Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare
From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Remove ads
Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este un tratat european adoptat în 1992 sub auspiciile Consiliului Europei pentru protejarea și promovarea limbilor istorice regionale și minoritare în Europa. Carta este primul tratat internațional care se ocupă în mod explicit cu diversitatea lingvistică și își propune protejarea acesteia.
State membre care au semnat și au ratificat tratatul
State membre care au semnat, dar nu au ratificat tratatul
State membre care nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul
State care nu sunt membre ale Consiliului Europei
Carta oferă principii orientative despre felul în care limbile minoritare sau regionale ar trebui protejate și promovate în mod cotidian. Statelor li se solicită să asigure învățământ, servicii media cum ar fi presa, radioul și televiziunea în aceste limbi, ca de altfel și servicii în administrația publică.[1] Carta promovează utilizarea limbilor minoritare sau regionale sub toate aspectele vieții cotidiene, începând de la însemne stradale până la asigurări medicale și relațiile cu autoritățile publice.[1]
Carta se referă la limbile care sunt diferite de limba/limbile vorbite de majoritatea populației. Limbile imigranților sau dialectele limbilor statelor nu sunt considerate ca fiind limbi regionale sau minoritare.[1]
Până în prezent Carta a fost ratificată de către 33 de state, alte opt state fiind doar semnatare. Printre statele care au aderat la Cartă, fără să o pună însă în aplicare, se numără Franța, Italia și Rusia. Alte țări membre ale Consiliului Europei precum Grecia, țările baltice, Belgia și Portugalia au refuzat să semneze documentul. Unele state, cum ar fi Ucraina și Suedia, au asociat statutul de limbă minoritară minorităților naționale recunoscute, care sunt definite prin criterii etnice, culturale și/sau religioase, eludând astfel noțiunea de minoritate lingvistică a Cartei.[2]
Remove ads
Istoric
Apariția Cartei a fost pregătită de o serie de rezoluții adoptate de Parlamentul European care pun accentul pe valorizarea multilingvismului, în principal Rezoluția Arfé din 1981 și 1983.[3] Aceste Rezoluții au afirmat sprijinul în special financiar al Parlamentului European pentru limbile regionale și minoritare din Comunitate.[4] În acest context în care recunoașterea rolului important al limbilor minoritare și regionale în patrimoniul cultural european devine un aspect din ce în ce mai vizibil pe agenda instituțiilor europene, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă Opinia nr. 142 (1988), prin care sprijină ideea unei Carte dedicate limbilor minoritare.[4] Elaborarea documentului începe în 1989, pentru a fi adoptată de Comitetul Miniștrilor trei ani mai târziu.[4] Documentul este deschis semnăturilor la 5 noiembrie 1992, fiind semnat de 11 state.[4] Intrarea în vigoare a Cartei este stabilită la cinci ani de la adoptare, astfel că în 1998 șapte state care ratificaseră deja Carta o pun în practică.[4]
Remove ads
Structura Cartei
Sfera de acțiune a Cartei este definită în Partea I. În Partea a II-a, este exprimat „spiritul Cartei”. Fundamentul constă în recunoașterea limbilor regionale sau minoritare ca expresie a bunăstării culturale. Prevederile incluse în Partea a II-a se aplică tuturor limbilor prezente în mod tradițional în respectivul stat. Statul indică în mod explicit limbile care trebuie incluse în Partea a III-a, parte ce conține prevederi mai detaliate. Pentru fiecare limbă, statul își ia angajamentul de a aplica cel puțin 35 din cele 68 de prevederi. Monitorizarea este o componentă esențială a procesului de implementare a Cartei. Monitorizarea și alte chestiuni relevante pentru aplicarea Cartei sunt definite în Partea a IV-a. Intrarea în vigoare a Cartei, precum și chestiunile privind semnarea și ratificarea Cartei sunt definite în Partea a V-a.
Remove ads
Semnatari și ratificatori
Remove ads
Limbi protejate de Cartă
|
|
Remove ads
Note
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads