La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său țar. Nicolae și alți membri ai familiei au asistat la acest eveniment în timpul șederii la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg,[11] însă din motive de securitate, noul țar și familia sa s-au mutat la Palatul Gatchina, situat în afara orașului.
Nicolae era văzut ca prea blând de către durul și pretențiosul său tată care, dată fiind moartea sa prematură, nu și-a pregătit fiul pentru conducerea vastului imperiu. Acesta se pare că nici măcar nu intenționa să-l pregătească pe Nicolae pentru o astfel de funcție dificilă, considerându-l „un fel de imbecil” pe care n-are nici un sens să încerci să-l pregătești în meseria guvernării.[12] Țarul Alexandru III își numea, de altfel, fiul, „fetița”[13], iar atunci când ministrul lui de finanțe, contele Witte, i-a sugerat că ar fi timpul să-l inițieze pe moștenitor în afacerile tronului, împăratul s-a arătat surprins, declarând că e imposibil ca Witte să nu fi constatat deja, dacă a discutat până atunci cu țareviciul Nicolae, că acesta „este un prost.”[14] Mai târziu, când sfetnicul apropiat al tatălui său (și mai târziu și al lui), reacționarul Pabiedonósțiev, a încercat să-l inițieze în detaliile funcționării statului, Nicolae al II-lea s-a lăsat absorbit de scobitul în nas.[15] Pabiedonósțiev considera că Nicolae al II-lea „pricepe doar semnificația unor fapte izolate, fără legăturile lor cu restul, fără o apreciere a influenței celorlalți factori care intervin, El aderând la măruntul și nesemnificativul Lui punct de vedere.”[16] La 26 de ani, cu mai puțin de o lună înainte de a accede la tronul Rusiei, jurnalul personal al viitorului țar Nicolae al II-lea, conține stupidități gen descrierea unor epice bătăi cu castane între el și amicul lui apropiat, prințul George al Greciei: „am început bătaia cu castane în fața casei și-am sfârșit-o pe acoperiș.” Câteva zile mai târziu, jurnalul se face mărturia unei alte bătăi, de această dată una cu conuri de pin.[17]
Totuși în contrast cu un specimen gen împăratul Ferdinand I al Austriei, care retardat mintal fiind, declara candid că „e ușor să guvernez, mai greu e să mă semnez”[18], se pare că Nicolae însuși realiza că sarcina conducerii unui uriaș imperiu aflat în plină fază a industrializării și a unei profunde prefaceri sociale (sau a unei Rusii aflată deja în agitație revoluționară provocată de abandonarea reformelor politice după asasinarea țarului Alexandru II de către un grup terorist de stânga), îl depășește complet:
Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov la 21 de ani.
la moartea tatălui lui, țarul Alexandru III - secerat prematur de alcool și-o maladie renală - Nicolae își întreabă cu patetism verișorul, printre lacrimi, „ce se va întâmpla acum cu mine și cu Rusia?” El declară cu această ocazie că nu este pregătit să devină țar, că în plus n-a vrut niciodată să devină țar și nu știe nimic despre cum se guvernează sau discută cu miniștrii.[19]
Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin, o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alianță, el sperând să perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta alianță cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca Nicolae să se căsătorească cu o prințesă din Germania.
Ca țarevici, Nicolae a făcut mai multe călătorii pe tărâmuri îndepărtate, incluzând o călătorie importantă în Orientul Îndepărtat de unde s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Un japonez considerat de unele surse nebun, altele descriind mai degrabă un ultra-naționalist.[20], aproape că l-a omorât, dar salvarea a venit de la vărul său, Prințul George al Greciei (ziarele japoneze ale vremii considerau totuși relatarea despre intervenția prințului George drept o simplă romanțare.[20] Fapt este că familia imperială rusă, ca și cea japoneză, i-a răsplătit pentru salvarea vieții țareviciului, îmbogățindu-i, pe doi japonezi (Mukobatake Jisaburo și Kitaga Ichitaro) care cărau o ricșă și care l-au imobilizat și lovit cu propria lui sabie pe ex-samuraiul atacant.[20]). Nicolae s-a reîntors la Sankt Peterburg cu o ură crescută față de Imperiul Japonez.
Încoronarea Țarului Nicolae al II-lea
Nicolae s-a urcat pe tron în data de 1 noiembrie1894, și la scurtă vreme după aceea s-a căsătorit cu Prințesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra Feodorovna). Ei au avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și ȚareviciulAlexei. Titlul de Țar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinulKaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae. Titlul său oficial era:
Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat și Autocrat al Întregii Rusii, Țar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului, Poloniei [21], Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia și Finlanda, Prinț de Estonia, Livonia, Curlanda și Semgalle, Samogiția, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka, Bulgaria și al altor țări, Stăpân și Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov, Riazan, Poloțk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk și a toată Regiunea de Nord, Stăpân și Suveran al Ținutului Iveriei, Kartaliniei, Kabardinei și al Provinciilor Armenești, Suveran al Prinților Montani și Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn, Ditmarschen și Oldenburg, Prinț Moștenitor de Norvegia, și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe.
Nicolae și Alexandra, 1894.
La festivitățile de încoronare de la Moscova din 1896, mai multe mii de persoane au fost călcate în picioare și au murit în îmbulzeala iscată la ceremonie. Nicolae a aflat despre catastrofă mai târziu în aceeași zi și a vrut să anuleze festivitățile care urmau, dar a fost convins să nu facă asta de rude și de sfetnici. Mulți au văzut decesele ca pe o prevestire nefastă. Nicolae nu era pregătit suficient să domnească după moartea neașteptată a tatălui său. Logodna sa cu Prințesa Alix s-a făcut doar cu puțină vreme înainte de moartea tatălui său, iar căsătoria s-a făcut la scurtă vreme după funeralii. Nicolae a trebuit să facă față imediat sarcinii de a fi Autocrat al Rusiei într-o perioadă de maximă agitație politică. Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă față sarcinilor combinate ale conducerii țării în timpul unor situații agitate din punct de vedere politic și ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internațional de până atunci.
El s-a bizuit foarte mult pe sfaturile unchilor săi, Marii Duci (frații răposatului său tată), și de asemenea pe sfatul vărului soției sale, Kaiserul Wilhelm. Aceste sfaturi corespundeau mai degrabă interesului „Vărului Willy”, care spera să prevină crearea unor legături mai apropiate dintre Rusia pe de-o parte și Anglia și Franța pe de altă parte. Un război cu Japonia, prost planificat și condus, (1904–1905), a adus mari pierderi Rusiei, iar temerile de un conflict mai mare au contribuit la Antanta Ruso-Engleză, alianță de care Wilhelm se temea așa de mult.
Nicolae făcea față și unor dificultăți interne, nu numai situației internaționale tensionate. Bunicul său, Țarul Alexandru al II-lea, fusese asasinat într-un atentat pus la cale de revoluționari, deși el era cel care făcuse foarte mult să îmbunătățească situația economică și socială din Rusia. Revoluționarii nu erau dornici să obțină puterea în cadrul regimului existent, ci luptau pentru răsturnarea țarismului (în copilărie, Nicolae și familia lui au supraviețuit unei tentative de asasinat cu bombă plasată în tren).
Țarul Nicolae al II-lea citind ziarul „Sankt Petersburg”.
Radicalizarea grupurilor politice era consecința refuzului țarului Alexandru al II-lea de a accepta cererea secțiunii liberale a nobilimii de adoptare a unei forme de guvernare reprezentativă (nu un regim parlamentar și cu atât mai puțin un sistem bazat pe sufragiu universal, era vorba doar de un sistem tipic epocii, care să fie bazat pe o adunare consultativă în care să poată avea loc o dezbatere de idei între membrii claselor privilegiate și educate ale țării); refuzul țarului dealtminteri reformator din 1860, de a accepta o adunare națională, a avut consecințe extrem de grave și nefaste pe termen lung: a lipsit Rusia de acea „școală” care să ridice, în timp, nivelul politic al publicului - așa cum se întâmpla în acei ani în Prusia, de exemplu - și în același timp a lipsit administrația de serviciile a sute de oameni capabili.[22] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, clasa privilegiată ca și împărații ruși au înțeles că fără o reformă care să modernizeze țara, aceasta va continua să piardă influență și putere în raport cu celelalte națiuni ale Vestului (țarul Nicolae al II-lea însuși a înțeles probabil asta, când conștient fiind de faptul că Rusia cea înapoiată economic și industrial nu este capabilă să producă armamentul modern de care Austro-Ungaria erau totuși capabilă, dar nici să și-l procure cumpărându-l pe piață la prețurile exorbitante cerute, a încercat să aranjeze semnarea unor înțelegeri internaționale „de dezarmare” care să interzică imperiului rival acest tip de armament.[23]), în ciuda faptului că era țara cea mai populată, mai întinsă și bogată în resurse a Europei. Pentru țarul Alexandru al II-lea însuși, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de către țările occidentale, a fost un semnal că fără reforme, țara nu-și va putea permite să joace un rol militar și politic pe măsura dimensiunii ei.[24] De aceea bunicul lui Nicolae, țarul Alexandru al II-lea, a adoptat o lege de abolire a iobăgiei, dar din cauza opoziției majorității moșierilor, legea a devenit un compromis care era probabil nefavorabil țăranilor în majoritatea cazurilor, dar care a fost totuși profitabilă pentru stat.[25] Acest fapt i-a dezamăgit enorm atât pe țărani, cât și mai ales pe membrii radicali ai intelighenției, care pledau cauza țărănimii. Pe acest fond al dezamăgirii provocate de refuzul lui Alexandru de a adopta o formă de guvernare reprezentativă și de nemulțumire provocată de o lege de abolire a iobăgiei nefavorabilă majorității populației, unii membrii ai intelighenției au concluzionat că o reformă justă ca și o veritabilă modernizare a țării nu poate avea loc decât răsturnând regimul țarist; dintre acești blazați s-au recrutat viitorii revoluționari.[26] Ultimii doi țari care au urmat - Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea - au încercat să mențină intactă arhaica autocrație[27]: după asasinarea țarului Alexandru al II-lea, prost sfătuiți fiind de cercurile conservatoare, succesorii acestuia - țarul Alexandru al III-lea și fiul lui, țarul Nicolae al II-lea - nu numai că n-au accelerat sau măcar stopat reformele adoptate de părintele și bunicul lor, și care erau atât de necesare pentru modernizarea și stabilizarea socială a Rusiei, și care erau deja cerute insistent de către elita intelectuală a țării, aceștia au ales să revină chiar și asupra acestor timide și insuficiente reforme deja adoptate de țarul răposat[28]: educația, și așa neglijată de regim[29], a devenit încă și mai des subiect al restricțiilor, activitatea organelor de administrație locală (zemstvo-urile) a fost împiedicată, iar comunele au devenit subiect de control strict, prin adoptarea în 1889 a unei legi care introducea funcția de „zemsky nacialnik”, în timp ce funcția electivă a judecătorului de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să asume puteri sporite în situațiile în care ordinea publică era socotită a fi în pericol; până și eforturile absolut apolitice ale zemstvo-urilor au fost obstrucționare de puterea centrală. Conflictul între societatea rusă care devenea din ce în ce mai educată, urbană și complexă, pe de-o parte, și fosilizata autocrație pe de cealaltă, s-a acutizat cu ocazia foametei din 1891, când guvernul s-a arătat incapabil să organizeze eficient ajutorarea țăranilor muritori de foame și când societatea civilă însăși s-a organizat pentru ajutorarea țăranilor calamitați.[30][31] Faptul că guvernul țarist a pus interesul de clasă al membrilor lui (moșierimea) mai presus de supraviețuirea milioanelor de țărani victime ale foamei și holerei, atunci când a amânat în plină criză alimentară pentru o lună interdicția exporturilor de cereale (oferind astfel ocazia proprietarilor de latifundii să încheie contracte de export), a radicalizat și mai mult stratul de membrii ai profesiilor liberale.[32]
Familia Țarului în 1904.
