Cazul locativ
From Wikipedia, the free encyclopedia
From Wikipedia, the free encyclopedia
Locativul este un caz al flexiunii nominale, adică al declinării în limba proto-indo-europeană, care arăta locul unde se săvârșește acțiunea verbului[1].
Cazul locativ era prezent în limbile indo-europene vechi, precum sanscrita, greaca și latina, fiind moștenit de unele limbi indo-europene moderne, cum sunt majoritatea limbilor slave. În acestea se folosește cu anumite prepoziții, pentru a exprima unele complemente.
De exemplu, în limbile sârbă și croată, la cazul locativ cu unele prepoziții se exprimă în primul rând complementul circumstanțial de loc subordonat verbelor care nu exprimă o deplasare către locul respectiv[2]: Ležao je u hladnoj sobi „Stătea culcat în camera rece”[3], na koncertu „la concert”[4], Pendrek mu visi o pojasu „Măciuca îi atârnă de cingătoare”, pri vrhu planine „lângă vârful muntelui”, Mačka hoda po krovu „Pisica umblă pe acoperiș”[5].
Cu aceleași prepoziții, la locativ se exprimă și alte feluri de complemente.
De exemplu, locativul cu prepoziția o este cazul complementului indirect despre care se vorbește: Govorimo o ratu „Vorbim despre război”[5].
Acest caz este cerut și de anumite verbe, împreună cu prepoziții din exemplele de mai sus, formând alte complemente indirecte. Exemplu: Zahvaljujemo Bogu na darovima „Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru daruri”[6].
Alte complemente circumstanțiale exprimate cu locativul sunt[5]: