Regatul Israel (monarhie unită)

Monarhia Unită (în ebraică הממלכה המאוחדת) este numele dat regatului israelit al lui Israel și Iuda, în timpul domniilor lui Saul, David și Solomon, așa cum este descris în Biblia ebraică. Acest lucru este datat în mod tradițional între 1047 î.Hr. și 930 î.Hr. În ceea ce privește succesiunea fiului lui Solomon, Rehoboam, în jurul anului 930 î.Hr., relatarea biblică raportează că țara s-a împărțit în două regate: Regatul Israel (inclusiv orașele Șehem și Samaria) din nord și Regatul Iuda (care conține Ierusalimul) în sud.

Templul mitic al lui Solomon din Ierusalim. Ilustrație bazată pe detalii biblice

Pentru statul modern, vedeți Israel. Pentru unul din regate, vedeți Regatul Israel (Samaria). Pentru celălalt regat, vedeți Regatul Iuda.

Conform istoricilor contemporani, monarhia unită este în general considerată a fi o construcție literară și nu o realitate istorică, din lipsa dovezilor arheologice. În general, este acceptat că a existat o „Casă a lui David”, dar mulți cred că David ar fi putut fi doar monarhul sau căpetenia lui Iuda, care era probabil mic, și că regatul de nord era o dezvoltare separată. Există mulți susținători în această privință.^{[1][2][3][4][5]} Existența regatului evreu unit este o ipoteză care trebuie abandonată, conform lui Oded Lipschits în Jewish Study Bible, ediția a doua, de la Oxford University Press^[1] (Aren Maeir a confirmat în aceeași carte lipsa de dovezi arheologice pentru Monarhia Unită^[2]). Amihai Mazar confirmă diversitatea de opinii ale specialiștilor pe subiectul Monarhiei Unite.^[6]

Surse istorice

Articole principale: Cărțile lui Samuel și Istoria evreilor.

Conform criticii surselor mainstream, mai multe texte sursă distincte au fost îmbinate împreună pentru a produce actualele Cărți ale lui Samuel.^[5] Cele mai proeminente din primele părți ale primei cărți sunt sursa pro-monarhică și sursa anti-monarhică. În identificarea ambelor surse, pot fi reconstituite două rapoarte separate. Sursa antimonarhică îl descrie pe Samuel ca fiind cel care i-a distrus pe filisteni, acceptând cu amărăciune cererea poporului pentru un conducător și numindu-l pe Saul prin cleromanție.

Sursa pro-monarhică descrie nașterea divină a lui Saul (un singur cuvânt fiind schimbat de un editor ulterior, astfel încât să se refere la Samuel) și conducerea unei armate la victoria asupra amoniților, care a dus la cererea poporului pentru ca el să-i conducă împotriva filistenilor, când va fi numit rege.^[7]

Critica textuală indică, de asemenea, disparități în relatarea ascensiunii lui David la putere, care denotă firele separate de intrigă care au fost fuzionate mai târziu pentru a crea o Epocă de Aur a unei monarhii unite. Savanții cred că David a fost un conducător în Iuda, iar Israelul, care era relativ imens și foarte dezvoltat, a continuat neîngrădit. Arheologia modernă susține, de asemenea, această viziune.^[3]

Cei mai mulți cercetători cred că Cărțile lui Samuel prezintă prea multe anacronisme pentru a fi fost o relatare contemporană. De exemplu, se menționează armuri ulterioare (1 Samuel 17: 4-7, 38-39; 25:13), folosirea cămilelor (1 Samuel 30:17), cavalerie (diferită de care de luptă) (1 Samuel 13:5, 2 Samuel 1:6) și țepușe de fier și topoare de fier (ca și cum ar fi comune) (2 Samuel 12:31). Istoricitatea cuceririi descrise în Cartea lui Samuel nu este atestată și mulți cărturari consideră cucerirea ca fiind de origine legendară, în special din cauza lipsei de dovezi pentru bătăliile descrise care implică distrugerea popoarelor canaanite. Majoritatea cercetătorilor cred că Samuel a fost compilat în secolul al VIII-lea î.Hr., mai degrabă decât în ​​secolul al X-lea, când au avut loc majoritatea evenimentelor descrise, bazându-se atât pe surse istorice, cât și pe cele legendare. A servit în primul rând pentru a umple golul din istoria israelită după evenimentele descrise în Deuteronom. Acel decalaj din dovezile istorice este caracteristic prăbușirii epocii târzii a bronzului;^[8] amintirile culturale din vremurile dinaintea dezastrului au devenit adesea înfrumusețate ca povești ale unei „epoci de aur pierdute”, ca în ciclul epic troian.^[9]