Înfrângerea din războiul cu Japonia a întărit și extins opoziția internă față de regim, ducând la izbucnirea Revoluției din Februarie1905 pe parcursul căreia au avut loc greve și revolte locale. Populația și chiar și bogații industriași protejați ai regimului, îl considerau pe Nicolae al II-lea responsabil de dezastru[33], printre altele și pentru că a trimis trupele și marina înarmate mai prost decât chiar adversarul „asiatic”. Făcând bășcălie de știrea că țarul a trimis icoane trupelor demoralizate, pentru a le încuraja, generalul Dragomirov zicea că „japonezii ne bat cu mitralierele, dar nu contează, noi o să-i batem cu icoane.”[34] De altfel, în afară de a fi vinovat pentru că a implicat armata într-un război fără a o fi pregătit în prealabil din punct de vedere material, regimul lui Nicolae al II-lea a săpat moralul soldaților implicându-i în acțiuni de reprimare a miilor de revolte care izbucneau peste tot în vastul imperiu, fapt care în mod inerent deturna armata de la scopul ei normal și de la pregătirea ei pentru război.[35]
Revoluția din Februarie l-a forțat pe Nicolae să accepte un parlament ales prin vot indirect, Duma, concesie făcută publică prin Proclamația din Octombrie, asta nu înainte de a masacra 200 de manifestanți (alte surse vorbesc despre mai mult de o mie de oameni masacrați pe 9 ianuarie 1905[36]) pașnici și favorabili țarismului[37] în 9 (22) ianuarie 1905 (dată care a rămas sub numele de „Duminica sângeroasă”, țarul însuși căpătând numele de „Nicolae sângerosul”[38]), plus masacrarea altor 2000 de greviști la Odessa, cu ocazia procesiunii de omagiere a marinarului omorât de ofițerii de pe crucișătorul Potemkin (acostat temporar în port), pentru că s-a făcut purtătorul mesajului echipajului care nu voia să mănânce carne cu viermi.[39].
Relațiile lui Nicolae cu noua Dumă nu au fost foarte bune. Prima Dumă, cu o majoritate a Cadeților, a intrat imediat în conflict cu țarul. Nicolae a hotărât demiterea premierului liberal moderat Serghei Witte și dizolvarea Dumei. După ce și în a doua Dumă au apărut probleme similare, noul prim-ministru Piotr Stolîpin a dizolvat-o în mod unilateral și a schimbat legile electorale pentru a permite alegerea mai multor conservatori în viitorele adunări parlamentare. Astfel s-a ajuns la dominația liberal-conservatorilor din Partidul Octombrist al lui Alexandr Grucicov. Stolîpin, un politician abil, avea planuri ambițioase de reformă. Acestea cuprindeau facilitarea împrumuturilor pentru populația săracă de la sate, pentru a le permite să cumpere pământ, cu intenția de a forma o clasă socială de agricultori loiali coroanei. Deși scopul ultim al reformelor lui Stolîpin era să întărească autocrația țaristă și nu să democratizeze țara,[40] planurile sale au fost împiedicate de conservatorii de la curte care aveau mai multă influență pe lângă împărat. În preajma momentului asasinării lui Stolîpin de către un anarhist (și informator al poliției totodată) în 1911, premierul și împăratul de-abia își mai vorbeau, iar destituirea lui era considerată iminentă.
După reacția viguroasă a populației la masacrul din 9 (22) ianuarie 1905, Nicolae al II-lea publică „Decretul și Manifestul Imperial”, o proclamație în care condamnă protestele și încearcă să pună responsabilitatea pentru pierderile de vieți omenești în contul birocrației, sugerând totodată cetățenilor să-i trimită direct propuneri pentru îmbunătățirea organizării statului. Manifestul reprezenta doar o manevră tactică, unicul scop el emiterii lui fiind să cumpere timp pentru regim: nu există nici un indiciu că era o reacție sinceră din partea țarului.[41] De altfel nu mai târziu de 6 august 1905 devine clar că țarul nu intenționează să accepte un parlament democratic și cu putere de legislator, așa cum cerea populația, ci doar unul pur consultativ și format în majoritate din nobilime.[42] În aceste condiții protestele de masă și confruntările de stradă continuă și începând cu 20 septembrie este declanșată spontan[43] prima grevă generală din istoria țării;[44] cu această ocazie fiind formate primele soviete („consilii” sau „sfaturi”) muncitorești la Petrograd[45] și Moscova, pe modelul cărora și în 1917, cu ocazia revoluției din februarie, vor apare altele în toate marile orașe ale imperiului. Greva generală îl forțează pe Nicolae al II-lea să accepte cererile populației, fapt confirmat de publicarea „Manifestului din Octombrie.”[46] Acest document era redactat de Serghei Witte, și avea rolul de a izola stânga (și cererile ei de ordin social) prin acceptarea cererilor politice ale liberalilor: acordarea libertăților civile, un regim constituțional, un guvern (Rusia sub țarism, la început de secol XX, nu avea încă un guvern reunit permanent, format din miniștrii însărcinați cu rolul de a administra și coordona diversele arii de activitate ale administrației centrale, (Așa cum menționează și Orlando Figes în „O Istorie A Revoluției Ruse”, țarul prefera să-și întâlnească miniștrii separat[47], fapt care se materializa în politici contradictorii, ineficiente și temporare, care produceau haosul în administrație.)[48], nici măcar după Revoluția din 1905 și Manifestul din Octombrie Rusia necăpătând un guvern responsabil în fața legislativului.[49]) și o adunare legislativă aleasă liber.[50] Din păcate, țarul Nicolae al II-lea a acceptat doar de nevoie publicarea Manifestului din Octombrie, fără a avea însă intenția de a-l și respecta[51][52] și deveni astfel un veritabil[53] monarh constituțional.[54][55] Dacă totuși monarh constituțional înseamnă un monarh al unui stat dotat cu o constituție pe care acesta o și respectă, Nicolae al II-lea n-a fost unul, iar Rusia n-a fost nici ea niciodată o monarhie constituțională[56], sau dacă a fost totuși până la lovitura de stat dată de țarul Nicolae al II-lea în iunie 1907, de atunci încolo n-a mai fost.[57][58]
Imediat după publicarea „Manifestului din octombrie”, celebrările populare au fost repede umbrite de violență: regimul lui Nicolae al II-lea a creat câteva mișcări pro-monarhiste, sprijinite din ordinul țarului însuși, atât financiar cât și logistic, de către poliție, și care ideologic erau veritabile grupări fasciste avant la letrre; acestea au declanșat un război de stradă contra grupurilor pro-reformă.[59][60] La doar o lună și câteva zile de la publicarea Manifestului din octombrie, mai exact pe 3 decembrie 1905, guvernul țarului Nicolae al II-lea arestează conducătorii sovietului petersburghez; social-democrații răspund printr-un nou apel la grevă generală și la rebeliune armată, însă muncitorii erau slab pregătiți pentru confruntarea cu forțele de represiune, astfel că rebeliunea va fi înăbușită în sânge, districtul Presnia din Moscova fiind distrus în cea mai mare parte, mai mult de 1000 de oameni fiind uciși, cei mai mulți dintre ei civili prinși în focul încrucișat al combatanților sau victime ale incendiilor produse de lupte; vor urma arestări în masă și execuții sumare: ordinea va fi restabilită prin teroare.[61] Regim de „monarhie constituțională” nu excludea deci, în opinia țarului Nicolae al II-lea și a curții sale, menținerea în pușcării a unei vaste cantități de deținuți politici, exact ca în vremea presupus-defunctei autocrații, și nici nu presupunea măcar vreun tratament mai uman al minorităților naționale: între 1906 și 1909 mai mult de 5000 de deținuți politici vor fi condamnați la moarte, iar în Baltica, într-o campanie de teroare de șase luni, armata țaristă execută mai mult de 1200 de oameni, distrugând cu aceeași ocazie zeci de mii de clădiri. Țarul Nicolae al II-lea s-a arătat încântat de modul în care a fost dusă la îndeplinire operațiunea, lăudând ofițerii pentru modul „splendid” în care au acționat. Nici populația Rusiei n-a cunoscut o ameliorare a tratamentului din partea autorităților: regimul țarist al lui Nicolae al II-lea nu va ezita să ducă un război de teroare chiar împotriva propriului popor: în zonele în care țăranii s-au revoltat, sate întregi au fost distruse de armată.[62] În total, de la publicarea Manifestului la mijlocul lui Octombrie 1905 și aprilie 1906, când s-a reunit prima Dumă, regimul țarului Nicolae al II-lea a executat 15 000 de oameni, a împușcat sau rănit cel puțin alți 20 000, iar poliția politică țaristă[63] a deportat sau exilat alți 45 000, fapt care reprezintă cu greu un debut promițător pentru un regim parlamentar.[64] În lupta lor contra revoluției și născândului regim liberal, țarul Nicolae al II-lea și curtea sa au decis să folosească antisemitismul drept armă de predilecție, încurajând numeroase pogromuri.[65]
Țarul Nicolae al II-lea (stânga) cu generalul Brusilov, în recent ocupata Bucovină, 1916.
De asemenea, ca și în perioada autocrației dinaintea revoluției din 1905, muncitorii au continuat să fie masacrați de regimul țarist și în noua perioadă așa-zis „constituțională”, dacă aceștia protestau în mod pașnic contra condițiilor inumane de muncă și salarizare, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu ocazia masacrării în Siberia pe data de 4 aprilie 1912 a 230[66] de minieri greviști pașnici[67][68] și neînarmați[69][70] și care erau angajații companiei engleze[71] de exploatare minieră a aurului „Lena” („Lenskoie Zoloto-promișlenoie Tovarișcestvo” - sau pe scurt „Lenzoto”). Proprietarii erau în majoritate cetățeni englezi, evrei (membrii ai familiei Ginzburg), însă și francezi, germani și americani[72][73][74]), dar printre acționari se aflau și mulți miniștri ruși (fostul ministru de finanțe și un timp prim-ministrul contele Witte, octombristul și fostul ministrul al comerțului și industriei Timiriazev, fostul ministru al comerțului și industriei Timașev, directorul Băncii de stat Boianovski) ca și membrii ai familiei imperiale, cum era de exemplu chiar mama lui Nicolae al II-lea, împărăteasa-mamă Maria-Feodorovna.[75]
Forțele țariste de represiune n-au tras nici măcar foc de avertisment, înainte de a trage în plin, în masa pașnică de muncitori.[76] În 1915, masacrarea muncitorilor a continuat cu noi episoade în care armata țaristă trage în muncitori, la Kostroma și Ivanovo[77], acest șir tragic de episoade din perioada așa-zis constituțională ruinând și ultimele speranțe ale populației într-o eventuală evoluție graduală a regimului.[78] În opinia unor istorici, printre care se află și faimosul istoric american Leopold Henri Haimson, în 1914, la mai puțin de zece ani de la precedenta revoluție, Rusia se afla din nou pe punctul de a fi teatrul de desfășurare al unei noi revoluții, pe care doar declanșarea primului război mondial a amânat-o temporar.[79]
Țareviciul Alexei Nicolaevici, c. 1914
O problemă care complica mult viața familiei imperiale era chestiunea succesiunii. Alexandra i-a născut lui Nicolae patru fiice mai înainte ca să se nască fiul lor, Alexei, pe 12 august1904. Tânărul moștenitor al tronului era bolnav de hemofilie, care pe la vremea aceea era practic netratabilă și ducea în mod invariabil la o moarte prematură. Datorită fragilității autocrației din acel timp, familia imperială a ales să nu divulge nimic în afara palatului starea sănătății lui Alexei.
Disperată, Alexandra a căutat ajutor pretutindeni; l-a găsit la un mistic, Grigori Rasputin. Se părea că Rasputin putea să-l ajute pe bolnav când acesta avea hemoragie internă, iar Alexandra a devenit din ce în ce mai dependentă de acest vraci și de sfaturile lui, pe care împărăteasa le accepta ca venind direct de la Dumnezeu.
Nicolae voia să fie iubit de supușii săi. Dacă ar fi fost lăsat să acționeze după cum credea el, ar fi putut accepta sistemul monarhic constituțional și ar fi devenit un împărat reformator. Influența politicienilor reacționari, în principal a soției lui și a rudelor ei, (cu Rasputin în fundal), a făcut acest lucru imposibil.
Prin misiunea asumată de Nicolae al II-lea[80] - acesta probabil motivat fiind de dorința de a urma, din respect, politica autocratică aplicată de tatăl lui, răposatul țar Alexandru al III-lea - de a continua să impună națiunii principiul medieval al patrimonialismului (conform căruia Rusia era proprietatea personală a țarului[81]), acesta a ratat să salveze dinastia Romanovilor, și prin asta însăși supraviețuirea monarhiei în Rusia. Dacă circumstanțele și dispoziția țarului ar fi fost diferite, în opinia unor istorici, calitățile personale ale lui Nicolae ar fi permis acestuia să devină un monarh constituțional tot atât de bun pe cât erau și contemporanii lui care domneau în anumite țări ale Europei, cum era Anglia, de exemplu.[82] Moștenirea primită de Nicolae de la predecesorii lui, și de care acesta a fost finalmente incapabil să se elibereze, a fost însă diferită, anume una cu o importantă încărcătură de misticism[83], conform căreia țarul chiar ar putea fi iubit ca un tată și un dumnezeu de supușii lui, iar acesta ar putea conduce Rusia secolului al XX-lea bazându-se doar pe propria-i „inspirație divină.”[84] Complexitatea statului modern au făcut anacronice astfel de fantezii în materie de cârmuire, pentru administrarea căruia era deja necesară conjugarea eforturilor, competențelor și talentului întregii națiuni.
În timpul pelerinajului la Moscova (locul încoronării fondatorului dinastiei Romanovilor) cu ocazia sărbătoririi tricentenarului familiei domnitoare, țareviciul Alexei a suferit o criză de slăbiciune provocată de hemofilie exact în momentul în care convoiul imperial parcurgea, la pas, ultimele sute de metri înaintea intrării în catedrala Uspensky; procesiunea s-a oprit în mijlocul mulțimii de preoți cântând, pentru ca tânărul moștenitor să fie purtat pe sus de membrii din garda cazacilor, din public în acest moment auzindu-se exclamații de mâhnire.[85]
Țarul Nicolae al II-lea în timpul războiului
După asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale la Sarajevo pe 28 iunie1914 de către naționalistul sârb Gavrilo Princip, Nicolae șovăia în legătură cu drumul pe care trebuia să-l urmeze Rusia. Pe de-o parte, nu voia să-și abandoneze aliații sârbi în fața pretențiilor Austro-Ungariei, pe de altă parte, nu voia să provoace un război de proporții. Într-o serie de scrisori schimbate cu Kaiserul, (așa numită „corespondență dintre Willy și Nicky”), cei doi își reafirmau dorința de pace și fiecare încerca să-l determine pe celălalt să dea înapoi. Nicolae a luat măsuri concrete în această privință, cerând ca mobilizarea armatelor rusești să fie făcută numai la granița cu Austro-Ungaria, dorind să prevină astfel un război cu Germania. S-a dovedit însă că era prea târziu ca relațiile și corespondența personală să oprească mersul evenimentelor. Rusia nu avea planuri de urgență pentru o mobilizare parțială și de aceea, pe 31 iulie1914, Nicolae a luat decizia inevitabilă de a ordona mobilizarea generală. Aceasta a dus aproape imediat la declarația germană de război și la dezlănțuirea primului război mondial.
Izbucnirea războiului pe 11 august1914 a găsit Rusia complet nepregătită și un început promițător s-a transformat rapid într-un șir de înfrângeri cutremurătoare. Nicolae a simțit că era de datoria sa să conducă personal armata și și-a asumat rolul de comandant suprem după eliberarea din funcție a unchiului său, Marele Duce Nicolae, (septembrie1915), după pierderea teritoriului care-i revenise Rusiei la ultima împărțire a Poloniei. Eforturile împăratului de a supraveghea acțiunile de pe front au lăsat în mod inevitabil treburile de acasă în mâinile împărătesei. Departe de opinia publică, Nicolae nu înțelegea cât de suspicioși erau oamenii de rând față de Alexandra, o femeie care era nemțoaică prin naștere și victimă a zvonurilor distructive despre dependența ei de Rasputin. Un grup de curteni, profund nemulțumiți de influența nefastă pe care o avea Rasputin asupra efortului de război al Rusiei ca și asupra prestigiului monarhiei, l-au asasinat pe călugărul-vraci în decembrie1916.
Nicolae al II-lea după abdicarea sa din martie 1917
Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: „Lasăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron.” [86] Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.
Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ekaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ekaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țaruluiAlexandru al III-lea în 1887.
Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei aflându-se și viitorul lider comunist Imre Nagy.[necesităcitare]
S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost—cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineața următoare—când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin orașul Ekaterinburg—Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.
Secretul ținut asupra execuției și asupra îngropării trupurilor a dus la zvonuri conform cărora împăratul sau membri ai familiei lui ar fi fost încă în viață. Mai mulți oameni au pretins că l-au întâlnit pe împărat în lagăre de muncă din Siberia prin deceniul al patrulea al secolului trecut. Aceste afirmații nu au fost luate niciodată în serios, dar până prin 1940, un număr de oameni au pretins în mod mai credibil că ar fi fost copiii țarului. Cel mai cunoscut caz a fost cel al lui Anna Anderson, care a afirmat că ar fi fost Marea Ducesă Anastasia și chiar a reușit să convingă de acest fapt pe mai mulți membri ai familiei Romanov aflați în exil. Este foarte posibil ca până și ea să fi crezut că este Anastasia, dar testele ADN făcute post-mortem au arătat că acest lucru nu e adevărat.
Imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, trupurile Romanovilor au fost localizate, exhumate și identificate în mod oficial. Un raport secret al lui Iurovski, care a fost descoperit cam prin 1980, dar care nu a devenit public până în 1992, a ajutat autoritățile să localizeze trupurile. Testele ADN au fost modalitățile principale folosite la identificare. O probă de sânge a Prințului Filip, un descendent al Reginei Victoria și prin aceasta văr cu Alexandra, a fost folosită pentru a identifica pe împărăteasă și pe fiicele ei cu ajutorul genelor mitocondriale. O altă metodă de identificare a fost noua tehnică medico-legală de supraimpresionare a fotografiilor făcute craniilor.
Sfinții Romanovi
Două trupuri nu au fost găsite încă: acela al lui Alexei și al uneia dintre fiice — Tatiana, Maria sau Anastasia. În conformitate cu raportul lui Iurovski, trupurile lui Alexei și al uneia dintre fiice, identificată de el în mod greșit drept Alexandra, au fost arse lângă locul de îngropare iar cenușa lor a fost amestecată și îngropată și ascunsă. Unele persoane din Rusia, în special clerici ai bisericii ortodoxe ruse, au susținut că trupurile nu sunt ale celor din familia imperială, dar după îndelungate tergiversări birocratice și politice, toate rămășițele pământești au fost înhumate în cadrul unei ceremonii impresionante în cripta familiei Romanov din Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg în 1998, la a 80-a aniversare a execuției.
Viața lui Nicolae a fost dramatizată în filmul Nicolae și Alexandra, ecranizare din 1971 care adaptează cartea omonimă a scriitorului american Robert K. Massie, istoric care a devenit interesat de biografia ultimului Romanov ca părinte al unui copil bolnav de hemofilie, cum a fost și Nicolae. .
Pe 4 august2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați drept sfinți de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiți „mucenici”, atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credința lor creștină; în schimb ei au fost canonizați drept „cuvioși (supuși pătimirii)”. Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câțiva ani înaintea canonizării.
Mai multe informații Date personale, Nume la naștere ...
Sfântul Împărat Mucenic Nicolae al II-lea al Rusiei
Unii istorici cunoscători avizați ai Rusiei adesea subliniază influența exercitată de practicile regimului țarist asupra modului cum guvernul comunist postrevoluționar a înțeles să conducă Rusia în cea mai mare parte a secolului al XX-lea. Acești istorici văd o legătură directă între modul de guvernare în general despotic, criminal, brutal și arbitrar al regimurilor țariste (și în primul rând acela al ultimului țar, Nicolae al II-lea, care șoca în epocă observatorii din Occident[92]) și modul asemănător în care și regimul-moștenitor, postrevoluționar, condus de bolșevici, a înțeles să guverneze țara timp de mai bine de șapte decenii după aceea.[93][94][95] Dacă la finele Evului Mediu despotismul devastator al unui Ivan cel Groaznic era deja anacronic, tentațiile autocratice ale ultimilor doi țari într-o Europă modernă și devenind din ce în ce mai democratică, cu un Nicolae al II-lea care mai credea că un mare stat în secolul XX se poate guverna pe baza inspirației divine, și care prefera să masacreze populația rusă care cerea drepturi de care popoarele vest-europene se bucurau deja, decât să adopte niște reforme democratice sincere, țin cu atât mai mult de anacronism.[96][97] Povestea tragică a lui Nicolae al II-lea și în același timp și aceea a Rusiei de la începutul secolului al XX-lea arată că trăsăturile personale judecate îndeobște a reprezenta niște „calități” certe, funcție de contextul istoric în care individul este obligat să se manifeste, se dovedesc a fi de fapt niște defecte mortale[98]: respectul pentru tradiție și practicile înaintașilor, trăsătură atât de adânc înrădăcinată în conștiința țarului Nicolae al II-lea, l-a împiedicat să adopte cu buna-credință necesară reformele cerute de populație, și asta s-a dovedit relativ repede a fi fatal (atât pentru Nicolae și familia lui, cât și pentru populația imperiului); fie și târziu, istoria a sancționat țarismul pentru prea lunga anchiloză politică de care a dat dovadă. Deși cu calitățile personale de care dispunea, Nicolae ar fi putut funcționa în mod cel puțin satisfăcător în rolul pur decorativ și ceremonial de monarh constituțional - meserie foarte comodă la urma urmelor, dacă nu neapărat și foarte pasionantă -, presiunea exercitată de tradițiile dinastiei, ca și de anturaj, l-au determinat pe ultimul țar să se opună democratizării Rusiei, fapt pentru care unii istorici nici măcar nu-l compătimesc pentru rolul de victimă brutal executată, în perioada tulbure și agitată a războiului civil.[99]
Țarul Nicolae al II-lea și împărăteasa Alexandra au avut următorii copii:
"Alexandru, care nu pricepea nimic în materie de complexe fizice și psihologice, își consideră băiatul un becisnic și ceva gen imbecil." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Îl numea fetița și considera că n-avea sens să-l pregătească pentru treburile guvernării." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Când contele Witte, ministrul de finanțe, i-a sugerat că a venit vremea să-l educe pe moștenitorul tronului în afacerile statului, Alexandru s-a arătat surprins. Spune-mi, l-a întrebat pe ministru, ai purtat vreodată un dialog cu Înălțimea Sa Imperială, Marele Duce Țarevici? Witte a admis că da. Atunci nu-mi spune că niciodată n-ai observat că Marele Duce e-un prost!" - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Când Pabiedonósțiev a încercat să-l educe în detaliile funcționării statului, acesta a început să-și scobească nasul. Politica îl plictisea pe Nicolae." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Mintea îi era aceea a unui miniaturist, bine concentrată pe detaliul cel mai minor al administrației, dar în același timp incapabil să sintetizeze din toate aceste fapte niște principii generale al guvernării. Așa cum a spus o dată Pabiedonósțiev despre el, El pricepe doar semnificația unor fapte izolate, fără legături cu restul, fără o înțelegere a relației între toți ceilalți factori pertinenți, tendințe sau evenimente relevante. El rămâne fixat pe măruntul și nesemnificativul lui punct de vedere." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Jurnalele pe care le scria între 20 și 26 de ani sunt pline de mici note stupide despre jocuri și pozne. ("The diaries he wrote in his early twenties are full of silly little notes about games and pranks.) În 1894, la vârsta de 26 de ani, de exemplu, adică cu mai puțin de o lună de a se sui pe tron, acesta relata în jurnal o epică bătaie cu castane în care l-a avut ca adversar pe prințul George al Greciei în parcul regal: începurăm în fața casei și-am sfârșit pe acoperiș. Câteva zile mai târziu acesta descria o altă bătaie, de această dată cu conuri de pin." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"Revolutions Of 1948 - A Social History", Priscilla Robertson, Princeton University Press 1952, pp. 189-190. (He was indeed watched by his friends and family as if by jailers, because they knew he would sign anything anybody asked - though it was easy to govern, he remarked, the hard job was writing one's name - and what ever he signed was law.)
