scriitoare română From Wikipedia, the free encyclopedia
Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, București – d. 20 aprilie 2008, Paris[6][7]) a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.
| Monica Lovinescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2]  București, România |
| Decedată | (84 de ani)[1][2][3] Villiers-le-Bel, Communauté d’agglomération Roissy Pays de France(d), Franța |
| Părinți | Eugen Lovinescu Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu |
| Căsătorită cu | Virgil Ierunca |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | lingvistă jurnalistă autobiografă[*] critic literar[*] eseistă traducătoare |
| Limbi vorbite | limba română[4] |
| Pseudonim | Monique Saint-Côme[5], Claude Pascal[5], Claude Jaillet[5], Adriana Georgescu[5] |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București |
| Limbi | limba franceză |
| Opere semnificative | La apa Vavilonului |
| Note | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer[*] Ordinul Național „Steaua României” în grad de comandor[*] |
Modifică date / text  | |
După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea Teze și antiteze la Paris. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. Prin publicitatea făcută disidenților români în presa internațională, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autoritățile de la București. După Revoluție, au ales să rămână în continuare în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.
Monica Lovinescu a crescut într-o familie cu aplecare către lumea literelor, între verii săi numărându-se prozatorul Anton Holban, scriitorul Vasile Lovinescu și dramaturgul Horia Lovinescu.
La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta de 15 ani îi apar nuvele și schițe în revistele Vremea și Kalende sub pseudonimul „Ioana Tăutu”.
După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul În contratimp în „Revista Fundațiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democrația” al lui Anton Dumitriu.[7]
În anul 1942 a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere Universitatea din București.[8] Lucrează ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.
După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic.
În Franța colaborează cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).
Traduce în franceză texte românești sub pseudonimele „Monique Saint-Côme” și „Claude Pascal”, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure („A douăzeci și cincea oră”) de Constantin Virgil Gheorghiu.
Colaborează la reviste românești din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică și în reviste literare și politice din România, în Contrapunct, România literară, 22, etc.
Din anul 1951 și până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.
O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978).
Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărțile, jurnalul și volumele de studii și articole citite la Radio Europa Liberă.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. După cinci zile părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere[9] [10] [11].
În propriile ei cuvinte, la scurt timp după întâmplare:
„Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează "domn" sau "doamna" alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”[12]
A încetat din viață la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. În anul 2000, Monica Lovinescu a donat apartamentul fundației Humanitas Aqua-Forte în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureștean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu și-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu și de găzduire pentru cercetători și bursieri români.
Pentru întreaga sa activitate de ziaristă și critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Științe și Arte.
În 1999 președintele Emil Constantinescu i-a conferit ordinul Steaua României în grad de Cavaler.
În 2003 cărții sale Jurnal 1990-1993 i se acordă premiul „Cartea anului” al revistei România literară. Juriul a fost alcătuit din Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Adriana Bittel, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ștefănescu și Tudorel Urian.[13]
În anul 2008 președintele Traian Băsescu a decorat-o post-mortem cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Ofițer.
Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea/Ora 25), a fost tradus și scurtat (editat) de Monica Lovinescu sub pseudonimul Monique Saint-Côme. Romanul epic, cu o prefață a editorului său, Gabriel Marcel, a apărut la Editura Plon, „Feux Croisés”, Paris, în 1949. [14]
Decesul Monicăi Lovinescu este o mare pierdere pentru conștiința românească și europeană. Regretată de oameni de cultură, scriitori, jurnaliști[15]:
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