Dovezi arheologice

Potrivit lui Israel Finkelstein și Neil Silberman, autorii cărții Biblia dezgropată, ideile monarhiei unite nu sunt o istorie exactă, ci „expresii creative ale unei puternice mișcări de reformă religioasă”, care este posibil „bazată pe anumite nuclee istorice”.^[3] Finkelstein și Silberman acceptă că David și Solomon au fost adevărați regi ai lui Iuda în jurul secolului al X-lea î.Hr., dar citează faptul că cea mai veche referință independentă la Regatul lui Israel datează în jurul anului 890 î.Hr. și că Regatul lui Iuda datează în jurul anului 750 Î.Hr.^[10] Acest lucru este susținut de Jonathan Tubb, care susține că povestea monarhiei unite a fost inventată ca o poveste din Epoca de Aur în timpul exilului babilonian. El acceptă istoricitatea lui David și Solomon, dar avertizează: „Trebuie văzuți ... ca eroi populari locali și nu drept conducători de statură internațională”.^[11] Oded Lipschits a scris în Jewish Study Bible (2014) că „perioada premonarhică a devenit cu mult timp în urmă o descriere literară a rădăcinilor mitologice, a începuturilor timpurii ale națiunii și a modului de a descrie dreptul Israelului asupra pământului său. De asemenea, dovezile arheologice nu susțin existența unei monarhii unite sub David și Solomon, așa cum este descrisă în Biblie, astfel încât rubrica « monarhiei unite » este cel mai bine abandonată, deși rămâne utilă pentru a discuta modul în care Biblia privește trecutul israelit”.^[1] Aren Maeir a confirmat în aceeași carte lipsa de dovezi arheologice pentru Monarhia Unită.^[2]

Pe de altă parte, Amélie Kuhrt recunoaște că „nu există inscripții regale de pe vremea monarhiei unite (într-adevăr foarte puține materiale scrise în totalitate) și nici o singură referință contemporană nici la David, nici la Solomon”, însă ea concluzionează: „Împotriva acestei teze trebuie să fie o dovadă a dezvoltării și creșterii substanțiale în mai multe situri, ceea ce este probabil legat de secolul al X-lea”.^[4] Kenneth Kitchen ajunge la o concluzie similară susținând că „arheologia fizică a Canaanului din secolul al X-lea este în concordanță cu existența anterioară a unui stat unificat pe terenul său”.^[12]

Vedere aeriană a Khirbet Qeiyafa.

Săpăturile de la Khirbet Qeiyafa, un sit din epoca fierului din Iuda, au descoperit o așezare urbanizată datată cu radiocarbon cu mult înainte de momentul la care erudiți precum Finklestein sugerează că urbanizarea a început în Iuda, ceea ce susține existența unui regat iudaic. Autoritatea Antichități Israel a declarat, „Săpăturile de la Khirbat Qeiyafa relevă în mod clar o societate urbană care a existat în Iuda deja la sfârșitul secolului al XI-lea î.e.n. Nu mai poate fi susținut că Regatul lui Iuda a dezvoltat abia la sfârșitul secolul VIII î.e.n. sau la o altă dată ulterioară.”^[13] Tehnicile și interpretările pentru a ajunge la unele concluzii legate de Khirbet Qeiyafa au fost criticate de unii cercetători, precum Finkelstein și Alexander Fantalkin de la Universitatea din Tel Aviv.^[14]

