Războiul Primei Coaliții
From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul primei coaliții (în franceză Guerre de la Première Coalition) este denumirea consacrată dată războaielor purtate de Prima Republică Franceză împotriva mai multor puteri europene între anii 1792 și 1797. Războiul primei coaliții este parte a războaielor revoluționare franceze și a războaiele de coaliție pe care prima republică a Franței le-a purtat de-a lungul celor mai zbuciumați și sângeroși ani ai săi (1792-1797).
Războiul Primei Coaliții | |||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Coalition Wars[*][[Coalition Wars (1792–1815 series of conflicts between the French and several European monarchies)|]],Războaiele Revoluției Franceze,Războaiele napoleoniene | |||||||||
Bătălia de la Valmy a fost o victorie decisivă a Armatei revoluționare franceze. | |||||||||
Informații generale | |||||||||
| |||||||||
Beligeranți | |||||||||
Prima coaliție (împotriva Primei Republici Franceze):
Marea Britanie |
Sateliții francezi și foștii inamici deveniți aliați:
| ||||||||
Conducători | |||||||||
| |||||||||
Modifică date / text |
În ciuda puterii colective a acestor națiuni, net superioară în comparație cu Franța, acestea nu fuseseră cu adevărat aliate, luptând fără coordonare evidentă din varii motive, datorate în parte și intereselor lor regionale, față de o parte sau alta a Franței, pe care o aveau în vedere spre anexare, după eventuala înfrângere militară a francezilor, care nu s-a întâmplat niciodată.[10]
Franța a declarat război monarhiei habsburgice (a se vedea articolele Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Austriac și altele) pe 20 aprilie 1792. În iulie 1792, o armată aflată sub comanda Ducelui de Brunswick și compusă mai ales din forțe armate ale Regatului Prusiei, a intrat prin partea austriacă și a invadat Franța, pentru a fi apoi învinsă de armata republicană a Franței în Bătălia de la Valmy, în septembrie 1792.
Ulterior, aceste puteri au invadat de mai multe ori Franța pe uscat și pe mare, iar Prusia și Austria au atacat dinspre Țările de Jos și Rin. În plus, Regatul Marii Britanii, alături de Prusia și Austria, au susținut revolte în Franța provincială, respectiv asedierea Toulon-ului în octombrie 1793. Franța a suferit anumite înfrângeri, niciodată decisive, schimbări și inversări de putere, respective bătălii interne, așa cum a fost Războiul de la Vendée.
De fiecare dată a răspuns cu măsuri drastice, dar foarte efective, considerate de unii ca fiind „draconice”. Astfel, noul format Comitet de Siguranță Publică, creat la 6 aprilie 1793, a introdus conceptul de "levée en masse", obligând la concentrarea obligatorie a tuturor soldaților potențiali în vârstă de 18-25 de ani (august 1793). Noile armate franceze au contraatacat, au respins invadatorii și au avansat dincolo de Franța.
Francezii au înființat Republica Batavia ca o en republică soră (în mai 1795) și au obținut recunoașterea prusacă a controlului francez asupra malului stâng al Rinului prin Pacea de la Basel. Odată cu Tratatul de la Campo Formio, Sfântul Imperiu Roman a cedat Olanda Austriacă Franței, iar nordul Italiei a fost transformat în mai multe republici aservite Primei Republicii Franceze. Spania a încheiat un acord separat de pace cu Franța (cunoscut ca Al doilea Tratat de la Basel) și apoi Directoratul francez a făcut planuri de a cuceri mai mult din Sfântul Imperiu Roman al acelei perioade.
La nord de Alpi, Arhiducele Charles, Ducele de Teschen a redresat oarecum situația în 1796, dar Napoleon i-a blocat înaintarea sa, în ceea ce fusese numită „rezolvarea nordului Italiei”, incluzând înfrângând coaliției limitată temporal a Regatului Sardiniei și Austriei în nordul Italiei (1796-1797) în apropierea Văii Po, culminând cu Tratatul de la Leoben și cu Tratatul de la Campo Formio (în octombrie 1797).
Astfel, Prima coaliție împotriva Franței s-a prăbușit, lăsând doar Marea Britanie în luptă împotriva Franței.