"În timp ce mulțimea de rude, medici și curteni s-a adunat în jurul patului de moarte al marelui autocrat, Nicolae a izbucnit în plâns, spunându-i patetic vărului lui, Alexandru: Ce se va întâmpla acum cu mine și cu toată Rusia? Nu sunt pregătit să fiu Țar. Niciodată n-am vrut să fiu unul. Nu știu nimic despre cum să guvernezi. Nu știu nici măcar cum să vorbesc miniștrilor." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)
"The Attempt on the Life of Nicholas II in Japan", George Alexander Lensen, Russian Review, Vol. 20, No. 3 (Jul., 1961), pp. 232-253, published by Wiley on behalf of The Editors and Board of Trustees of the Russian Review.
"În primii ani ai domniei lui Alexandru al II-lea au existat unele cereri ale secțiunii liberale a nobilimii pentru o guvernare reprezentativă la nivel național - nu un regim parlamentar în înțelesul complet al sintagmei, și cu atât mai puțin un sistem bazat pe vot universal, ci un fel oarecare de adunare consultativă în care problemele publice să poată fi dezbătute de secțiunea educată a populației și ale cărei opinii asupra chestiunii să fie mai apoi supuse atenției împăratului. Țarul și birocrații lui au refuzat să considere o astfel de opțiune, în primul rând pentru că aceștia considerau că o reformă constituțională reprezenta o pantă alunecoasă care va conduce la dezintegrarea statului și imperiului și la un război de clasă între boierime (proprietarii de pământ) și țărani. […] Hotărârea de a refuza instituirea unei adunări naționale în anii 1860 a reprezentat un eveniment negativ de cea mai mare importanță: aceasta a lipsit Rusia de posibilitatea de a urma o educație publică în materie politică, așa cum era aceea care exista în acel moment în Prusia, de exemplu, și a lipsit guvernul de serviciile a sute de oameni talentați." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"țarul Nicolae al II-lea a convocat conferința de pace de la Haga în Olanda în 1889 și 1907. Gestul împăratului făcea apel la sentimentele pacifiste ale Occidentului, însă motivul principal era destul de pragmatic. Nicolae al II-lea spera interzicerea artileriei cu foc rapid care era construită în Austro-Ungaria, imperiul rival Rusiei în Balcani. Rusia nu era capabilă nici să construiască nici să cumpere astfel de arme decât la niște mari costuri," - pasaj din articolul "Hague Peace Conferences " (p. 625) în "Encyclopedia of Russian History" (James R. Millar (editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc.).
"Întrângerea în Crimeea a făcut lipsa de modernizare a Rusiei evidentă, și primul pas spre modernizare a fost abolirea iobăgiei. Noului țar, Alexandru al II-lea, i se părea mai mic pericolul provocat de abolire sistemului existent la adresa ordinii publice, și care îl descurajase pe Nicolae Întâi de la o astfel de măsură, decât pericolul de a lăsa lucrurile așa cum erau la acel moment. Așa cum spusese țarul nobilimii moscovite în martie 1856, "e mai bine să abolim iobăgia de sus decât să așteptăm până când iobagii vor începe să se elibereze singuri, de jos"." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Însă majoritatea membrilor clasei moșierești era hotărâtă ca dacă împiedicarea abolirii iobăgiei nu e posibilă, să dea țăranilor eliberați cât mai puțin pământ posibil. Înțelegerea proclamată la 19 februarie 1861 a fost un compromis […] Termenii erau nefavorabili țăranilor în multe, probabil majoritatea cazurilor. În nord, unde pământul era de proastă calitate, prețul pământului pe care se baza calculul compensației era excesiv de mare; în realitate, asta servea în parte latifundiarilor la compensarea pierderilor atât pentru pierderea muncii gratuite a iobagilor în agricultură cât și a părții ce le revenea din câștigurile iobagilor din activități neagricole. În sud, unde pământul era mult mai valoros, parcelele date țăranilor erau foarte mici, adesea mai mici decât ceea ce li se dădea acestora pentru uzul propriu pe când erau șerbi. Se poate afirma că principalul beneficiar al reformei nu a fost țăranul și în mod sigur nu moșierul, ci statul." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Emanciparea a fost primită cu o dezamăgire amară de către mulți țărani ca și de intelectualii radicali. Percepția șerbilor în ce privește relația lor cu moșierii a fost în mod tradițional rezumată astfel: "noi suntem ai tăi, dar pământul este al nostru." Acum li se cerea să plătească pentru pământul care în opinia lor le aparținea de drept. În anii 1860 au început să apară mici grupuri de revoluționari. […] Intelighenția nu era formată din revoluționari activi, deși aceasta prefera revoluționarii și nu guvernul, dar din rândurile ei s-au recrutat revoluționarii de profesie." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Dar ultimii doi țari și sprijinitorii lor mai reacționari din moșierime, biserică și cercurile politice de dreapta, erau în cel mai bun caz marcați de ambiguitate în ce privește modernizarea. Aceștia știau, de exemplu, că aveau nevoie de o economie industrială modernă pentru ca Rusia să poată concura cu puterile occidentale; totuși, în același timp, ei erau puternic ostili cererilor politice și transformărilor sociale ale ordinii industriale urbane. În loc să îmbrățișeze reforma, ei aderau obstinat la arhaica lor viziune de autocrație. Era tragedia lor că exact când Rusia intra în secolul al XX-lea, ei încercau s-o întoarcă în secolul al XVII-lea." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Cu puțin timp înainte de moarte, țarul intenționa să introducă reforme prin care să se permită apariția unui mic număr de reprezentanți aleși în aparatul guvernamental. Succesorul acestuia, Alexandru al III-lea a luat în considerare aceste reforme, dar sub influența fostului lui profesor, Konstantin Pabiedonosțev, procuratorul Sfântului Sinod, a decis să le respingă și să reafirme principiul autocrației fără schimbări. În 1882 l-a numit pe D'mitri Tolstoi în funcția de ministru de interne. Tolstoi și Pabiedonosțev erau sursa politicilor intenționat reacționare care au urmat. Educația a fost încă și mai restricționată, activitatea zemstvo-urilor a fost împiedicată, iar comunele au fost puse sub control strict prin introducerea funcției de zemski nacialnik - un funcționar numit de ministrul de interne, în mod obișnuit un fost ofițer sau un moșier local, care intervenea în toate aspectele vieții țăranilor. Funcția electivă de judecător de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să-și asume puteri sporite atunci când ordinea publică era considerată în pericol." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Neglijarea cronică a educației nu mai putea fi explicată prin simpla înapoiere și lipsă de fonduri: Imperiul Rus al anilor 1900 și-ar fi putut permite un sistem de învățământ modern, deși rudimentar, dacă educația ar fi fost considerată o prioritate majoră de către conducători." - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Aici sunt, deci, rădăcinile revoluției, în conflictul crescând între o societate devenind rapid mai educată, mai urbană și mai complexă, și o autocrație fosilizată care nu admite cererile politice ale societății. Acest conflict a devenit prima oară acut (de-a dreptul revoluționar) ca urmare a foametei din 1891, când guvernarea s-a împotmolit în criză iar societatea liberală s-a politizat pe măsură ce a organizat propria ei campanie de ajutorare." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Ministerul de interne, o dată centrul celor mai mari reformatori ai Rusiei, a devenit acum un bastion al rezistenței. În opinia obscurantistă a celor care îl dirijau, numai guvernul central are dreptul să se îngrijească de bunăstarea publică, iar inițiativele zemstvo-urilor erau indezirabile acțiuni de uzurpare a puterii. Mai bine să nu fie făcut nimic, decât să fie făcut prin canale greșite. Această atitudine s-a manifestat în 1891, când recolte dezastruoase au condus la foamete pe scară largă;" - To cite this page: MLA Style: "Russia." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 10 Apr. 2013. History. From Alexander II to Nicholas II. Hugh Seton-Watson. Nicholas V. Riasanovsky. Dominic Lieven.
"Însă de departe ce a scandalizat cel mai mult opinia publică a fost amânarea până la mijlocul lui august, de către guvern, a interdicției de export de cereale propusă, adică mai multe săptămâni după declanșarea crizei. A dat un avertisment cu o lună înainte de aplicare, astfel încât comercianții de cereale s-au grăbit să-și ducă la îndeplinire contractele de export, produsele alimentare care ar fi putut să servească hrănirii țăranilor muritori de foame, luând astfel calea străinătății. Vîșnegradsky, ministrul de finanțe, s-a opus interdicției de export, politicile economice (care se reduceau la mărirea taxelor pe bunurile de larg consum în așa fel încât țăranii să fie forțați să vândă mai multe cereale) ale acestuia fiind considerate de către public drept cauză principală a foametei. Sloganul guvernului era "Chiar dacă murim de foame, vom exporta cereale." […] Alexandra Bogdanovici, gazdă de saloane sanktpetersburgheze, nota în jurnal la data de 3 decembrie: Acum spun că Durnovo (ministrul de interne) știa deja de foamete din mai și ar fi trebuit să-l forțeze pe Vîșnegradsky să interzică exportul de atunci. Verhovsky zice că exportul de grâu a fost interzis doar după ce Abaza (secretarul departamentului economiei) a reușit să-și vândă propriul grâu la un preț bun. Se spune că în provincia Simbirsk toți copii au murit de foame; […] Pe scurt, întreaga societate a fost politizată și radicalizată ca urmare a foametei. Conflictul între populație și regim a fost amorsat, și din acest moment n-a mai existat cale de întors. Cum spunea Lydia Dan, foametea a fost un jalon important în istoria revoluției pentru că a arătat tinerilor generației ei că sistemul era complet falimentar. […] Universitățile au fost centrul organizațional al opoziției la regimul țarist din anii 1860. În limba rusă termenii student și revoluționar erau aproape sinonimi. Ca toți ceilalți, studenții au fost politizați de amploarea mizeriei umane, pusă în lumină de foamete." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Anihilarea marinei de război rusești în strâmtoarea Țușima dintre Coreea și sudul Japoniei în mai 1905 a produs un imens șoc în Rusia; înfrângerea a fost atribuită în mod direct țarului. Armata terestră nu s-a descurcat deloc mai bine decât marina militară." - "The Russian Revolution: History in an Hour", Rupert Colley, Harper Press 2012, HarperCollins Publishers.