În august 2015, arheologii israelieni au descoperit fortificații masive în ruinele vechiului oraș Gath, presupus loc de naștere al lui Goliat. Dimensiunea fortificațiilor arată că Gath a fost un oraș foarte mare în secolul al X-lea î.Hr., poate cel mai mare din Canaan la acea vreme. Profesorul universitar care a condus săpăturile, Aren Maeir, a estimat că Gath avea de patru ori dimensiunea Ierusalimului contemporan lui, ceea ce a pus la îndoială că regatul lui David ar fi putut fi la fel de puternic precum este descris în Biblie.^[15]

În 2019, Finkelstein a susținut că dovezile crescânde din săpăturile arheologice l-au determinat să creadă că exista o monarhie unită, dar sub Ieroboam al II-lea, la două secole după domnia lui David și Solomon. Finkelstein a susținut că narațiunea biblică a fost probabil inventată sub domnia regelui Iosia pentru a justifica expansiunea sa și că monarhia unită istorică a fost inspirația.^[16]

Israel Finkelstein, în 2020, consideră că Saul, originar din teritoriul Beniamin, a câștigat puterea în regiunea sa natală Gibeon în jurul secolului al X-lea î.Hr. și că a cucerit Ierusalimul în sud și Șehem în nord, creând o formațiune statală periculoasă pentru Egipt, ca intenții geopolitice. Așadar, Șoșenq I, din Egipt, a invadat teritoriul și a distrus această nouă organizare statală și l-a instalat pe David din Betleem în Ierusalim (Iuda) și pe Ieroboam I în Șehem (Israel) ca mici conducători locali care erau vasali ai Egiptului. Finkelstein concluzionează că amintirea unei monarhii unite a fost inspirată de teritoriul cucerit de Saul, servind mai întâi idealul unei mari monarhii unite conduse de un rege nordic în vremurile lui Ieroboam al II-lea și alături de idealul unei monarhii unite conduse din Ierusalim.^[17]

Conform lui William G. Dever, un arheolog mainstream dar foarte conservator,^[18] în secolul al X-lea î.Hr. Regatul Iuda era „un stat aflat într-un stadiu timpuriu și rudimentar”, care „nu a fost bine consolidat până în secolul al IX-lea î.Hr.”, iar Regatul Israel a avut o dezvoltare separată în secolul al IX-lea î.Hr.^[19]

Narațiune biblică

Origine

Conform Cărții Judecătorilor, înainte de apariția monarhiei unite, triburile israelite trăiau ca o confederație sub conducători carismatici ad hoc, numiți judecători. Abimelec, primul judecător care a fost declarat rege de oamenii din Sihem și casa lui Millo (Bet Millo), a domnit peste Israel timp de trei ani până când a fost ucis în timpul bătăliei de la Thebez. Conform relatării biblice, monarhia unită a fost formată dintr-o largă susținere populară pentru introducerea unui rege care să conducă asupra confederației israelite descentralizate. Presiunea crescândă a filistenilor și a altor popoare vecine se spune că i-a forțat pe israeliți să se unească ca stat după ungerea lui Saul de către Samuel. Noțiunea de regat este tratată ca fiind anatema și privită ca plasarea unui singur om într-o poziție de venerație și putere care ar trebui să fie rezervată lui Dumnezeu.

Război civil

David și Saul devin dușmani amari, cel puțin din punctul de vedere al lui Saul, dar sursele îl descriu pe Ionatan, fiul lui Saul și pe Michal, fiica lui Saul și prima soție a lui David, ca ajutându-l pe David să scape de Saul, ceea ce duce în cele din urmă la o scurtă împăcare înainte de moartea lui Saul.

Conform celei de-a doua cărți a lui Samuel, neascultarea lui Saul îl determină pe Dumnezeu să-și reclame domnia și să-și predea regatul unei alte dinastii. Saul moare în lupta împotriva filistenilor după o domnie de doar doi ani.^[20] Moștenitorul său, Ișbaal, guvernează doar doi ani înainte de a fi asasinat. David a fost doar rege al lui Iuda, dar pune capăt conspirației și este numit rege al lui Israel în locul lui Ișbaal. Unii critici textuali și cărturari biblici sugerează că David a fost de fapt responsabil pentru asasinare și că nevinovăția sa a fost o scorneală ulterioară pentru a-și legitima acțiunile.^[21]

Israel se răzvrătește împotriva lui David și îl numește rege pe Absalom, fiul lui David. David este forțat să se exileze la est de Iordan, dar în cele din urmă lansează un contraatac de succes, care are ca rezultat înfrângerea lui Absalom. După ce a preluat Iuda și și-a afirmat controlul asupra Israelului, David se întoarce la vest de Iordan. Pentru restul domniei sale, el continuă să suprime rebeliunile care apar între poporul lui Israel.

