From Wikipedia, the free encyclopedia
Via Domitia este un drum roman construit începând din 118 î.Hr. pentru a lega Italia de peninsula Iberică traversând Gallia Narbonensis.
.png)
Denumirea de Via Domitia nu este atestată pentru Antichitate decât pentru tronsonul dintre Ron și Pirinei, dar este probabil ca partea dintre Ron și frontiera Galliei Narbonensis, spre Chorges, să fi fost și ea denumită Via Domitia. Acest itinerar dintre Italia și Spania avea o variantă importantă aproape de litoral; dar trecerea prin Alpi era în același timp mai sigură, mai rapidă și mai frecventată.[1]
Potrivit unor legende, Via Domitia ar relua un itinerar creat de către Heracles (Hercule), drumul Heraclean.[2]
Via Domitia a fost creată pentru a face coerentă o rețea de drumuri existente.[2], începând din 118 î.Hr., la cererea generalului roman Cneus Domitius Ahenobarbus al cărui nume îl poartă.
Acest drum trebuia să asigure comunicațiile cu Roma și să permită instalarea și circulația garnizoanelor care protejau orașele devenite romane. Colonia romană Narbo Martius (Narbonne) este fondată pe parcursul său și a devenit unul dintre cele mai importante orașe din sudul Galiei.
Itinerarul Anonimului din Bordeaux / Itinerarium Burdigalense trece prin regiune și sugerează un pasaj prin acest sit.
Cel dintâi drum construit de romani în Galia, acesta străbate Alpii prin trecătoarea Montgenèvre (la altitudinea de 1.850 m), urmează valea râului Durance, merge de-a lungul masivului Luberon prin nord, trece Ronul la Beaucaire, trece prin Nîmes (Nemausus) și urmează coasta golfului Lion până în Spania, legând pe traseul său principalele orașe romane (Ugernum/Beaucaire, Nemausus/Nîmes, Baeterrae/Béziers, Narbo/Narbonne, Ruscino), corespondente ale unei vechi cetăți galice sau fondate în apropiere.[3] Drumul ocolește teritoriul cetății Massalia, cetate greacă independentă până în 48 î.Hr. (devenită Massilia în latină).
Deși destinată circulației legiunilor romane, ea a fost foarte curând folosită de negustori. Mai târziu, funcționarii Republicii Romane, apoi ai Imperiului, l-au utilizat și ei (poșta imperială sau cursus publicus). Construirea acestei căi a fost benefică economiei locale mulțumită schimburilor pe care le-a facilitat între cetăți.
Traseul este cunoscut cu destulă precizie mulțumită mai multor surse: paharele de la Vicarello, Tabula Peutingeriana și Itinerarul lui Antonin (sursa cea mai puțin fiabilă). A fost construită aproape rectiliniu pe terenuri solide. Observarea hărților topografice arată foarte adesea parcursul pe care-l urma. Drumurile moderne folosesc încă adesea traseul folosit de Via Domitia (N85 - N100 - A9…).
În orașele pe care le travesa, Via Domitia era pavată sau pardosită cu dale, dar de cele mai multe ori, era un drum din pământ bătut pe straturi de pietriș și prundiș.
Calea era marcată de pietre miliare, care corespundeau mai mult sau mai puțin cu panourile indicatoare de astăzi, și care arătau distanțele dintre bornă și orașele vecine. Pe traseul acestui drum au fost recenzate mai mult de 90 de pietre[4] de acest tip.
Când drumul intra într-un oraș, el traversa în general o incintă trecând sub o poartă sau un arc de triumf, ca la Nemausus cu Poarta lui Augustus sau la Glanum cu Arcul de triumf.
În secolul al XI-lea și până la sfârșitul Evului Mediu, unele tronsoane din Via Domitia erau încă utilizate și formau, îndeosebi, între Narbonne și Roussillon, o parte din ceea ce se chema atunci Strata francesa sau Caminum Gallicum, Calea franceză / Drumul francez.[5]
Venind din Italia și de la Segusio / Suse, Via Domitia străbătea Alpii, la peste 1.800 de metri, prin trecătoarea Montgenèvre. Era trecerea cea mai ușoară prin munți. O mică aglomerație locuită s-a instalat acolo: Druantium sau Summæ Alpes, cu, între altele, un sanctuar dedicat izvoarelor râului Durance.
Drumul urma apoi probabil malul drept al râului Durance pentru a atinge stația Rama. Situl a fost ocupat până în Evul Mediu.
Drumul ajungea la Val-Saint-Donat și Ganagobie. La poalele platoului Ganagobie, drumul trecea peste râul Buès pe un pod în arc înalt de 10 metri. Acest pod, de mai multe ori restaurat, suportă acum drumul spre Lurs.
Drumul trecea peste râul Calavon pe podul Julien. Este cea mai frumoasă lucrare care se poate vedea încă din Via Domitia și este podul cel mai bine conservat din Franța, datând din acea epocă. Are o lungime de 80 de metri, este larg de 6 metri și înalt de 11 metri. Este alcătuit din trei arce, dintre care cel central este mai important și mai înalt.
Drumul ajungea apoi la situl Pietrei Plantate (piatră miliară), la Plan-d'Orgon și se îndrepta apoi spre Saint-Rémy-de-Provence, pe axa folosită și astăzi.
Drumul se întindea apoi de-a lungul Masivului Alpilles și trecea Ronul, probabil cu un bac, la Tarusco / Tarascon, pentru a ajunge la Ugernum / Beaucaire.