"Chiar și cei mai mari întreprinzători, care în trecut se sprijiniseră pe protecția oferită de stat, s-au alăturat acum corului de criticism, când ei înșiși sufereau de pe urma efectelor economice ale războiului. A.I Gucikov, un industriaș bogat din Moscova care luptase alături de buri contra britanicilor și avea un spital de campanie în Manciuria, era în mod particular critic la adresa monarhiei pentru faptul că aceasta ratase să echipeze armata cu armament modern. […] La știrea că țarul trimisese trupelor icoane ca să le ridice moralul, generalul Dragomirov glumea zicând că japonezii ne bat cu mitralierele, dar asta nu-i bai, noi îi vom bate cu icoane." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Demoralizarea armatei era de asemenea datorată crescândului ei rol în suprimarea protestelor civile. Imperiul rus avea o densă rețea de garnizoane militare, rolul acestora fiind de a sprijini militar mai rapid sau mai puțin guvernatorii provinciali sau poliția contra rebeliunilor. Între 1883 și 1903 trupele au fost scoase din cazărmi de aproape 1500 de ori. Ofițerii se plângeau amar că munca de poliție este sub demnitatea unui soldat profesionist și că aceasta distrage armata de la menirea ei naturală. Aceștia avertizau de asemenea în legătură cu efectul pernicios asupra disciplinei militare. Istoria a dovedit că aceștia aveau dreptate. Marea majoritate a simplilor soldați erau țărani, iar morala lor era deja puternic influențată de știrile pe care le primeau de acasă. Când armata a fost chemată să reprime revolta țărănească din 1905-1906 multe unități, în special în infanterie unde țăranii predominau, au refuzat să urmeze ordinele și s-au revoltat sprijinind revoluția. Au fost peste 400 de rebeliuni între toamna lui 1905 și vara lui 1906. Armata a fost adusă în pragul prăbușirii, și au fost necesari ani pentru a se restabili o brumă de ordine." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"În data de 9 ianuarie 1905 a avut loc la St Petersburg o imensă demonstrație în care se cerea ameliorarea condițiilor de muncă, reforme politice și o adunare populară reprezentativă. Cu toate că demonstranții erau pașnici, trupele au deschis focul contra lor, omorând mai mult de o mie de oameni în ceea ce a căpătat numele de "Duminica sângeroasă"." - "Encyclopedia of Russian History", James R. Millar (Editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc. ("On 9 ianuarie 1905, a huge demonstration took place in St. Petersburg, calling for better working conditions, political changes, and a popular representative assembly. Although the demonstrators were peaceful, troops opened fire on them, killing more than a thousand people on what came to be known as "Bloody Sunday".")
"Duminică 22 ianuarie 1905, muncitorii Sankt-Petersburgului au organizat o demonstrație pașnică pentru a cere reformă politică și constituțională. Conduși de un preot ortodox, părintele Gapon, 150 000 de demonstranți, printre care se aflau familii întregi, au mers prin oraș spre palat ca să prezinte Țarului o petiție. Scrisă de Gapon, petiția cerea reducerea zilei de lucru de la 11 ore la 8 ore, dreptul la grevă, introducerea dreptului de vot universal și încheierea războiului dezastruos și în plină desfășurare cu Japonia. Gapon și demonstranții lui nu erau anti-țar - îmbrăcate în hainele de Duminică, familii întregi purtau icoane și portrete ale lui Nicoale al II-lea, pe care îl numeau cu simpatie "tăticul", cântând imnuri și cântece de sprijin pentru țar. Ajunși la palat, demonstranții și-au văzut drumul barat de mii de trupe înarmate care au tras inițial foc de avertisment după care au tras direct în mulțime, care a panicat; mulți au fost uciși sau răniți. Cazacii călare au atacat mulțimea, lovind oamenii cu săbiile. În alte părți ale orașului s-a folosit tunul contra mulțimilor neputincioase care se adunau. Estimările variază, dar aproape 200 de oameni au fost omorâți iar mult mai mulți au fost răniți; printre victime se aflau și copii." - "The Russian Revolution: History in an Hour", Rupert Colley, Harper Press 2012, HarperCollins Publishers.
"Totul a început de la o bucată de carne viermănoasă, pe care doctorul vasului de război Potemkin a declarat-o bună de mâncat. Când marinarii s-au plâns căpitanului printr-un mesager, Vakulenciuc, acesta din urmă a fost împușcat. […] La căderea nopții, trupele au fost trimise să reprime mulțimea. Coborând pe trepte, aceștia au tras fără discriminare în toată mulțimea prinsă între forțele de represiune și chei. Sute de oameni s-au aruncat în mare. În zori, când masacrul a luat sfârșit, 2000 de oameni fuseseră omorâți și 3000 răniți." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Întrucât scopul ultim al reformelor lui nu era să creeze un regim democratic, ca atare, ci să întărească sistemul țarist. Același instrumentalism etatist a determinat și atitudinea lui Stolîpin față de Dumă. Acesta percepea Duma drept o anexă a statului, un corp public care să sprijine politicile guvernului, însă nu și să controleze sau orienteze administrația." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"În 19 februarie emite Manifestul și Decretul Imperial, care, condamnând tulburarea ordinii publice, recunoștea lipsurile birocrației, îndemnând oamenii de bună-credință din toate clasele sociale să se unească în spatele tronului și să trimită idei pentru îmbunătățirea organizării statului. Lui Bulîgin i s-a ordonat să strângă propuneri pentru un proiect de adunare națională. Manifestul era o manevră tactică, unicul lui scop fiind să cumpere timp; nu exista nici un semn că era o măsură sinceră. Cercurile educate au rămas în general sceptice. "Scopul principal al Manifestului", scria Kerenesky părinților săi în 18 februarie, "este să calmeze și să aducă la tăcere mișcarea revoluționară de abia începută, în așa fel ca toate forțele guvernului să se consolideze în vederea unui unic obiectiv viitor: prevenirea îndeplinirii oricărei promisiuni făcute." Într-adevăr, era caracteristic aderenței obsesive a țarului la arhaicele principii ale autocrației patrimoniale că într-un astfel de moment să încerce să paseze oprobriul pentru criză pe umerii birocrației […]. Dacă oamenii au nemulțumiri, sugera Manifestul, aceștia trebuie să le exprime direct țarului, și ele vor fi rezolvate." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Cei mai mulți dintre ei cereau un parlament național cu drepturi suverane în materie legislativă. Însă tipul de adunare pe care țarul o avea în minte - și pe care Bulîgin a prezentat-o finalmente la semnat pe 6 august, era una pur consultativă și aleasă pe baza unui drept de vot restrâns, ca să fie astfel asigurată dominația nobililor. Aceasta trebuia să fie un parlament al regelui, precum Zemskii Sobor-ul secolului al XVII-lea, care era compatibilă cu păstrarea absolutismului țarului." " - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Pentru că era exemplul clasic de revoltă a clasei muncitoare spontană dar în același timp disciplinată. A început pe 20 septembrie printr-o întrerupere a lucrului inițiată de tipografii moscoviți - cel mai educat grup de muncitori -, care cereau îmbunătățirea condițiilor de lucru și mărirea salariilor. Greviștii au luat contact cu studenții și au organizat demonstrații de masă, care au fost atacate de poliție. […] Apoi au intrat în grevă muncitorii de la căile ferate. Sindicatul angajaților din căile ferate era afiliat la Uniunea sindicatelor, care discutase din vară chiar ideea unei greve generale politice pentru a face să avanseze campania ei de reforme politice. Din 10 octombrie întreg sistemul de căi ferate era oprit. Milioane de alți muncitori - din fabrici, ateliere și din transporturi, bănci și funcționarii de birou, angajații spitalelor, studenții, profesorii și chiar actorii Teatrului Imperial din St Petresburg - au intrat în grevă în sprijinul a ceea ce devenise în fapt o grevă națională contra autocrației. În orașe nimic nu mai mișca. Transportul era oprit. Iluminarea publică nu funcționa. Telegraful și telefoanele încetaseră și ele să mai funcționeze. […] Muncitorii, studenții și profesioniștii se uniseră în demonstrații care erau remarcabil de similare în materie de revendicări: se cerea convocarea unei adunări constituante alese prin vot universal, fapt care era mărturia rolului coordonator al Uniunii sindicatelor ca și a crescutei discipline și organizări a muncitorilor." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Duma lui Bulîgin era un alt exemplu "de prea puțin și prea târziu." Cu șase luni înainte ar fi fost binevenită și ar fi permis guvernului să recâștige inițiativa politică. Dar acum toți mai puțin cei mai moderați reformatori, au considerat-o destul de nesatisfăcătoare. Jurnalele liberale, după ce au analizat cu atenție prevederile noii și complexei legi electorale, susțineau că mai puțin de 1% din populația adultă a St Petersburgului ar avea drept de vot, în timp ce în multe alte orașe de provincie proporția ar fi încă și mai mică. În ciuda criticismului lor, liberalii au decis să nu boicoteze alegerile pentru Dumă, Dar Social-Democrații și radicalii din Uniunea sindicatelor erau acum mai hotărâți ca niciodată să folosească nesupunerea civilă de masă pentru a presa guvernul să meargă cu concesiile mai departe decât atât. Punctul culminant al efortului lor a fost greva generală din Septembrie și Octombrie, prima grevă generală din istorie, care a forțat reticentul guvern să accepte reforme politice reale." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Sovietul a apărut prima oară la St Petersburg în timpul revoltei din 1905, când reprezentanții muncitorilor greviști acționând sub conducerea socialiștilor au format Sovietul deputaților muncitorilor pentru a coordona activitățile revoluționare." - To cite this page: MLA Style: "soviet." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 02 May. 2013.
"Deja în octombrie țara era paralizată de o grevă generală. Finalmente, sub o astfel de presiune, țarul a fost forțat să asculte. Luând în considerare sfatul lui Witte, Nicolae al II-lea emite Manifestul din Octombrie pe 30 octombrie 1905: […]" - "The Russian Revolution: History in an Hour", Rupert Colley, Harper Press 2012, HarperCollins Publishers.
"Nicolae a speculat rivalitățile și divergențele între diverșii lui miniștrii, contrapunând argumentele unui contra celuilalt, pentru a rămâne singurul stăpân al situației. Asta dădea puțină coerență guvernării, dar în măsura în care îi întărea poziția, asta nu părea să-l deranjeze. Cu excepția unei scurte perioade în 1901, Nicolae a refuzat sistematic să coordoneze activitatea diverselor ministere prezidând ședințe ale Consiliului de Miniștri: se pare că îi era teamă că pot apare puternice facțiuni care eventual l-ar putea forța să adopte măsuri cu care nu era de acord. Prefera să-și întâlnească miniștri unul câte unul, fapt care avea ca efect divizarea acestora, dar era în același timp și o bună rețetă spre haos și confuzie. Audiențele individuale puteau fi extrem de frustrante pentru miniștri, căci dacă în mod constant Nicolae le dădea impresia că e de acord cu propunerea unui ministru, pe el nu se putea baza pentru a o sprijini contra propunerilor altor miniștri. Dezbateri susținute și generale asupra politicilor erau de aceea extrem de rare. Dacă un ministru vorbea prea mult timp despre politică, țarul dădea în mod clar de înțeles că asta îl plictisește și schimba subiectul conversației pentru starea vremii sau oricare altă temă mai plăcută. Conștienți că țarul le considera rapoartele terne, miniștrii le scrutau în mod voit. Unii le-au abandonau complet și în loc îl amuzau pe țar cu anecdote și bârfe. Rezultatul la toată această stare de lucruri era lipsirea guvernării de o conducere eficientă sau de coordonare în timpul ultimilor ani ai regimului țarist. Nicolae era sursa tuturor problemelor. Dacă exista un vid de putere în centrul sistemului de guvernare, atunci el însuși era acest spațiu gol." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Cabinetul (Imperial) de Miniștri: Adesea numit Consiliu de Miniștri, acest organism a fost reunit dw către Alexandru al II-lea în 1857 pentru a coordona propunerile legislative provenind de la diverșii miniștri. Era prezidat de țarul însuși și a fost reunit în mod neregulat după aceea pentru a lua în considerare diversele mari reforme ale lui Alexandru al II-lea. […] Succesorul acestuia, Alexandru al III-lea, hotărât fiind să restabilească regimul autocratic complet, n-a reunit cabinetul, acesta nejucând nici un fel de rol semnificativ în primii ani ai domniei lui Nicolae al II-lea." - "Encyclopedia of Russian History", James R. Millar (Editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc.
"Cu toate că se asemăna cu un cabinet de tip occidental, noul Consiliu de Miniștri nu era responsabil în fața forului legislativ aflat pe punctul de a fi introdus și rămânea puternic dependent de sprijinul țarului." - "Encyclopedia of Russian History", James R. Millar (Editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc.
