Sorin Dumitrescu (n. 18 martie 1946, București) este un pictor și grafician român, discipol al Părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, membru corespondent al Academiei Române din 2006.
Pentru un hidrolog, vedeți Sorin Dumitrescu (hidrolog).
 | Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate. Eticheta a fost introdusă în decembrie 2015 |
| Sorin Dumitrescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | (78 de ani)
București, România | ||
| Cetățenie |  România  | ||
| Ocupație | pictor, grafician, profesor universitar | ||
| Limbi vorbite | limba română[1] | ||
| Activitate | |||
| Educație | Institutul de Arte Frumoase din București | ||
| Reprezentant | „Gruparea 9+1” | ||
| Premii | Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Comandor | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
- 1969 Absolvă Institutul de arte frumoase din București, la clasa maestrului Corneliu Baba, avându-i colegi, printre alții, pe Mihai Cismaru , Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu.
- Din 1969 participă la anualele și bienalele republicane și la Saloanele Municipiului București
- 1981 Fondează Gruparea 9+1 împreună cu: Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig.
- Fondatorul Editurii și Fundației Anastasia
- Inițiatorul și curatorul galeriei Catacomba, al cărei program s-a remarcat în anii 1992-2001 prin promovarea pe simeze și, în general, în spațiul dezbaterii publice, a unei arte de mare anvergură spirituală
- 2006 Devine membru corespondent al Academiei Române[2]
- 1974, 1976, 1980 – București; 2007 Biserici, Pasul, Coloana, Ruina, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești; 1980 Timișoara; 1981 Lugoj
- 1969 Expoziție organizată de Astra Brașov;
- 1975 Artă și energie, Galeria Noua, București
- 1978 Studiul (1), Galeria Bastion, Timișoara
- 1980 Scrierea, Institutul de Arhitectură Ion Mincu, București
- 1981 Studiul (2), Galeria Bastion, Timișoara
- 1982 Muzeul de Istorie, București
- 2009 Colegi și prieteni- Pictură și documente, Galeria Anticariat Curtea Veche
- 1974 Toulon; 1975 Stockholm; 1982 Paris
- 1971 Festivalul de Artă de la San Marino
- 1974 Maastricht
- 1975 Concursul de Portret Paul Louis Weiler, Paris
- 1981 Osaka
- 1982 Bienala Tineretului de la Paris
- Nichita Stănescu, Noduri și semne, Editura Cartea Românească, București, 1982
- Nichita Stănescu, Operele imperfecte, Editura Albatros, București, 1979
- Nichita Stănescu, Epica Magna, Editura Junimea, Iași, 1978
- Metanoia sau Peștele peste poartă, Editura Anastasia, 2015
- Tablou cu orbi, Editura Anastasia, 2013
- Noi și icoana, Editura Anastasia, 2010
- Iconostasul roman de la Scala Coeli. Biografia unei sinteze stilistice, Editura I.C.R., 2005
- Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Editura Anastasia, 2001
- 7 dimineți cu Părintele Dumitru Stăniloaie - convorbiri realizate cu Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia
- Vol.1 – Aglaia Roban – Mamaluca – O femeie deșteaptă cât Petre Țuțea, Mamaluca de la capătul pădurii
- Vol.2 – Părintele Arsenie Papacioc – Despre pedeapsa cu moartea și alte poticneli ale credinței
- Vol.3 – Părintele Ilarion Argatu – Despre farmece, vrăjitorii și alte lucrări diavolești
- Vol.4 – Alexandru Paleologu – Cine a stins candela în România
- Vol.5 – Părintele Arsenie Papacioc – Despre cuvintele de folos și cuvintele dobitocești
- Vol.6 – Părintele Ioanichie Bălan – Dialog cu fața la cimitir
- Vol.7 – Mihai Șora – Nae Ionescu văzut de “studentul” său Mihai Șora
- Vol.8 – Părintele Constantin Galeriu – Polemici ecleziale – Ortodoxie latină și greco-catolicism
- Vol.9 – Părintele Iustin Pârvu– A spovedi un președinte
- Ridicarea pogorârii[3]
