Mihai Popovici

Mihai Popovici (n. 21 octombrie 1879, Brașov, Austro-Ungaria – d. 7 mai 1966, București, România) a fost ministru de finanțe al României în mai multe guverne între anii 1927-1931. Mihai Popovici a absolvit Dreptul la Budapesta și Filosofia la Viena. Membru al Partidului Național Român, militant pentru unirea Transilvaniei cu țara.

Mihai Popovici
Date personale
Născut	21 octombrie 1879 Brașov, Austro-Ungaria
Decedat	7 mai 1966 (86 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Limbi vorbite	limba română
Deputat al României
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Modifică date / text

În timpul războiului, între 1917-1918, a fost însărcinat cu organizarea corpului voluntarilor români în Moldova, mulți dintre ei adunați din rândul prizonierilor ardeleni din Rusia. Mihai Popovici a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și a fost ales membru în Mare Sfat Național. A făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România^[1]. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei la Departamentul Industriei și Comerțului, deputat în Parlamentul României întregite. În cabinetul Blocului Parlamentar, Mihai Popovici a ocupat portofoliile Ministerului Lucrărilor Publice și al Ministerului Finanțelor. Vicepreședinte al PNȚ (1926). A făcut parte din toate guvernele țărăniste (8 guvernări), în special ca ministru al Finanțelor, dar și al Justiției, Internelor și al Lucrărilor publice. Adept al lui Iuliu Maniu. A fost arestat ca țărănist în 1947 și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău și apoi deținut la Sighet până în 1955.^[2] Mihai Popovici a fost o figură controversată în diverse afaceri umbrite de corupție: comisionul de la împrumutul francez acordat României în 1931, afacera chibriturilor Krueger, a drumurilor cu suedezii etc.^[3]

Lucrări

• Solidarismul politic, București, 1923;
• Bugetul, 1924;
• Datoriile și creanțele României după tratate, 1925;
• Discurs, 1925;
• Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, 1925;
• Politica de producțiune și bugetul, 1926;
• Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți, 1929;
• Legea contabilității publice, 1930;
• Lege pentru reorganizarea Înaltei Curți de Conturi, 1930^[4]