politician anti-fascist român From Wikipedia, the free encyclopedia
Constantin Sănătescu (n. , Craiova, România – d. , București, România) a fost un general român de cavalerie, care a îndeplinit funcția de șef al Casei Militare Regale, iar apoi, după Lovitura de stat din 23 august 1944, a fost cel de-al 44-lea președinte al Consiliului de Miniștri al României (23 august - 2 decembrie 1944) în două cabinete succesive. Ulterior, a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (11 decembrie 1944 - 20 iunie 1945).
| Constantin Sănătescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Craiova, România |
| Decedat | (62 de ani)[1] București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer) |
| Părinți | Gheorghe Sănătescu |
| Cetățenie |  Regatul României |
| Ocupație | politician ofițer |
| Limbi vorbite | limba română |
| Prim-ministru al României | |
| În funcție 23 august 1944 – 2 decembrie 1944 | |
| Precedat de | mareșal Ion Antonescu |
| Succedat de | gen. Nicolae Rădescu |
| Premii | Ordinul Coroana României () Ordinul național „Steaua României” Ordinul Mihai Viteazul |
| Partid politic | IND |
| Profesie | militar |
| Cariera militară | |
| Activitate | |
| Ramura | Forțele Terestre Române |
| Gradul | general[2] |
| Bătălii / Războaie | Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial |
Modifică date / text  | |
Constantin Sănătescu s-a născut la data de 14 ianuarie 1885 la Craiova ca fiu al locotenentului de infanterie Gheorghe Sănătescu (1858-1942), viitor general.[3] A absolvit Școala Fiilor de Militari din Iași (1905), apoi a urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), în aceeași promoție cu viitorii generali Gheorghe Mihail și Nicolae Macici, fiind avansat după absolvire la gradul de sublocotenent (1 iulie 1907) și repartizat în Regimentul 5 Roșiori.[3] A fost avansat locotenent la 1 iulie 1910 și transferat la 16 octombrie 1910 ca ofițer instructor la Școala Militară de Ofițeri activi de cavalerie.[3] A obținut gradul de căpitan la 1 aprilie 1915 și a fost numit comandant de escadron mai întâi în Regimentul 10 Călărași și apoi în Regimentul 7 Roșiori.[3]
Căpitanul Sănătescu a participat la luptele din Primul Război Mondial, fiind avansat la 1 septembrie 1917 la gradul de maior.[3] Începând din 15 februarie 1918 a activat în statul major al Diviziei 16 Infanterie, apoi a fost transferat apoi în Marele Stat Major, iar ulterior a redevenit instructor la Școala Militară de Ofițeri activi de cavalerie.[3]
A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război (1 aprilie 1919 - 1 noiembrie 1920), fiind repartizat după absolvire în Marele Stat Major.[3] A fost înaintat la 1 aprilie 1921 la gradul de locotenent-colonel.[3] La 2 noiembrie 1926 a fost transferat în Secretariatul general al Ministerului de Război, iar, apoi, la 1 iulie 1927 a fost avansat colonel.[3]
Colonelul Sănătescu a fost numit la 5 mai 1928 în funcția de atașat militar în cadrul Legației României de la Londra, unde a rămas timp doi ani până la 30 iunie 1930.[3] După revenirea în România i s-a încredințat comanda Regimentului de gardă călare.[4] A fost numit la 1 octombrie 1933 în funcția de șef al statului major al Inspectoratului General al Cavaleriei, iar după un an a revenit în Marele Stat Major, pentru ca la 15 iunie 1935 să devină comandant al Brigăzii 3 cavalerie.[4] A fost înaintat la 16 octombrie 1935 la gradul de general de brigadă.[4]
După doi ani la comandă a fost numit la 1 noiembrie 1937 în funcția de subșef al Marelui Stat Major, îndeplinind această funcție în timpul mandatului generalului de divizie Ștefan Ionescu.[4] La 27 februarie 1939, la scurtă vreme după înlocuirea la 1 februarie 1939 a generalului Ionescu cu generalul Țenescu în funcția de șef al Marelui Stat Major, Constantin Sănătescu a trecut la comanda Diviziei 3 cavalerie, fiind înaintat în 25 octombrie 1939 la gradul de general de divizie.[4][5] A deținut apoi funcțiile de comandant al Corpului 8 armată, comandant al Corpului de cavalerie, comandant al Comandamentului militar al Capitalei în timpul Rebeliunii legionare și comandant al Corpului 4 armată (1941-1943).