Această secțiune a textului biblic și cea mai mare parte a restului Cărților lui Samuel sunt considerate de către criticii textului că aparțin unei singure surse mari, cunoscută sub numele de Istoria curții lui David. Deși reflectă părtinirea politică a Regatului Iuda după distrugerea Israelului, sursa rămâne oarecum mai neutră decât sursele pentru părțile anterioare ale textului. Israelul și Iuda sunt descrise în sursa ulterioară ca regate destul de distincte.

Epoca de Aur

Înainte de întronarea lui Saul, orașul Șilo este văzut ca capitala națională, cel puțin în sens religios. Din punct de vedere arheologic, afirmația este considerată plauzibilă. De-a lungul monarhiei lui Saul, capitala se află în Ghibea. După moartea lui Saul, Ișbaal stăpânește asupra Regatului Israel din Mahanaim, iar David stabilește capitala Regatului Iuda la Hebron.

După războiul civil cu Saul, David creează o monarhie israelită puternică și unificată, care guvernează din c. 1000 - 961 î.e.n.^[22] și stabilește Ierusalimul drept capitală națională în 1006 î.Hr.^[23] Cu toate acestea, unii arheologi moderni cred că cele două culturi și entități geografice distincte din Iuda și Israel au continuat neîntrerupt și, dacă ar exista o uniune politică între ele, s-ar putea să nu fi avut niciun efect practic asupra relației dintre ele.^[3]

În relatarea biblică, David se lansează în campanii militare de succes împotriva dușmanilor lui Iuda și Israel și învinge entități regionale precum filistenii pentru a-și asigura granițele. Israelul crește de la regat la imperiu, sfera sa de influență militară și politică extinzându-se pentru a controla statele clientelare mai slabe din Filistia, Moab, Edom și Ammon, orașele-state arameene Aram-Zobah și Aram-Damasc devenind state vasale.^[24] Granița imperială este descrisă ca întinzându-se de la Marea Mediterană la deșertul Arabiei, de la Marea Roșie până la râul Eufrat. Unii arheologi moderni cred că zona aflată sub controlul lui Iuda și Israel, cu excepția teritoriilor feniciene de pe malul Mediteranei, nu depășea 34.000 de kilometri pătrați (13.000 de mile pătrate), din care Regatul Israel avea aproximativ 24.000 de kilometri pătrați (9.300 mile pătrate).

David este urmat de fiul său Solomon, care obține tronul într-o manieră oarecum necredibilă de la reclamantul rival Adonijah, fratele său mai mare. Domnia lui Solomon (c. 961-922 î.Hr.) se dovedește a fi o perioadă de pace, prosperitate și dezvoltare culturală fără precedent. Solomon se lansează într-o campanie agresivă de construcții publice și ridică Primul Templu din Ierusalim cu ajutorul regelui Tirului, cu care a menținut alianța puternică, care a fost încheiată de tatăl său. La fel ca Palatul lui David, templul lui Solomon este proiectat și construit cu ajutorul arhitecților tirieni, meșteri meșteri, muncitori calificați, bani, bijuterii, cedru și alte bunuri obținute în schimbul unui teren cedat Tirului.

