Collider

În fizica particulelor elementare un collider este un accelerator de particule în care două fascicule de particule circulă în sensuri opuse și se ciocnesc frontal – în contrast cu acceleratoarele cu țintă fixă, în care un fascicul de particule „proiectil” este dirijat și ciocnește o „țintă” aflată în repaus în sistemul laboratorului. În ambele cazuri fragmentele rezultate din ciocnire sunt detectate și analizate; ele oferă indicații asupra structurii particulelor și interacțiilor lor. Avantajul sistemului collider este că energia pierdută pentru ciocnire prin reculul centrului de masă este minimă; dacă particulele din cele două fascicule au mase egale, întreaga energie cinetică acumulată prin accelerare este absorbită în procesul de fragmentare.^[1]

Vedere aeriană a acceleratorului collider Tevatron (Fermi National Accelerator Laboratory)

Vedere aeriană a acceleratorului linac collider SLC (SLAC National Accelerator Laboratory)

Acest sistem este utilizat atât în acceleratoarele collider circulare cât și în cele liniare (linac collider) moderne de înaltă energie. Primul collider a fost proiectat și construit în Laboratorio di Fisica Nucleare din Frascati la sfârșitul deceniului 1950, implementând o idee propusă de Bruno Touschek. În anul 2020 acceleratorul collider care deține recordul de energie este Large Hadron Collider (LHC) de la CERN (ciocniri proton-proton la energia de 2 x 6,5 TeV).^[2] Proiectul construirii unui collider gigant a fost abandonat din cauza escaladării costurilor. Cel mai puternic linac collider este SLAC Linear Collider (SLC) de la SLAC National Accelerator Laboratory (ciocniri electron-pozitron la 2 x 50 GeV).^[3]