În calitate de comandant al Corpului 8 armată, generalul Sănătescu a fost cel care a oprit Pogromul de la Dorohoi împotriva evreilor declanșat în anul 1940.[necesită citare]
Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) l-a găsit la comanda Corpului 4 armată. A participat timp de doi ani la luptele de pe Frontul de Est, remarcându-se în Bătălia de la Odesa și în Bătălia de la Cotul Donului. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglică de „Virtutea Militară” „pentru destoinicia cu care a condus trupele Corpului de Armată în bătălia dela Odesa. Acționând cu toată vigoarea, a înfrânt definitiv rezistența inamică din regiunea Sud Tătarca, pătrunzând în Odesa”.[6] A fost înaintat în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de corp de armată.[4][5]
În martie 1943 a fost chemat de pe front și numit șef al Casei Militare Regale (20 martie 1943 – 24 ianuarie 1944) și apoi mareșal al Palatului (1 aprilie 1944 – 23 august 1944).[4][7] A participat la câteva întruniri cu civili și militari apropiați Casei Regale, care plănuiau răsturnarea regimului antonescian, ieșirea României din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste.[4]
Pe 23 august 1944 regele Mihai I l-a demis și l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu, prin actul istoric numit astăzi Lovitura de stat de la 23 august 1944.[4] Generalul Sănătescu a fost unul dintre organizatorii loviturii de stat, fiind un apropiat al regelui Mihai.[4] În seara aceleiași zile el a fost desemnat președinte al Consiliului de Miniștri, formând un cabinet de militari în care conducătorii celor patru partide care îl susținuseră pe regele Mihai aveau câte un reprezentat fără portofoliu.[4] Comunistul Lucrețiu Pătrășcanu deținea în plus și postul de ministru ad-interim al justiției.
Guvernului Sănătescu i-a fost încredințată misiunea importantă de a consolida lovitura de stat prin respingerea atacului contingentelor germane din țară, iar în luptele purtate între 24 august și 31 august a fost eliberată o mare parte a teritoriului României (deși armata Uniunii Sovietice a ocupat de facto țara). Numirea lui Sănătescu în fruntea guvernului a fost oficializată printr-un decret regal emis abia la 1 septembrie 1944.[8]
Guvernul Sănătescu a trimis o delegație formată din prințul Barbu A. Știrbey, generalul Dumitru Dămăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu și Ghiță Popp pentru negocierea și semnarea Convenției de Armistițiu la Moscova cu Națiunile Unite; rușii au tărăgănat primirea delegației până armata lor ocupase teritoriul României, actul fiind semnat pe 12 septembrie.[9] Pe 15 septembrie a avut loc o ședință de lucru între membrii guvernului Constantin Sănătescu și participanții la semnarea armistițiului, în cadrul căreia Iuliu Maniu observa că negociatorii României au fost nevoiți „să accepte puncte care reprezintă o adevărată capitulație nu un contract liber de Armistițiu.”[10] De asemenea, pe 12 septembrie 1944, la intervenția energică a generalului Sănătescu, a fost eliberat Anton Buga, care fusese condamnat la moarte.
Pe 4 noiembrie 1944 s-a format cel de-al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Cabinetul s-a confruntat cu provocările Partidului Comunist Român [necesită citare] (susținut de Uniunea Sovietică), care a solicitat să-i fie acordate două ministere strategice, Ministerul de Interne și Ministerul de Război. Pierzând și încrederea liderilor partidelor liberal și țărănist, care îl percepeau prea moderat față de comuniști, Sănătescu și-a depus pe data de 2 decembrie 1944 mandatul.
Constantin Sănătescu a fost înaintat la 6 decembrie 1944 la gradul de general de armată adjutant.[4] A îndeplinit apoi funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (11 decembrie 1944 - 20 iunie 1945), elaborând planurile de luptă ale Armatei Române și conducând operațiunile militare până la înfrângerea definitivă a Germaniei.[4]
După încheierea războiului generalul Sănătescu a îndeplinit pentru o perioadă funcția de inspector general de armată.[4] A murit în 1947 la București,[4] fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. A fost ultimul general al Armatei Române înmormântat cu onoruri integrale cuvenite gradului său.
A fost decorat cu numeroase ordine și medalii românești și străine, printre care:[4]
Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Ofițer cu însemne militare (9 mai 1941)[11]
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglică de „Virtutea Militară” (7 noiembrie 1941)[4][6]
Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade, cl. a III-a[4]Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