"Consilierii țarului sperau acum ca Witte să salveze țara de la dezastru. Cu toate astea, țarul rămânea destul de nepăsător. A petrecut cea mai mare parte din timp în acea toamnă la vânătoare. "Ce e tragic în situația dată", remarca un curtean în jurnalul personal pe 1 octombrie, "este că țarul este totalmente rupt de realitate, El continuând să creadă că este tot atât de puternic ca înainte." Pe 9 octombrie Witte este în fine primit la Palatul de Iarnă: cu o sinceritate aproape brutală, acesta îi spune țarului că țara se află pe punctul de a fi antrenată într-o "revoluție catastrofală care va mătura o mie de ani de istorie." Țarul nu are decât două alternative: fie numește un dictator militar, fie introduce reforme majore. Witte schițase reformele necesare într-un memorandum care pleda pentru ideea unui Manifest, pe care îl adusese cu el la palat: prevedea garantarea libertăților civile, un regim constituțional, un guvern responsabil în fața parlamentului și o Dumă cu rol legislativ și aleasă prin vot. Era de fapt programul Mișcării de eliberare. Scopul lui era în mod vădit acela de a izola stânga prin calmarea liberalilor. Witte sublinia faptul că represiunea nu poate fi decât o soluție temporară, și încă una riscantă, pentru că loialitatea armatei nu era deloc sigură și dacă aceasta era folosită pentru reprimarea grevei generale, era posibil să se prăbușească complet. Cei mai mulți dintre consilierii militari superiori ai țarului au fost de acord cu Witte, așa cum a fost cazul cu Trepov, guvernatorul St Petersburgului, a cărei influență la curte era acum covârșitoare. Nicolae n-a fost convins totuși, și i-a cerut unchiului lui, Marele Duce Nikolai, să asume rolul de dictator. Însă Marele Duce, un individ agitat și sincer, și-a scos revolverul și a amenințat să se împuște pe loc, dacă țarul nu acceptă să susțină memorandumul lui Witte. De aceea, de atunci înainte, împărăteasca îl va învinovăți pe Marele Duce pentru constituție. Lovitura lui de teatru a reprezentat factorul decisiv care l-a convins pe Nicolae al II-lea să-și schimbe poziția față de propunerea lui Witte, pentru că Marele Duce era unicul om capabil să joace rolul de dictator și doar atunci când și acesta a luat partea reformei, a încolțit și în mintea lui Nicolae al II-lea ideea că represiunea nu mai era o opțiune, acceptând astfel să semneze Manifestul." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Problema nu era că sistemul constituțional nu adoptat nu era suficient de democratic, ci că țarul și guvernul acestuia l-a acceptat sub presiune, cu rea-credință, și fără intenția de a-l respecta. Guvernul nu respecta mai mult statul de drept decât o făcea opoziția revoluționară. De îndată ce valul revoluționar s-a diminuat, guvernul a redus concesiile pe care la acordase cu doar câteva luni înainte. În aprilie 1906 a introdus un sistem constituțional care, cu ceva schimbări, a funcționat până la revoluția din 1917. […] Legislativul nu putea nici să schimbe guvernul, nici să treacă peste veto-ul țarului. Dar chiar și această Duma aleasă pe baza unui sufragiu limitat era prea radicală pentru guvern. În iunie 1907 premierul Piotr Stolîpin, a dizolvat într-o virtuală lovitură de stat Duma și a reajustat procentajele rezervate diferitelor clase sociale pentru viitoarele alegeri." - p. 8 în "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
"Lui Nicolae i-a fost greu să accepte că puterile i-au fost limitate și a încercat să acționeze ca și cum mai era încă un autocrat. A fost încurajat în această atitudine de faptul că guvernul a reușit să reprime revoltele în toată Rusia. […] Stolîpin a recomandat un larg evantai de reforme, însă Nicolae al II-lea nu considera că este necesară reforma. Odată ce-a fost restabilit un calm precar în tot imperiul, acesta a tras concluzia că alte schimbări nu mai sunt necesare. Nicolae voia să revină la situația dinainte de 1905 și să continue să guverneze ca un autocrat." - "Encyclopedia of Russian History", James R. Millar (editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc., article "Nicholas II" (p. 1051).
"Max Weber a numit procesul constituționalism trucat (așa cum mulți numesc și constituția actuală) pentru că puterea țarului nu fusese redusă, și oricum acesta refuza ca puterea să-i fie limitată de prevederile constituției." - "The Struggle for the Constitution in Russia and the Triumph of Ethical Individualism", Richard Sakwa, "Studies in East European Thought", Vol. 48, No. 2/4, "Conceptions of Legality and Ethics in Nineteenth-Century and Twentieth-Century Russian Thought" (Sep., 1996), pp. 115-157. Published by: Springer.
"De la început chiar, țarul a fost extrem de reticent la ideea de a juca rolul unui monarh constituțional." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Pentru un autocrat precum Nicolae al II-lea, care se vedea guvernând de pe tron în buna tradiție bizantină, nu putea exista o umilință mai mare decât să fie forțat de un birocrat gen Witte (care era doar un om de afaceri, ba chiar mai rău, un fost funcționar de la căile ferate) să acorde subiecților lui drepturile cetățeniei. Nici măcar actul de abdicare din 1917 - pe care a spus că l-a semnat pentru a nu fi forțat să încalce jurământul de încoronare referitor la menținerea principiilor autocrației - nu reprezenta o pilulă mai amară. Witte a susținut mai târziu că Manifestul a fost folosit cu bună știință de către Curte drept concesie temporară, și că aceasta a intenționat de la început să revină la vechile metode autocratice odată ce pericolul a trecut. Acesta avea aproape sigur dreptate: odată venită primăvara lui 1906, țarul își retrăgea deja promisiunile pe care le făcuse în octombrie trecut, pretinzând că de fapt Manifestul nu limitează prerogativele lui de autocrat, ci doar pe cele ale birocrației." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"În primul rând, pe când țara mai ieșea încă din criza revoluționară, curtea a fost forțată să cedeze teren Dumei. Dar pe măsură ce amintirea lui 1905 se estompa, curtea încerca să reducă puterile Dumei și să restabilească vechea autocrație. […] El a acordat fără entuziasm Manifestul, sub presiunea lui Witte, ca să-și salveze tronul. Însă în nici un moment n-a jurat să guverneze pe baza lui ca și constituție (acest cuvânt crucial n-a fost nicăieri menționat) și de aceea, cel puțin în opinia lui, jurământul de la încoronare în sprijinul autocrației a rămas valabil. Suveranitatea îi mai era încă, în opinia lui, acordată de Dumnezeu însuși. Baza mistică a puterii țarului - și care îl plasa la adăpost de orice opoziție - rămânea intactă. Nu exista nimic în noile Legi fundamentale (adoptate în aprilie 1906) care să sugereze că din acel moment autoritatea țarului trebuie să fie considerat că derivă de la popor, ca în teoriile constituționale occidentale. În această privință, Miliukov avea dreptate să insiste (în ciuda sfaturilor majorității colegilor lui din partidul Kadet) că Rusia nu va avea o constituție reală până când țarul nu recunoaște în mod explicit una în forma unui nou jurământ de credință. Pentru că până atunci, Nicolae nu avea nici un motiv să se simtă obligat să susțină principiile constituționale din propriul lui Manifest, iar Duma nu putea face nimic pentru a-l împiedica să revină la vechile metode autocratice odată ce criza revoluționară a trecut." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Insistența lui pe folosirea titlului de autocrat după ce a fost de acord să împartă autoritatea în materie legislativă cu reprezentanții poporului, sugerează fie eșecul acestuia de a înțelege dimensiunea reală a schimbărilor cu care a fost de acord, fie ura și disprețul pentru noua ordine. Nicolae a dizolvat prima și cea de-a doua Dumă înainte de termen, iar în iunie 1907 a înfăptuit o lovitură de stat contra regimului constituțional prin introducerea unei noi și conservatoare legi electorale fără acordul parlamentului." - Nicholas II (article by Peter Czap, Jr. (Amherst College)). Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013.
"Prima și cea de-a doua Dumă erau dominate de oponenți ai guvernului, anume "kadeții". Guvernul a răspuns la această situație dizolvându-le și schimbând în mod neconstituțional sistemul electoral pentru ca acesta să producă o adunare mai docilă." - p. 11 în "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
"Uniunea Poporului Rus, o organizație reacționară, intenționa să divizeze Duma din interior. Baza ei electorală era mică însă semnificativă, întrucât se bucura de sprijinul deloc voalat al curții țariste. Cum se poate arăta, această organizație era proto-fascistă: glorifica violența și folosea cea mai vulgară demagogie pentru a câștiga sprijin din partea claselor de jos din orașe. Uniunea Poporului Rus a fost implicată în pogromuri antisemite și concura cu revoluționarii în materie de teroare sângeroasă,organizând asasinate ale politicienilor de stânga." - p.9 în "A History of the Soviet Union from the Beginning to the End", Peter Kenez (University of California, Santa Cruz), Cambridge University Press 2006, http://www.cambridge.org/gb/knowledge/isbn/item1173772/?site_locale=en_GB
"În data de 18 octombrie, ziua proclamării Manifestului, o parte din mulțimea moscovită care celebra momentul în stradă a decis să se îndrepte spre principiala pușcărie a orașului, Butirka, ca să demonstreze acolo pentru eliberarea imediată a tuturor deținuților politici. Protestul s-a desfășurat pașnic și 140 deținuți au fost eliberați. Însă în drumul de întoarcere spre centrul orașului, demonstranții au fost atacați de o mare și bine înarmată gloată care purta drapele naționale și un portret al țarului. O ciocnire similară a avut loc în fața pușcăriei Taganka, unde unul dintre deținuții de abia eliberați, bolșevicul N.E. Bauman, a fost omorât în bătaie. Pentru extrema dreaptă aceasta avea să fie debutul unui război de stradă contra revoluționarilor. […] Însă de departe cea mai importantă era Uniunea Poporului Rus, înființată de doi umili funcționari (A.I.Dubrovin și V.M.Purișkevici) în octombrie, ca mișcare care să mobilizeze masele contra forțelor de stânga. Era o versiune rusească timpurie de mișcare fascistă. Antiliberală, antisocialistă și mai presus de tot antisemită, aceasta pleda pentru restabilirea unei autocrații populare care membrii ei credeau că a existat în Rusia înainte ca țara să fie cucerită de evrei și intelectuali. Țarul și sprijinitorii lui de la curte, care împărtășeau și ei această fantezie, patronau Uniunea, așa cum făceau și mai mulți conducători ai bisericii, inclusiv părintele Ioan de Kronstadt, un prieten apropiat al familiei imperiale, episcopul Hermogen și călugărul Iliodor. Nicolae al II-lea însuși purta insigna Uniunii și ura conducătorilor ei "un succes total" în eforturile lor de a uni "rușii loiali" în spatele autocrației. La îndemnul țarului, ministerul de interne finanța ziarele Uniunii și o înarma. Membrii Uniunii erau îngroziți, totuși, de ceea ce ei percepeau a fi propriile slăbiciuni ale țarului și lamentabilul lui eșec de a suprima stânga. Uniunea a decis să suprime ea stânga pentru țar, înființând grupuri paramilitare și confruntând revoluționarii în stradă. Sutele Negre, așa cum le numeau democrații, defilau cu pancarte patriotice, icoane, cruci și portrete ale țarului, și cu cuțite și "robineți" (n.t. - numite și "boxuri" sau "castete") în buzunare. La finele lui 1906 existau 1000 de filiale ale Uniunii cu un număr total de membrii de până la 300 000. Ca și cu mișcările fasciste din Europa interbelică, majoritatea sprijinului provenea de la drojdia ("lumpen") diverselor grupuri sociale care fie a pierdut, fie se temea să piardă, umilul ei statut în ierarhia socială, ca urmare a modernizării și reformei: […]." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Punctul de cotitură a fost în 3 decembrie, când conducătorii sovietului petersburghez au fost arestați. În ciuda slabei lor pregătiri și a absenței oricărui semn clar de suport de masă, social-democrații moscoviți declară grevă generală și încep distribuirea de arme muncitorilor. […] Cea mai mare parte a districtului Presnia a fost distrus. Casele au fost mistuite de incendii scăpate de sub control. Când revolta a fost suprimată, mai mult de o mie de oameni fuseseră uciși, cei mai mulți dintre ei civili prinși în focul încrucișat sau clădiri arzând. În timpul săptămânilor care au urmat, autoritățile au lansat o represiune brutală însoțită de arestări în masă și execuții sumare. Copii muncitorilor au fost adunați și bătuți de poliție ca să le servească de lecție. Pușcăriile au fost umplute, muncitorii militanți și-au pierdut locul de muncă iar partidele socialiste au fost forțate în ilegalitate. Încet, prin teroare, ordinea a fost restabilită." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Între 1906 și 1909 peste 5000 de deținuți politici au fost condamnați la moarte, și un număr de alți 38 000 au fost fie condamnați la închisoare, fie trimiși la muncă silnică. În teritoriile baltice unități ale armatei trimise cu scop de pedepsire parcurgeau orașele și satele; într-o campanie de teroare începută în decembrie și care a durat jumătate de an, aceștia au executat 1200 de oameni și au distrus zeci de mii de clădiri, și-au ciomăgit mii de muncitori și țărani. Țarul era încântat de mersul operației și a lăudat ofițerul aflat la conducerea campaniei declarând că a acționat splendid. În Rusia însăși regimul n-a ezitat să lanseze un război al terorii contra propriului popor. În regiunile unde au fost revolte țărănești sate întregi au fost distruse de armată și mii de țărani băgați în pușcării. Când pușcăriile s-au umplut, s-a dat ordin să fie împușcați țăranii vinovați." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Cu câteva zile înainte, Lenin, întotdeauna amator de paralele istorice între Marea Revoluție - franceză - și revoluția rusă din 1917, îi vorbește secretarului său V. Bonci-Bruevici despre necesitatea de a găsi de urgență "un Fouquier-Tinville al nostru", care să suprime scursorile contra-revoluționare. Pe 6 decembrie, Felix Jerjinski, un solid proletar iacobin, pentru a cita o altă formulă leninistă, este ales în unanimitate, acesta devenind în câteva săptămâni, prin activitatea lui energică la CMRP, marele specialist în probleme de securitate. De altfel, îi explica Lenin lui Bonci-Bruevici, dintre noi toți, Felix e acela care a petrecut cel mai mult timp în pușcăriile țariste și care s-a lovit cel mai mult de Ohrana (poliția politică țaristă). Cunoaște domeniul!. " - p. 68 în "Le Livre Noir du Communisme - Crimes, terreur et répression", Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, avec la collaboration de Rémi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria et Sylvain Boulouque. Éditions Robert Laffont, S.A., Paris, 1997, ISBN 2-221-08204-4.