Solomon continuă să reconstruiască numeroase orașe importante, inclusiv Megiddo, Hazor și Gezer. Unii cercetători au atribuit aspecte ale rămășițelor arheologice excavate din aceste situri, inclusiv porți cu șase camere și palate de sarmă, programului său de construcție. Cu toate acestea, echipele de săpături de la Megiddo au stabilit ulterior că structurile provin din perioade de timp diferite. Yigael Yadin a concluzionat mai târziu că grajdurile despre care se credea că au servit vasta colecție de cai a lui Solomon au fost de fapt construite de regele Ahab în secolul al 9-lea î.Hr.^[25]

Conform Jewish Study Bible (2014) aceste descrieri biblice ale epocii de aur israelite nu au putut fi confirmate de descoperiri arheologice.^[1][2]

Sfârșit

Harta care arată Regatele Israelului (albastru) și Iuda (portocaliu), granițele antice ale Levantului de Sud și orașele antice, precum Urmomium și Jerash. Harta arată regiunea în secolul al IX-lea î.e.n.

Articole principale: Revolta lui Ieroboam, Regatul Israel (Samaria) și Regatul Iuda.

În urma morții lui Solomon în c. 926 î.Hr., tensiunile dintre partea de nord a Israelului, care conținea cele zece triburi nordice, și secțiunea sudică, dominată de Ierusalim și triburile sudice, au atins un punct de fierbere. Când succesorul lui Solomon, Rehoboam, s-a ocupat fără tact de revendicările economice ale triburilor din nord, în jurul anului 930 î.Hr. (există diferențe de opinie cu privire la anul efectiv). Regatul Israel și Iuda s-au împărțit în două regate: Regatul nordic al Israelului, care a inclus orașele Șehem și Samaria și Regatul de sud al lui Iuda, care conținea Ierusalimul. Majoritatea provinciilor neisraelite au devenit independente.

Regatul Israel, Regatul de Nord sau Samaria, a existat ca stat independent până în 722 î.Hr., când au fost cucerit de Imperiul Asirian.

Regatul lui Iuda, sau Regatul de Sud, a existat ca stat independent până în 586 î.Hr., când a fost cucerit de Imperiul Neo-Babilonian.

Cronologia biblică

Vezi și: Regii lui Israel și Iuda.

Au fost sugerate multe cronologii alternative și nu există un consens final între diferitele facțiuni și discipline științifice care se referă la perioada cu privire la momentul în care monarhia unită este descrisă ca începând sau când s-a încheiat.^[26][27][28]

Majoritatea cărturarilor biblici urmează oricare dintre cronologiile mai vechi stabilite de William F. Albright sau Edwin R. Thiele sau cea mai nouă cronologie a lui Gershon Galil, toate acestea fiind prezentate mai jos. Toate datele sunt î.e.n. Cronologia lui Thiele corespunde în general cu cronologia lui Galil de mai jos, cu o diferență de cel mult un an.^[29]

datele lui Albright–Thiele	datele lui Galil	nume biblic	nume și titlu regesc	Notes
Casa lui Saul
c. 1021–1000	c. 1030–1010	Saul	Shaul ben Qish, Melekh Ysra'el	omorât în luptă, suicid
c. 1000	c. 1010–1008	Ișbaal (Isboșet)	Ishba'al ben Shaul, Melekh Ysra'el	asasinat
Casa lui David
c. 1000–962	c. 1008–970	David	David ben Yishai, Melekh Ysra’el	ginerele lui Saul, cumnatul lui Isboșet
c. 962–c. 922	c. 970–931	Solomon	Sh'lomoh ben David, Melekh Ysra’el	fiul lui David cu Batșeba

