Carl Friedrich Rudolf Smend

Carl Friedrich Rudolf Smend (n. 15 ianuarie 1882, Basel, Cantonul Basel-Oraș, Elveția – d. 5 iulie 1975, Göttingen, RFG) a fost un specialist german în drept constituțional și drept ecleziastic.

Carl Friedrich Rudolf Smend
Date personale
Născut	15 ianuarie 1882[1][2][3] Basel, Cantonul Basel-Oraș, Elveția[4]
Decedat	5 iulie 1975 (93 de ani)[3][2] Göttingen, RFG
Cetățenie	Germania
Ocupație	conferențiar[*]​ cadru didactic universitar[*]​ judecător
Locul desfășurării activității	Basel[5] Berlin[5] Bonn[5] Göttingen[5] Tübingen
Limbi vorbite	limba germană[6][7]
Activitate
Alma mater	Universitatea Bonn Universitatea Georg-August din Göttingen
Organizație	Universitatea din Tübingen Universitatea Bonn Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea din Greifswald Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea Christian-Albrecht
Partid politic	German National People's Party[*][[German National People's Party (political party)|​]]
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*]​ Niedersächsische Landesmedaille[*][[Niedersächsische Landesmedaille |​]]
Modifică date / text

Biografie

Fiu al profesorului de teologie Rudolf Smend, Carl Friedrich Rudolf Smend a studiat începând din 1900 la universitățile din Basel, Berlin, Bonn și Göttingen, absolvind studiile la Göttingen în 1904 cu o lucrare de disertație premiată despre privire la relația dintre Constituția Prusacă din 1850 și Constituția Belgiei. A devenit habilitat în 1908 cu o teză despre Reichskammergerichte, elaborată sub îndrumarea lui Albert Hänel la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel.

Profesorul Rudolf Smend la Universitatea din Berlin de ziua fondării Imperiului German, ianuarie 1933

În 1909 Smend a fost numit profesor asociat la Greifswald, apoi în 1911 a fost numit profesor universitar la Tübingen. În 1915 s-a mutat la Bonn și în 1922 s-a transferat la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin. În acest timp, Smend a fost membru al Partidului Național Popular German (DNVP) de orientare antirepublicană.^[8] Spre deosebire de alți cetățeni germani, totuși, el s-a menținut la distanță de mișcarea național-socialistă. La presiunea Ministerului Educației, care dorea să elibereze postul de la Berlin pentru numirea avocatului SS Reinhard Höhn, Smend a trebuit să accepte în 1935 o numire ca profesor la Universitatea din Göttingen, unde a rămas până la moartea sa.^[9]

După război, Smend a fost primul rector postbelic al Universității din Göttingen și a contribuit în mod semnificativ la reluarea rapidă a activităților de predare și cercetare. Ca reprezentant al teologiei universitare, el a semnat în octombrie 1945 declarația de recunoaștere a vinovăției de la Stuttgart. Din 1944 până în 1949, el a deținut funcția de președinte al Academiei de Științe de la Göttingen. La sugestia lui, a fost fondat în 1946 Institutul de Drept Ecleziastic al Bisericii Evanghelice din Germania, al cărui prim conducător a fost Smend. După pensionare (1951) a continuat să predea drept ecleziastic până în 1965 și drept constituțional chiar până în 1969. În 1970 i-a succedat la conducerea Institutului de Drept Ecleziastic Axel Freiherr von Campenhausen, care a urmat în 2008 de Hans Michael Heinig.

Smend a obținut patru doctorate onorifice și i-au fost dedicate două lucrări omagiale. În 1951 a fost unul dintre fondatorii revistei Zeitschrift für evangelisches Kirchenrecht și a redactat începând din 1948 pentru revista Archiv des öffentlichen Rechts. Din 1946 până în 1955 a făcut parte din Consiliul Bisericii Evanghelice din Germania.

Distincții

• 1910: Ordinul Coroanei Prusiei clasa a IV-a
• 1952: Crucea Federală de Merit a Republicii Federale Germania
• 1961: Medalia de stat a landului Saxonia Inferioară
• 1967: Steaua Crucii Federale de Merit^[10]

Scrieri

• Das Reichskammergericht. Geschichte und Verfassung. Böhlau, Weimar 1911; Neudruck: Scientia, Aalen, 1965.
• Ungeschriebenes Verfassungsrecht im monarchischen Bundesstaat. În: Festgabe für Otto Mayer. Zum 70. Geburtstag dargebracht von Freunden, Verehrern und Schülern. Mohr, Tübingen, 1916, pp. 247–270.
• Verfassung und Verfassungsrecht. Duncker & Humblot, München, 1928.
• Staatsrechtliche Abhandlungen. Duncker & Humblot, Berlin 1955; 3. Auflage 1994 (inkl. Bibliographie).
• „Auf der gefahrenvollen Straße des öffentlichen Rechts“. Briefwechsel Carl Schmitt – Rudolf Smend 1921–1961, hrsg. v. Reinhard Mehring, Duncker & Humblot, Berlin, 2010.