"În total s-a estimat că regimul țarist a executat 15 000 de oameni, a împușcat sau rănit cel puțin 20 000 și a deportat sau exilat 45 000 între jumătatea lui octombrie și ziua deschiderii primei Dume de stat în aprilie 1906. Era cu greu un debut promițător pentru noul regim parlamentar." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Sediul central al Poliției din Sankt-Petersburg avea chiar propria imprimerie secretă care producea mii de manifeste acuzând evreii că încearcă să ruineze Rusia și făcând apel la populație "să-i rupă în bucăți și să-i omoare." Trepov însuși, dictatorul virtual al țării, a compus textul manifestelor. Durnovo, ministrul de interne, subvenționa activitatea cu 70 000 de ruble, iar când Witte a cerut urmărirea în justiție a șefului poliției responsabil de operațiune, țarul însuși a intervenit ca să-l protejeze. Nicolae era în mod vădit încântat de pogromuri. Era de acord cu antisemiții care considerau că revoluția era în bună parte opera evreilor, și privea în mod naiv pogromurile drept reacții de răzbunare justificate înfăptuite de ai săi "subiecți loiali". Acest fapt e demonstrat de o scrisoare din 27 octombrie către mama lui: […] Ce se contura în acel moment era începutul contra-revoluției, care va culmina în războiul civil. Din acest moment, antisemitismul a devenit una din principalele arme folosite de curte și sprijinitorii ei în tentativa acestora de a ralia "oamenii loiali" la tabăra celor care luptau contra revoluției și regimului liberal aflat încă în fașă." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Incidentul părea să se fi sfârșit când soldați au tras prima salvă. Muncitorii s-au îngrămădit peste Tulicinski (n.t. - inginerul șef), salvându-i viața; când împușcăturile s-au terminat, acesta se afla sub un strat de trupuri, înconjurat de cei morți și răniți. După ce-a ieșit la suprafață s-a dus împleticindu-se, năuc și acoperit de sânge, înapoi la Nardonîi Dom (Centrul popular), murmurând "De ce au tras?", în timp ce minerii încă capabili să meargă au părăsit locul blestemat. În jur de 170 au fost uciși și 370 răniți, din care aproximativ 60 au murit mai târziu, făcând un total de peste 230 de morți și 540 de victime." - p.789 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Cât despre mineri, aceștia nu violau nici o lege sau regulament voind să înmâneze mărturii scrise, de genul din care aveau cu ei sute - asta fiind cu greu un gest al unui grup înclinat să folosească violența." - p. 790 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Mărturia lui Galkin (inspectorul minier al districtului) este pertinentă: "Pe tot timpul grevei dispoziția muncitorilor a fost foarte pașnică (în timp ce) atitudinea lui Treșcenkov, ca și aceea a ofițerilor, a fost întotdeauna provocatoare." Pentru a judeca intențiile muncitorilor trebuie să ne amintim că așa cum au subliniat numeroși martori, aceștia aveau sub control mai multe depozite de dinamită, iar mulți dintre ei aveau experiență militară și calificare în manipularea dinamitei; unii dintre muncitori au declarat mai târziu că dacă ar fi vrut să folosească forța, atunci ar fi putut să facă asta cu consecințe importante. Alții, amintind de pregătirea lor militară, au subliniat că dacă ar fi avut intenții violente pe 4 aprilie, nu s-ar fi apropiat de rândurile de soldați sub formă de grămadă." - nota de subsol 49 de la p.791 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Martorii oculari au susținut relatările muncitorilor și, în definitiv, pe cele ale lui Tulicinski. Muncitorii nu erau înarmați și au încercat să fugă. Părintele Alexandrî Cernih, preotul bisericii din localitate, care a paralizat în urma unui atac cerebral după ce a asistat la masacru, a declarat de pe patul de suferință că "i-au masacrat pe muncitori ca pe vite, din cauza asta m-am prăbușit." " - pp.790-791 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Administratorul minier Savinov a asistat la trecerea covoiului de greviști, a făcut glume cu ei și mai târziu își amintea că aceștia nu aveau cu ei nici un obiect care putea fi considerat o armă." - p. 789 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Exploatarea Minieră Lena era o companie engleză creată ("încorporată") în 1908 cu scopul de a cumpăra 70% din acțiunile Companiei Ruse de Exploatare Minieră Lena (numită și "Lenskoie"), ea însăși înființată în 1855 pentru a exploata aurul în bazinul rîului Lena (de-a lungul rîului Lena și a afluenților lui) în Siberia." - "The Lena Goldfields Arbitration: The Historical Roots of Three Ideas", V.V.Veeder, "The International and Comparative Law Quarterly", Vol. 47, No. 4 (Oct., 1998), pp. 747-792, published by Cambridge University Press on behalf of the British Institute of International and Comparative Law.
"Numeroșii acționari ai Lena erau englezi, ruși, francezi, germani și americani; […]" - "The Lena Goldfields Arbitration: The Historical Roots of Three Ideas", V. V. Veeder, "The International and Comparative Law Quarterly", Vol. 47, No. 4 (Oct., 1998), pp. 747-792, published by Cambridge University Press on behalf of the British Institute of International and Comparative Law.
"La începutul anilor 1880, baronul Horace Ginzburg și House of Meier Trading Company , un concern cu legături în Marea Britanie, au cumpărat o parte din acțiuni. În 1896 Lenzoto a vândut acțiuni, strângând un capital de 7 milioane de ruble. În acest moment propice, familia Ginzburg și M.E.Meier au preluat controlul companiei Lenzoto, care a devenit cel mai mare concern minier în exploatarea aurului din Siberia orientală. […] în 1908, baronii Alexander și Alfred Ginzburg (fii lui Horace) au participat la organizarea companiei Exploatarea Minieră a Aurului Ltd, o companie engleză special creată care deținea peste 70 procente din acțiunile Lenzoto." - p. 769 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"dar în bazinul fluviului Lena, ca și în altă parte, guvernul s-a găsit din nou în aceeași tabără cu prea-urâții întreprinzători capitaliști. Cu toate că unii funcționari și-au luat în serios rolul vis à vis de muncitori, când muncitorii făceau grevă, guvernul proteja întreprinzătorii. Trupele și poliția au masacrat din nou muncitori neînarmați (mujici (țărani) aproape toți) pentru a sprijini investițiile capitaliste, inclusiv acelea ale oamenilor sus-puși din guvern și monarhie. Aceste aspecte, plus legăturile companiei Lenzoto cu interesele străine și evreiești, au creat terenul pentru un veritabil cor de proteste provenind de la toate tendințele spectrului politic, stânga, liberali și conservatori deopotrivă, fapt care explică reacția generală din partea societății ruse.." - pp.793-794 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Profiturile pe acțiune care deveneau din ce în ce mai frumoase au atras acționari de marcă, precum contele Witte, împărăteasa-mamă Maria-Feodorvna, directorul Băncii de stat N.I.Boianovski și ministrul comerțului și industriei S.I.Timașiev. În 1912 director era M.E.Meier, iar consiliul director îi includea pe Boianovski, mai mulți din familia Ginzburg, fostul ministru al comerțului și industriei și marcantul membru al partidului octombrist V.I.Timiriazev și A.I.Putilov." - p. 769 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Atât faptul că nu s-a tras o salvă de avertisment cât și împușcăturile individuale după seria de salve au violat procedurile militare." - p. 791 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994), pp. 766-795.
"Un masacru de dimensiunea celui petrecut la Lena este important în sine. Masacrele de la Lena, Kostroma și Ivanovo (ultimele două în 1915), ca și alte episoade violente de mai mică dimensiune, au distrus și ultimele rămășițe ale consensului rus post-1905. Mânioasele voci conservatoare care s-au făcut auzite după evenimentele de la compania Lena au reprezentat niște rare (și ignorate) prevestiri ale evenimentelor care au urmat." - p. 793 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Fostele autorități țariste erau puse pe agresiune contra demonstranților. Ca rezultat, muncitorii, țăranii și cea mai mare parte a păturii cultivate a societății ruse a întors spatele țarismului și capitalismului, acești ciudați parteneri din ultima perioadă a regimului." - p.795 în "The Ninth Circle: The Lena Goldfield Workers and the Massacre of 4 April 1912", Michael Melancon, Slavic Review, Vol. 53, No. 3 (Autumn, 1994).
"Unii istorici, cel mai celebru fiind Leopold Haimson, au sugerat că centrele industriale ale Rusiei se aflau pe punctul de trăi o nouă revoluție, sau cel puțin un conflict violent și irepresibil, atunci când în vara lui 1914 declanșarea primului război mondial a calmat temporar agitația proletară." - p. 635 în "The Cambridge History Of Russia" (Edited by Dominic Lieven, London School of Economics and Political Science), Cambridge University Press 2006, Vol. 2 ("From 1689 To 1917").