La ieșirea din Beaucaire, Via Domitia există tot sub forma sa originală de drum de pământ întărit. Este tronsonul care prezintă cele mai multe pietre miliare, uneori două sau trei în același loc (pe măsură ce drumul era refăcut, fiecare voia să-și marcheze trecerea), cum este cazul pentru «Coloanele lui Cezar» la Clos d'Argence, corespunzând celei de-a XIII-a mile. La limita dintre Redessan și Jonquières se află piatra miliară IX, cunoscută sub numele de «Peire di Novi» („piatra logodnicilor”), care poartă numele împăratului Tiberius. Manduel prezintă și o piatră miliară, Piatra miliară de la Manduel, care a fost mutată de la amplasamentul ei de origine și care se situează acum în fața primăriei orașului.
De notat că la Nîmes, vestigiile din această epocă sunt numeroase: Casa Pătrată, Amfiteatrul (arene), Turnul Mare, porte de France, sanctuarul Fântânii, precum și castellum divisorium (castelul de apă) care distribuia apa în cartierele orașului, punct final al unui apeduct venind de la Uzès, al cărui punct, cel mai cunoscut, este Pont du Gard.
Via Domitia pleca mai departe spre sud-vest pentru a ajunge la stația Ad Octavum / Uchaud, apoi Codognan, Vergèze și Gallargues-le-Montueux. Numeroase pietre miliare sunt vizibile pe acest tronson.
Drumul trecea apoi peste fluviul Vidourle pe pont Ambroix, din care se păstrează un arc, înainte de intrarea în Ambrussum.
Dincolo de Ambrussum, drumul marcheză și în zilele noastre limita dintre comunele Vérargues și Lunel-Viel, precum și aceea dintre Saint-Geniès-des-Mourgues și Saint-Brès.
După traversarea micului fluviu de coastă, « Lez », Via Domitia trecea prin actualul oraș Montpellier (orașul se va dezvolta mai târziu, cu mult după perioada galo-romană, pe o colină la 2 kilometri la sud de Via Domitia), pe traseul actualei « avenue de la Voie Domitienne », pentru a ajunge la Forum Domitii / Montbazin, popas rutier fondat de Domitius.
Via Domitia ajungea prin rue de Lattre, traversa forumul roman (place Bistan) pentru a părăsi cetatea pe podul Negustorilor, peste Aude. Bogăția coloniei Narbo Martius provenea din activitatea sa economică legată de comerțul maritim (export de cereale, vinuri, uleiuri, ceramică, amfore…).
.jpg)
Pornind din Salses itinerarul lui Antonin conține două jalonări diferite. Ca distanță totală de la Narbonne la Summum Pyrenæum este puțină diferență între cele două itinerarii, unii autori crezând că ar fi vorba de două versiuni diferite de jalonare ale aceluiași itinerar sau de înlocuirea în timp al unui itinerar printr-un alt itinerar. Totuși, pare mai probabil să fi existat două itinerarii diferite simultane cu frecventare intensă. Acest lucru permite să se avanseze ipoteza a două ramuri care, de obicei, sunt astăzi denumite „drumul terestru” și „drumul de coastă” .
Însă cercetătorii au elaborat ipoteze diverse pentru cele două drumuri. Este destul de dificil astăzi să se descâlcească această jurubiță de ipoteze, deoarece indicii prezenței drumurilor romane sunt extrem de subțiri, și nu permit în general să se spună dacă avem de a face cu un drum principal sau de un drum secundar. În plus, printre aceste drumuri, unele dintre ele pot fi posterioare epocii lui Gnaeus Domitius Ahenobarbus (prin 117 î.Hr.).
În general, autorii impun cele două căi (costieră și interioară) prin Ruscino.[9][10]
Au existat cercetători care au păstrat ipoteza unei căi interioare, romanizând un parcurs mai vechi (celt și / sau iber). Acest parcurs nu doar că putea fi mai scurt, dar mai ales era considerat ca obligatoriu în perioada apelor mari și chiar după ce noile cursuri de apă și aluviuni au distrus căile prin delte. Într-adevăr, geografii și geologii indică faptul că acum 3.000 de ani deltele fluviilor Agly, Têt, Réart, și Tech erau eratice. Acest fapt incită la căutarea parcursului vechi în amonte de deltele atestate.
Acest drum interior care reînnoia un parcurs rămâne de identificat cu precizie. Se poate lua totuși în considerare trecerea sa prin vaduri vechi pe la église Saint-Martin-de-Tura, vechi sat dispărut aproape de Rivesaltes pe Agly, la Baho pe Têt, la Nidolères pe Tech. Faptul că acest parcurs rămâne de regăsit între Salses și Nidolères (cf. infra) nu permite să fie exclus.
Autorii care impun cele două drumuri prin Ruscino, disting în general apoi drumurile după cum urmează:
Via Domitia a intrat foarte devreme în literatura latină prin mijlocirea unei pledoarii a lui Cicero, Pro Fonteio. Marcus Fonteius fusese propretor în Gallia Transalpina din anul 76 î.Hr. până în anul 74 î.Hr.. Administrații săi gali trimiseseră la Roma o delegație pentru a-l acuza că ar fi deturnat sume importante destinate întreținerii drumurilor, îndeosebi Via Domitia, dar și că ar fi primit mită de la antreprenorii responsabili de lucrări de proastă calitate la întreținerea drumurilor. Pentru apărarea lui Fonteius, Cicero l-a prezentat ca fiind un „magistrat excelent” și i-a asigurat pe judecători că „împiedicat de probleme mai importante, Marcus Fonteius, știind că refacerea Drumului Domitian era de interes public, i-a însărcinat, în acest scop, pe doi oameni de cel mai mare merit, legații săi, C. Annius Bellienus și C. Fonteius.”
La intrarea în Spania actuală, drumul își schimbă numele în Via Augusta, la Deciana (La Junquera). Cu această nouă denumire, drumul se prelungea până la Gadir (Cádiz).
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