Note

1. Lipschits, Oded (2014). „The history of Israel in the biblical period”. În Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish Study Bible (în engleză) (ed. 2nd). Oxford University Press. pp. 2107–2119. ISBN 978-0-19-997846-5. As this essay will show, however, the premonarchic period long ago became a literary description of the mythological roots, the early beginnings of the nation and the way to describe the right of Israel on its land. The archeological evidence also does not support the existence of a united monarchy under David and Solomon as described in the Bible, so the rubric of “united monarchy” is best abandoned, although it remains useful for discussing how the Bible views the Israelite past. [...] Although the kingdom of Judah is mentioned in some ancient inscriptions, they never suggest that it was part of a unit comprised of Israel and Judah. There are no extrabiblical indications of a united monarchy called “Israel.”
2. Maeir, Aren M. (2014). „Archeology and the Hebrew Bible”. În Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish Study Bible (în engleză) (ed. 2nd). Oxford University Press. p. 2125. ISBN 978-0-19-997846-5. Archeological evidence for the early stages of the monarchy is minimal at best. [...] In any case, the lack of substantive epigraphic materials from this early stage of the Iron Age II (after 1000 BCE), and other extensive archeological evidence, indicate that even if an early united monarchy existed, its level of political and bureaucratic complexity was not as developed as the biblical text suggests. The mention of the “House of David” in the Tel Dan inscription, which dates to the mid/late 9th c. BCE, does not prove the existence of an extensive Davidic kingdom in the early 10th c. BCE, but does indicate a Judean polity during the 9th c. that even then associated its origin with David. [...] Although there is archeological and historical evidence (from extra biblical documents) supporting various events of the monarchical period (esp. the later period) recorded in the Bible, there is little, if any evidence corroborating the biblical depiction of early Israelite or Judean history.
3. Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2001). The Bible Unearthed: Archaeology's New Vision of Ancient Israel and the Origin of its Stories. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-684-86912-4.
4. Kuhrt, Amélie (1995). The Ancient Near East, c. 3000-330 BC, Band 1. New York: Routledge. p. 438. ISBN 978-0-41516-762-8.
5. Wright, Jacob L. (iulie 2014). „David, King of Judah (not Israel)”. The Bible and Interpretation. Arhivat din original la 10 mai 2019. Accesat în 19 august 2018.
6. Mazar, Amihai (2010). „Archaeology and the Biblical Narrative: The Case of the United Monarchy”. Archaeological and Biblical Perspectives. For conservative approaches defining the United Monarchy as a state “from Dan to Beer Sheba” including “conquered kingdoms” (Ammon, Moab, Edom) and “spheres of influence” in Geshur and Hamath cf. e.g. Ahlström (1993), 455–542; Meyers (1998); Lemaire (1999); Masters (2001); Stager (2003); Rainey (2006), 159–168; Kitchen (1997); Millard (1997; 2008). For a total denial of the historicity of the United Monarchy cf. e.g. Davies (1992), 67–68; others suggested a ‘chiefdom’ comprising a small region around Jerusalem, cf. Knauf (1997), 81–85; Niemann (1997), 252–299 and Finkelstein (1999). For a ‘middle of the road’ approach suggesting a United Monarchy of larger territorial scope though smaller than the biblical description cf.e.g. Miller (1997); Halpern (2001), 229–262; Liverani (2005), 92–101. The latter re-cently suggested a state comprising the territories of Judah and Ephraim during thetime of David, that was subsequently enlarged to include areas of northern Samaria and influence areas in the Galilee and Transjordan. Na’aman (1992; 1996) once accepted the basic biography of David as authentic and later rejected the United Monarchy as a state, cf. id. (2007), 401–402.
7. Jones, Gwilym H. (2001). „1 and 2 Samuel”. În Barton, John; Muddiman, John. The Oxford Bible Commentary. Oxford University Press. pp. 197–199. ISBN 978-0-19875-500-5.
8. Killebrew, Ann E. (30 decembrie 2016). Aruz, Joan; Seymour, Michael, ed. Assyria to Iberia: Art and Culture in the Iron Age. Metropolitan Museum of Art. pp. 30–38. ISBN 978-1-58839-606-8.
9. Cf. Kalimi, Isaac (29 noiembrie 2018). Writing and Rewriting the Story of Solomon in Ancient Israel. Cambridge University Press. pp. 47–48. ISBN 978-1-108-58837-9.
10. Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2007). David and Solomon: In Search of the Bible's Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition. New York: Simon and Schuster. p. 20. ISBN 978-1-416-55688-6.
11. Tubb, Jonathan (2006). Canaanites. London: The British Museum Press. p. 115. ISBN 978-0-7141-2766-8.
12. Kitchen, Kenneth (2003). On the Reliability of the Old Testament. Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company. p. 158. ISBN 978-0-80280-396-2.
13. Garfinkel, Yossi; Ganor, Sa'ar; Hasel, Michael (19 aprilie 2012). „Journal 124: Khirbat Qeiyafa preliminary report”. Hadashot Arkheologiyot: Excavations and Surveys in Israel. Israel Antiquities Authority. Arhivat din original la 1 ianuarie 2018. Accesat în 12 iunie 2018.
14. Finkelstein, Israel; Fantalkin, Alexander (mai 2012). „Khirbet Qeiyafa: an unsensational archaeological and historical interpretation” (PDF). Tel Aviv. 39: 38–63. doi:10.1179/033443512x13226621280507. Accesat în 12 iunie 2018.
15. Hasson, Nir (4 august 2015). „Philistine city of Gath a lot more powerful than thought, archaeologists suggest”. Haaretz. Haaretz Daily Newspaper Ltd. Accesat în 12 iunie 2018.
16. David, Ariel (27 martie 2019). „Meet the Real King David, the One the Bible Didn't Want You to Know About”. Haaretz (în engleză). Accesat în 24 aprilie 2019.
17. Finkelstein, Israel, (2020). "Saul and Highlands of Benjamin Update: The Role of Jerusalem", in Joachim J. Krause, Omer Sergi, and Kristin Weingart (eds.), Saul, Benjamin, and the Emergence of Monarchy in Israel: Biblical and Archaeological Perspectives, SBL Press, pp. 43-51.
18. Collins, John J. (2008). „Old Testament in a New Climate”. Reflections. Yale Divinity School: 4–7. ISSN 0362-0611. Accesat în 23 mai 2022.
19. Dever, William (18 iunie 2021). „Solomon, Scripture, and Science: The Rise of the Judahite State in the 10th Century BCE” (PDF). Jerusalem Journal of Archaeology. Institute of Archaeology, the Hebrew University of Jerusalem. 1: 102–125. doi:10.52486/01.00001.4. ISSN 2788-8819.
20. Lemaire, Andre. "King Saul." Arhivat în 27 mai 2014, la Wayback Machine. My Jewish Learning. 27 May 2014.
21. Stanley Jerome Isser (ianuarie 2003). The Sword of Goliath: David in Heroic Literature. BRILL. pp. 152–. ISBN 978-90-04-12737-1.
22. Edited by Robert G. Boling (1975). Judges (The Anchor Yale Bible Commentaries). Garden City, New York: Doubleday. p. XXI. ISBN 978-0300139457.Mentenanță CS1: Text în plus: lista autorilor (link)
23. „The Jewish temples: Jerusalem in the First Temple Period (1006–586 BCE)”. Jewish Virtual Library. American-Israeli Cooperative Enterprise. Accesat în 14 iunie 2018.
24. 2 Sam 8:1-14
25. Finkelstein, Israel; Mazar, Amihay (2007). The Quest for the Historical Israel. Atlanta: Society of Biblical Literature. p. 102. ISBN 978-1-58983-277-0.
26. Shanks, Hershel (2010). Ancient Israel (ed. 3rd). Pearson. ISBN 978-0205096435.
27. Friedman, Richard (1987). Who Wrote The Bible. HarperOne. ISBN 978-0060630355.
28. Bloom, Harold (2004). The Book of J. Grove Press. ISBN 978-0802141910.
29. Kenneth Kitchen, How We Know When Solomon Ruled: Israel's Kings, BAR September/October 2001

Lectură suplimentară

• Davies, Philip (2010). „Urban Religion and Rural Religion”. În Stavrakopoulou, Francesca; Barton, John. Religious Diversity in Ancient Israel and Judah. A&C Black. ISBN 9780567032164.
• Dever, William G. (2017). Beyond the Texts: An Archaeological Portrait of Ancient Israel and Judah. SBL Press. ISBN 9780884142171.
• Hjelm, Ingrid; Thompson, Thomas L. (2016). „Introduction”. În Hjelm, Ingrid; Thompson, Thomas L. History, Archaeology and The Bible Forty Years After "Historicity". Routledge. ISBN 9781317428145.
• Moore, Megan Bishop; Kelle, Brad E. (2011). Biblical History and Israel's Past. Eerdmans. ISBN 9780802862600.

Legături externe