"Era o ierarhie socială rigidă în care fiecare clasă avea anumite drepturi și responsabilități bine stabilite și care o defineau. Nicolae o compara cu sistemul patrimonial: "Percep Rusia ca pe o moșie, al cărui proprietar este țarul, ai cărei administratori sunt nobilii și ai cărei lucrători sunt țăranii." La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu greu ar fi putut fi găsită o metaforă mai arhaică pentru societatea rusească." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Prima era noțiunea de patrimonialism, conform căreia țarul era considerat a poseda Rusia în sens propriu, ca fief personal, de maniera seniorilor medievali. La primul recensământ național din 1897, Nicolae s-a declarat "moșier" (proprietar de pământ)." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Dacă circumstanțele și propriile lui inclinații ar fi fost diferite, Nicolae ar fi putut salva dinastia prin renunțarea la autocrație și adoptarea unui regim constituțional în prima decadă a domniei lui, când mai existau încă speranțe de a calma liberalii și izola mișcarea revoluțuionară. Nicolae avea multe din calitățile personale necesare pentru a deveni un bun monarh constituțional. În Anglia, unde cineva trebuia să fie doar un om bun ca să fie un rege bun, Nicolae ar fi devenit un suveran admirabil. În mod cert nu era mai lipsit de calități decât vărul lui, George al V-lea, care îi semăna atât din punct de vedere fizic, și care era considerat un model de rege constituțional. Nicolae era manierat, poseda o excelentă memorie și un perfect simț al decorului, toate calități care fac din el un individ potrivit pentru postul preponderent ceremonial pe care îl îndeplinește un monarh constituțional. Dar Nicolae nu s-a născut pentru acest rol: el era Împăratul și Autocratul Rusiei. Tradiția familiei și presiunea exercitată asupra lui de către aliații tradiționali ai coroanei l-a convins să și guverneze, nu numai să domnească. Nu era potrivit pentru un Romanov să joace rolul monarhului ceremonial, lăsând treaba practică a cârmuirii (guvernării) pe seama unei birocrații. Și nici nu se făcea ca să cedeze în fața cererilor liberalilor. Modul de lucru al Romanovilor ca reacție la opoziția politică era să afirme "autoritatea divină a monarhului absolut"." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Și în ultimul rând, era ideea unei uniuni mistice între țar și poporul ortodox, care-l iubea pe țar și i se supunea acestuia ca unui tată și dumnezeu. Era o fantezie de cârmuire paternalistă, a unei epoci de aur a autocrației care se bucură de popularitate, liberă de complicațiile statului modern." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
"Lui Nicolae îi plăcea adesea să-și justifice deciziile politice, spunând că ideile i-au venit de la Dumnezeu. După spusele contelui Witte, unul dintre cei mai luminați miniștrii ai lui Nicolae al II-lea, acesta din urmă credea că oamenii nu influențează evenimentele, Dumnezeu dirijând totul, iar țarul, ca unsul lui Dumnezeu, nu trebuie să accepte sfaturi de la nimeni altcineva, ci să-și urmeze inspirația divină. Atât de mare era admirația lui Nicolae pentru tradițiile semi-asiatice ale Evului Mediu, că a încercat să le introducă la curte." - "A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution", Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996).
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-nicolae-romanov-137410.html – In cele din urma, in data de 4 august 2000, imparatul Nicolae al II-lea Romanov si membrii familiei sale au fost declarati sfinti, fiind canonizati de catre Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de praznuire 4/17 iulie.
"Mulți din cei în poziții de autoritate politică mărturisesc că le este frică să permită educarea nefericiților țărani. Finlanda și Polonia se află sub dominația unei mâini despotice de fier. Persecuțiile religioase, bizar de medievale, sunt încă frecvente, ba contra baptiștilor, ba contra romano-catolicilor, dar în mod special contra evreilor, care sunt în întreaga țară mai puțin de șase milioane. Ne aducem cu toți aminte de îngrozitoarele pogromuri de la Chișinău. E greu pentru o persoană inteligentă să priceapă politica de îngrădire a libertății presei, atât de frecventă în Rusia." - "Democracy and the Jew in Russia". Author: Arthur Deerin Call. Source: The Advocate of Peace (1894-1920), Vol. 75, No. 11 (December, 1913), pp. 254-255. Published by "World Affairs Institute". Accessed: 05/11/2012 00:18.
"Ca și predecesorii lui, Nicolae a refuzat să accepte idealul democratic pentru Rusia, și procedând de această manieră el a pregătit terenul pentru ca și succesorii lui sovietici să refuze conceptul de libertate personală, considerat a fi străin de tradițiile rusești." - Secțiunea "Conclusion" din articolul "Nicholas II" în "Enciclopaedia Americana Grolier", scris de Peter Czap Jr. (How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: Czap, Peter., Jr. "Nicholas II (1868-1918)." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Web. 19 May. 2013.)
"Tomas Masarik, om de stat de înaltă cultură, fondator al Republicii Cehoslovace în 1918, și care a cunoscut bine Rusia revoluționară pentru că a locuit acolo în perioada 1917-1919, făcea imediat legătura dintre violențele țariste și bolșevice. În 1924, acesta scria: "Rușii, bolșevici ca și ceilalți, sunt fiii țarismului; țarismul i-a format și de la țarism au primit ei, timp de secole, educația. Au reușit să elimine țarul, însă n-au eliminat țarismul. Ei mai poartă încă uniforma țaristă, fie ea și pusă pe dos. [...] Bolșevicii n-au fost pregătiți să facă o revoluție administrativă, pozitivă, ci doar pentru o revoluție negativă, adică din fanatism doctrinar, îngustime de spirit și incultură, au comis o grămadă de distrugeri inutile. În special le reproșez faptul că, imitând țarii, au manifestat o adevarată plăcere pentru omucidere." - p.53 în "Le Livre Noir du Communisme - Crimes, terreur et répression", Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, avec la collaboration de Rémi Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, Yves Santamaria et Sylvain Boulouque. Éditions Robert Laffont, S.A., Paris, 1997, ISBN 2-221-08204-4.
"Între specialiști au loc încă intense dezbateri în legătură cu măsura în care sistemul politic sovietic, și în particular stalinismul, își au originea în autocrație. […] Dacă autocratul eșua să asigure un anumit nivel de armonie și unitate printre înalții funcționari ai statului, sau nu putea îndeplini acest rol și refuza să sprijine un ministru acționând ca un centru coordonator al guvernării, atunci acesta contribuia enorm la dezorganizarea și paralizia regimului. Acest scenariu s-a desfășurat în perioada domniei ultimului împărat, Nicolae al II-lea." - pasaj din articolul "Autocracy" (p.01) în "Encyclopedia of Russian History" (James R. Millar (editor in chief, George Washington University). 2004 by Macmillan Reference USA. Macmillan Reference USA is an imprint of The Gale Group, Inc., a division of Thomson Learning, Inc.).
"Cu toate că se afla în vârful piramidei puterii politice într-un sistem care în mod clar își trăise vremea, Rusia imperială nu era destinată în mod necesar distrugerii totale. [...] În esență, tragedia lui Nicolae al II-lea constă în faptul că a apărut într-un loc nepotrivit în istorie. Pregătit de educația primită să guverneze în secolul al XIX-lea și potrivit prin termperament să domnească în Anglia, Nicolae a trăit și domnit în Rusia secolului XX." - "Nicholas and Alexandra". Robert K. Massie. New York: Kingsport Press, 1967, pp. ix-x (Introduction).
"În al doilea rând, știm din alte istorii ale perioadei că Nicolae era un anacronism și că țarismul nu era capabil să facă față dificultăților modernizării, incluzându-le aici și pe cele specifice războiului modern. Fără îndoială e adevărat că Nicolae ar fi putut trezi ceva simpatii în opinia publică dacă s-ar fi știut că țareviciul este bolnav de hemofilie, dar, finalmente, ostilitatea generală a opiniei publice contra țarului înainte de 1914, cuplată cu ororile primului război mondial, s-au dovedit a fi prea mult pentru dinastie. Pe acest fundal, povestea lui Rasputin pur și simplu nu face decât să întărească imaginea unui Nicolae ca eroare cronologică." - "Rasputin: A Life". By Joseph T. Fuhrmnann. New York: Praeger, 1990. x, 276 pp. Index. $24.95, hard bound). Review by William Gleason (Doane College), Slavic Review, Vol. 51, No. 2 (Summer, 1992), p. 361.
"Conform Marelui Duce Alexandrî Mihailovici, cumnatul său, un Nicolae șocat îl luă de braț și spuse: "Ce-o să fac acum, ce se va întâmpla cu mine, cu tine, [. . .] mamei, și întregii Rusii? Nu sunt gata să devin un țar. Niciodată n-am vrut să devin unul. Nu știu nimic despre meseria guvernării. Marele Duce, și istoria, vor confirma adevărul spuselor lui Nicolae. Alexandrî Mihailovici a scris că acele calități personale ale lui Nicolae, deși erau "meritorii la un simplu cetățean", au fost "fatale la un țar." Slab, nehotărât, copleșit de responsabilitățile guvernării și tributar nebunește ideii de "destin", Nicolae s-a dovedit a fi fatal pentru sine însuși, fatal pentru familia lui, și fatal pentru Rusia." - p.32/542 din "Former People - The Last Days Of The Russian Aristocracy", Douglas Smith, First published 2012 by Farrar, Straus & Giroux, New York. This electronic edition published 2012 by Macmillan, an imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers Limited.
"Pentru o carte al cărui subiect este persoana împăratului, ea reprezintă totuși o relatare ciudat de impersonală. Cititorul rămâne cu impresia clară a incompetenței țarului, a neinspiratei lui reacții la evenimente și în mod special a indiferenței aproape inumane în ce privește viața reală a subiecților lui. Însă analiza educației primite de țar aruncă doar puțină lumină asupra motivelor pentru care Nicolae a irosit atât timp fără să facă nimic eficace, în timp ce imperiul ardea. În ciuda dezacordului meu cu câteva opinii ale autorului, consider că lucrarea este o substanțială contribuție la literatura din ce în ce mai amplă care tratează prima decadă a acestui secol și care demonstrează că anii 1900-1914 au fost o perioadă tot atât de importantă pentru viitorul Rusiei ca și anii '20 și '30. Această lucrare ar trebui să devină o lectură obligatorie pentru cei care ar dori să "reabiliteze" ultimul țar; fie și executat brutal așa cum a fost, Nicolae a fost înainte de toate victima propriilor lui slăbiciuni." - "The Crisis of Russian Autocracy: Nicholas II and the 1905 Revolution". By Andrew M. Verner. Review by Joan Neuberger (University of Texas, Austin). Slavic Review, Vol. 51, No. 2 (Summer, 1992), pp. 359-361.
Elisabeth Heresch: Nikolaus II. Feigheit, Lüge und Verrat; Leben und Ende des letzten russischen Zaren. Langen Müller, München 1992, ISBN 3-7844-2404-X.
Larissa Jermilowa: Der letzte Zar. Parkstone Press, Bournemouth 1997, ISBN 1-85995-209-7.
Greg King: The court of the last tsar. Pomp, power and pageantry in the reign of Nicholas II. Wiley, Hoboken 2006, ISBN 0-471-72763-6.
Robert K. Massie, Alexis Gregory (Hrsg.): Der letzte Zar. Das Familienalbum der Romanows. Orell Füssli, Zürich 1983, ISBN 3-280-01420-4.
Robert K. Massie: Die Romanows - Das letzte Kapitel. Berlin Verlag, 1995, ISBN 3-8270-0070-X.
Edward Stanislawowitsch Radsinski: The last tsar. The life and death of Nicholas II. Doubleday, New York 1992, ISBN 0-385-42371-3.
Roman P. Romanow: Am Hof des letzten Zaren. Die glanzvolle Welt des alten Rußland. Piper, München 2005, ISBN 3-492-24389-4.
Henri Troyat: Nikolaus II. Der letzte Zar. Societäts-Verlag, Frankfurt a.M. 1992, ISBN 3-7973-0513-3.
Eberhard Straub, Drei letzte Kaiser, Berlin 1998.
Alexander Bokhanov, Manfred Knodt, Lyudmila Xenofontova: The Romanovs - Love, power and tragedy. Leppi, London 1993, ISBN 0-9521644-0-X.
Hartwig A. Vogelsberger: Die letzten Zaren. Rußland auf dem Weg zur Revolution. Bechtle, München 1998, ISBN 3-7628-0551-2.
Olga Barkowez/Fjodor Fedorow/Alexander Krylow: Geliebter Nicky … Der letzte russische Zar Nikolaus II. und seine Familie. edition q, Berlin 2002, ISBN 3-86124-548-5.
Alexander Palace — o colecție bogată de articole și cărți ieșite de sub tipar.
.jpg)
.jpg)
