guvernul României să participe la întocmirea răspunsului la ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și a fost primit în audiență de către regele României, Carol al II-lea, spunându-i acestuia că „țara face cea mai mare greșeală dacă cedează Basarabia fără război". A refuzat propunerea de a fi guvernatorul ținutului dintre Nistru și Bug, al “Transnistriei Mari”, propunere făcută în ședința din 12 august 1941 a Președinției Consiliului de Miniștri. Ca președinte al transnistrenilor a pledat pentru unirea Transnistriei cu țara, după război, pe baza unui referendum.[18] Smochină nu s-a simțit în largul său cu administrația civilă și militară a guvernatorului, remarcând cazuri în care guvernatorul Alexianu și comandantul de jandarmerie Constantin Vasiliu au luat în derâdere subordonații basarabeni. În plus, Smochină a descris masacrul din Odessa din 1941, ordonat de Antonescu ca represalii pentru un presupus complot evreiesc împotriva comandamentului românesc, ca o gravă eroare din partea românilor. După cum a remarcat, atât el, cât și Pântea militarii au fost informați că clădirea presupus a fi fost minată de activiști evrei a fost de fapt minată de sovieticii în retragere. Smochină a mai susținut că Ion Antonescu a văzut războiul lui Hitler împotriva „celor trei forțe oculte” (evrei, francmasoni și Biserica Catolică) ca o „mare greșeală” care ar putea duce la pierderea războiului de către Axă. În relatarea lui Smochină, Conducătorul a continuat să afirme: „[Hitler] ar fi putut cu ușurință să atragă evreii de partea lui și, după război, ar fi putut să se lupte cu el, dar nu în acest mod distructiv, acela nu este uman. ". A fost ales, la 2 iulie 1942, membru de onoare al Academiei Române.[19][20] A fost în Crimeea, ajutând istoricul român Gheorghe Brătianu pentru recuperarea scrisorilor adresate de strămoșul său, Ion Brătianu, țarului Nicolae I al Rusiei.[13] El a menținut contactele cu rușii locali și l-a ajutat pe chirurgul anticomunist Pavel Ceasovnicov să primească cetățenia română.[21] În zona sa natală din Dubăsari, savantul a fost gazda studenților români din București și cei de la Institutul Cultural Român din Odesa. Mareșalul Ion Antonescu l-a însărcinat să adune material pentru Conferința de pace de după război. După august 1944 a îngropat trei lăzi cu documente, în special cele privind drepturile României asupra Basarabiei și Transnistriei, undeva, în regiunea Caransebeș.
După 23 august 1944 a fost declarat dușman al Sovietelor. Colegii din Academie l-au salvat angajându-l cu nume fals, ca administrator al moșiei de la Titulești. După confiscarea averii Academiei s-a refugiat în satele de munte din vestul țării. La 20 decembrie 1948 a fost arestat fiul cel mare, Alexandru și deportat în Siberia, la Magadan, apoi la Verhoiansk și pe urmă la Kolâma, dincolo de Cercul Polar, de unde s-a întors în anul 1956, fiind eliberat pe 9 aprilie.[22] În perioada 1952-1962 în urma unui denunț a unui vecin "patriot" adresat ambasadorului URSS, a fost urmărit de Securitate fiind anchetat și reținut în numeroase rânduri, propunându-se, la 27 noiembrie 1959, arestarea lui, a fiicei Claudia și a ginerelui, Diomid Strungaru, „pentru intensă activitate anticomunistă, antisovietică”.[23] La 26 mai 1961 a murit celălalt fiu, Nicolae, într-un accident, posibil provocat. După 1965 a fost căutat și invitat la guvernul comunist, care i-a cerut să continue activitatea științifică de susținere a dreptului nostru asupra teritoriilor românești. A predat documentele îngropate, dar din păcate multe dintre ele au fost distruse de depozitarea în pământ. La 13 februarie 1967, a depus la Consiliul de Stat un memoriul referitor la situația românilor din URSS. După o succintă expunere a situației teritoriului dintre Prut și Nistru, din punct de vedere istoric și juridic, Nichita Smochină combate teoria existenței poporului și a limbii moldovenești, diferite de poporul și limba română, făcând ample trimiteri la lucrările unor reputați savanți occidentali și, în final, concluzionează că „problema existenței a două neamuri: moldovenesc și român este o problemă politică, nu științifică”.[24] La 30 noiembrie 1968 a suferit un atac cerebral după care și-a revenit cu mare greutate, dar chiar și grav bolnav a continuat să lucreze. În august 1975 i s-a acordat o pensie de merit, aprobată de Consiliul de Stat, egală cu cea a academicienilor, dar nu i s-a redat titlul de membru al Academiei Române, pentru a nu-i supăra pe sovietici. A murit în noaptea de 13 spre 14 decembrie 1980, dimineața poștașul aducându-i, spre corectare, șpaltul ultimei sale lucrări trimise la revista bianuală a „Institutului Balcanic de Studii de la Salonic, unde publicase mai multe lucrări. Post-mortem, la 3 iulie 1990 a fost repus în drepturi ca „Membru de Onoare” al Academiei Române, i-a fost atribuit, la 19 aprilie 2010 titlul onorific „Magna cum laude”, de către Senatul „Universității Libere Internaționale din Moldova", președintele Republicii Moldova i-a conferit „Ordinul de Onoare", la 20 aprilie 2010, iar o stradă și patru stradele din orașul Chișinău îi poartă numele. La 29 ianuarie 2021 Agenția Națională de Asigurare a Calității în Educație și Cercetare din Republicii Moldova a instituit premiul ,,Nichita Smochină” pentru premiile nominale ale laureaților concursului ,,Teza de doctorat de excelență a anului”
Nichita Smochină a publicat și sub pseudonimele: M. Florin, Măhăleanu, Ciobanu-Vlaicu, I. Vlădică.
În sala „Sfântul Gheorghe” din Kremlin este trecut la poziția 92, „Smochină Nichita Parfenievici, Cavaler al Sfântului Gheorghe” și este ridicat la rangul de nobil (дворянин).
http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259880811%5Bnefuncțională%5D
http://agalben.ulim.md/?p=884%5Bnefuncțională%5D http://www.asm.md/?go=photo_gallery&case=21&new_language=0
http://unimedia.info/stiri/-18401.html
http://www.europalibera.org/content/article/2095815.html
http://caietecritice.fnsa.ro/pdfs/cc%2010%202010.pdf
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/un-roman-de-peste-nistru~ni76rp
Caietele CNSAS, nr. 7-8/2011, pag. 239-256. http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_7-8_2011.pdf
http://www.jc.md/cine-se-teme-de-nichita-smochina/ Arhivat în , la Wayback Machine.
http://www.if.asm.md/reviste/philologia_5-6-2014.pdf Arhivat în , la Wayback Machine.
http://www.radiochisinau.md/nichita_smochina-27208%5Bnefuncțională%5D
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Nichita-Smochina-un-etnolog-transnistrean-de-Iulian-Chivu.htm http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/10/27/un-etnolog-si-cauza-romanilor-transnistreni-%E2%80%92-de-la-lenin-la-ceausescu/ http://ro.scribd.com/doc/293533661/Vatra-Veche-nr-11-2015-BT#scrib
http://revistacultura.ro/nou/2015/10/n-smochina-un-carturar-recuperat/ Arhivat în , la Wayback Machine.
http://www.evz.ro/romanii-transnistrieni-si-nedreptatea-istoriei.html
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.