Note

1. Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
2. Rudolf Smend, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în 9 octombrie 2017
3. Rudolf Smend, Munzinger Personen, accesat în 9 octombrie 2017
4. „Carl Friedrich Rudolf Smend”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 11 decembrie 2014
5. „Carl Friedrich Rudolf Smend”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 1 aprilie 2015
6. CONOR.SI[*]​ Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
7. Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
8. Michael Grüttner u.a.: Die Berliner Universität zwischen den Weltkriegen 1918-1945, Berlin 2012 (= Geschichte der Universität Unter den Linden, vol. 2), p. 154.
9. Anna-Maria Gräfin von Lösch: Der nackte Geist. Die Juristische Fakultät der Berliner Universität im Umbruch von 1933, Mohr Siebeck, Tübingen 1999, pp. 394 ff.
10. Axel Freiherr von Campenhausen, Joachim E. Christoph (1995). Gesammelte Schriften. Tübingen: Mohr Siebeck Verlag. p. 480.Mentenanță CS1: Utilizează parametrul autori (link)

Bibliografie

• Christian Bickenbach: Rudolf Smend (15. Januar 1882 bis 5. Juli 1975) – Grundzüge der Integrationslehre. In: Juristische Schulung. 2005, Heft 7, pp. 588 ff.
• Clemens Bogedain: Rudolf Smend: Ein Beitrag zum Leben und Wirken eines großen deutschen Staatsrechtlers des 20. Jahrhunderts unter besonderer Berücksichtigung seiner Staatskirchen-, Bundestreue- und Integrationslehre. In: Thomas Vormbaum (Hrsg.): Jahrbuch der Juristischen Zeitgeschichte. Bd. 15 (2014), pp. 194–241, doi:10.1515/jajuz-2014-0106.
• Axel Freiherr von Campenhausen: Zum Tode von Rudolf Smend. In: Juristenzeitung. Bd. 30 (1975), H. 20, pp. 621 ff. (Digitalisat bei JSTOR).
• Axel Freiherr von Campenhausen: Rudolf Smend 1882–1975. In: Jahrbuch des öffentlichen Rechts der Gegenwart. Neue Folge, Bd. 56 (2008), pp. 229–234.
• Manfred Friedrich: Rudolf Smend 1882–1975. In: Archiv des öffentlichen Rechts. Bd. 112 (1987), pp. 1 ff.
• Wilhelm Hennis: Integration durch Verfassung? In: Juristenzeitung. Bd. 54 (1999), H. 22, pp. 485–495 (Digitalisat bei JSTOR).
• Konrad Hesse, Siegfried Reicke und Ulrich Scheuner (Hrsg.): Staatsverfassung und Kirchenordnung. Festgabe für Rudolf Smend zum 80. Geburtstag am 15. Januar 1962. Mohr, Tübingen 1962 (enthält u. a.: Verzeichnis der Werke und Schriften von Rudolf Smend. pp. 463–466).
• Peter Landau: Smend, Carl Friedrich Rudolf. In: Neue Deutsche Biographie (NDB). vol. 24, Duncker & Humblot, Berlin 2010, ISBN 978-3-428-11205-0, pp. 510 ș.urm. (Digitalisat).
• Roland Lhotta (Hrsg.): Die Integration des modernen Staates. Zur Aktualität der Integrationslehre von Rudolf Smend. Nomos-Verlag, Baden-Baden, 2005, ISBN 3-8329-1421-8.
• Sandra Obermeyer: Integrationsfunktion der Verfassung und Verfassungsnormativität. Die Verfassungstheorie Rudolf Smends im Lichte einer transdisziplinären Rechtstheorie. Duncker & Humblot, Berlin, 2008, ISBN 978-3-428-12421-3.
• Robert Chr. van Ooyen: Die Integrationslehre von Rudolf Smend und das Geheimnis ihres Erfolgs in Staatslehre und politischer Kultur nach 1945. In: Journal der Juristischen Zeitgeschichte. Bd. 2 (2008), pp. 52–57.
• Ulrich Scheuner: Rudolf Smend – Leben und Werk. In: Rechtsprobleme in Staat und Kirche – Festschrift für Rudolf Smend zum 70. Geburtstag am 15. Januar 1952. Göttingen, 1952, pp. 29 ff.

Legături externe

• de Rudolf Smend în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei
• Dezision oder Integration: Carl Schmitt vs.Rudolf Smend, Beitrag von Maximilian Steinbeis in der Reihe Intellektuelle Gegenpole des Deutschlandfunks, 21 mai 2009.