Magnus de Saxonia

Magnus (n.c. 1045 – 23 august 1106, Ertheneburg), ultimul reprezentant al dinastiei Billungilor, a fost duce de Saxonia din anul 1072 până la moarte.

Magnus Billung
Duce de Saxonia
Date personale
Născut	1042[1]
Decedat	23 august 1106 (64 de ani) Ertheneburg⁠(d), Schleswig-Holstein, Germania
Părinți	Ordulf de Saxonia Wulfhilda de Norvegia
Căsătorit cu	Sofia de Ungaria[*]​ (din 1071)
Copii	Wulfhilda de Saxonia Eilika de Saxonia
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Billungi
Modifică date / text

Magnus a fost fiul cel mare și succesorul ducelui Ordulf de Saxonia și al soției sale, Wulfhilda, prințesă a Norvegiei.

Biografie

În 1070, înainte de a deveni duce de Saxonia, Magnus s-a alăturat ducelui de Bavaria, Otto de Nordheim, în revolta acestuia împotriva împăratului Henric al IV-lea din dinastia Saliană.

În 1070 a sprijinit rebeliunea lui Otto de Northeim împotriva regelui Henric al IV-lea, fiind arestat după încheierea rebeliunii El nu a fost eliberat nici după moartea tatălui său, Ordulf, în 1072 deoarece a refuzat să-și cumpere eliberarea prin renunțarea la pretențiile sale la titlul de Duce. Abia după un schimb de prizonieri inițiat de unchiul său, contele Hermann, în timpul războiului saxon din 1073, a fost eliberat din închisoarea din Harzburg la 15 august 1073. Doar doi ani mai târziu, după victoria lui Henric al IV-lea în Bătălia de la Homburg an der Unstrut, Magnus a fost din nou închis. Eliberat în 1076, el a luptat alături de susținătorii antiregelui Rudolf de Rheinfelden în Bătălia de la Mellrichstadt (1078), unde și-a salvat cu greu viața. Mai târziu s-a împăcat cu Henric al IV-lea luptând chiar alături de armata regală împotriva slavilor. În 1093 l-a ajutat pe Henric de Alt-Lübeck, aliatul său, în bătălia de la Schmilau pentru a-și asigura puterea împotriva populației păgâne, care nu dorea nici să accepte creștinizarea, nici să plătească taxe conform legii.

Magnus a fost și un aprig dușman al arhiepiscopului de Bremen, Adalbert, a cărui reședință a atacat-o și devastat-o de mai multe ori.

Magnus a murit în 1106 (ca și Henric al IV-lea) fără a avea vreun fiu. Ducatul său a fost acordat lui Lothar de Supplinburg, viitorul împărat Lothar al III-lea, iar teritoriile sale au fost împărțite între cele două fiice ale sale, Wulfilda și Eilika, ajungând astfel în mâinile familiei Welfilor și familiei Ascanienilor.

Căsătorie și descendenți

Magnus s-a căsătorit în 1070/1071 cu Sofia (d. 18 iunie 1095), fiica regelui Bela I al Ungariei și văduva lui Ulrich I de Weimar, margraf al Crainei și Istriei.^[2]

Din această căsătorie au rezultat două fiice:

• Wulfhilda (n. 1075 – d. 1126), căsătorită cu ducele Henric al IX-lea de Bavaria și
• Eilika (n. 1080 – d. 16 ianuarie 1142), căsătorită cu contele Otto de Ballenstedt.

Note

1. „Magnus de Saxonia”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 29 martie 2015
2. „Neue deutsche Biographie (NDB)” (în germana). Lexikon des gesamten Buchwesens Online. p. 666. Accesat în 17 iulie 2023.Mentenanță CS1: Limbă nerecunoscută (link)

Bibliografie

• Lutz Fenske: Magnus. În: Neue Deutsche Biographie (NDB), vol. 15, Editura Duncker & Humblot, Berlin, 1987, ISBN 3-428-00196-6, pp. 666-667 (versiune online).
• Otto von Heinemann: Magnus, Herzog von Sachsen. În: Allgemeine Deutsche Biographie (ADB), vol. 20, Editura Duncker & Humblot, Leipzig, 1884, pp. 69–72.
• Bernd Schneidmüller: Magnus, sächsischer Herzog. În: Lexikon des Mittelalters. vol 6, Editura Artemis & Winkler, München/Zürich, 1993, ISBN 3-7608-8906-9, col. 100-101.