Duminica aceasta nimic nu este întâmplător. Domnul academician Sorin Dumitrescu, la sfârșit de an european dinamic și cinic, ne aduce aminte că suntem imperfecți pentru că, deși simțitori și orientați, ne pierdem Memoria. El ne va purta în cuhnie, lapidarium, palat și foișor pentru a ne împărtăși taina ruinei ce nu vrea să devină dărăpănătura și pentru a ne vorbi despre patru elemente ale lumii, materii din care s-a întrupat și România ca națiune, adică pasul, Biserica, chipul și coloana. Dați-mi voie ca, înainte de a aduce aminte cărui fapt i se datorează prezența Familiei Regale la acest “ajun al Ajunului”, să vă spun o poveste. Generalul de Charette, un aristocrat din Vendee, comandând cetele care se opuneau revoluționarilor parizieni, a fost în cele din urmă capturat și așezat, rănit, pe o masă din bucătăria unui castel. Generalul revoluționar, aristocrat și el, i-a spus comandantului din Vendee: “Ce păcat de atâta vitejie, pierdută în zadar”! La care de Charette a răspuns: “Nimic nu se pierde niciodată”! Majestatea Sa Regina, Alteța Sa Regală Principesa Margareta și cu mine ne aflăm aici nu pentru că Sorin Dumitrescu este un maestru al zilelor noastre, ori pentru că ultima sa expoziție este o construcție artistică puternică. Suntem aici fiindcă strigătul pictorului are înțeles identitar. Așa cum Casa Regală este expresia biologică și ctitorul statului român, tot așa lucrări artistice și religioase precum cea de față sunt pietre la temelia statalității românești de astăzi. Palatul acesta brâncovenesc este expresia adevărului rostit de Sorin Dumitrescu, potrivit căruia dărăpănătura nu este totuna cu ruina. Identitatea și statalitatea românească au verificat acest adevăr în istoria modernă și contemporană tot atât de mult precum cultura sau arta noastră. Palatul de la Mogoșoaia, împodobit cu operele pictorului român, folosește pentru ocazie drept labirint identitar: foișorul găzduiește Coloana, cuhnia expune Ruina, lapidarium-ul arată Pasul, iar etajele palatului sunt spațiile Bisericii. Călătorul Sorin Dumitrescu are un cufăr, pe eticheta căruia scrie identitate națională. Deschizându-l, afli că timp de 23 de ani, pictorul a adunat probe concrete ale arheologiei stilisticii bizantine. El are curajul civic de a ne spune că ignoram o ruină cu numele de „bizantinitate“ și că arta creștină a primului mileniu ne pune în dificultate: refuzându-o, alimentăm amnezia, acceptând-o, ne dovedim ilegitimi spiritual. “Paznicul bizantin” și-a strâns cărămizile ecumenice de la mănăstirea Piatra Scrisă și le-a adus domnitorului Constantin Brâncoveanu, cerându-i ajutor, precum zugravii medievali. Brâncoveanu însuși, rămas în nemurire, i-a deschis ușile palatului de la Mogoșoaia și, ca un clin d’oeil, l-a întâmpinat pe Sorin Dumitrescu și supărătorul lui cufăr cu două mormane de bronz, aruncate pe caldâram, de forma lui Lenin și a lui Petru Groza. De altfel, din cauza acestui tête-a-tête care a durat patru decenii, restituirea bizantină de astăzi a încăpățânatului academician aduce afront și stupefacție spațiului proteic și depersonalizat al Dâmboviței post nord-coreeană. Sorin Dumitrescu vă propune astăzi cuhnia de la Mogoșoaia drept centru polemic și asimetric al discursului său. Zidurile cuhniei expun componentele splendidului proiect iconografic destinat bisericii noi a Sfintei Mănăstiri Piatra Scrisă. Fiecare bucată din aceasta „zidire nezidită“ inspiră evlavie. Parcă ar fi bucăți timpurii de ruină nedărăpănată din statalitatea noastră care n-a fost încă să fie.
Foișorul, prin lucrările expuse acolo, spune că Biserica este sabie de foc, ipostaza reprezentată de sintagma paulină a stâlpului și temeliei Adevărului; tot Foișorul deconspiră înțelesul seriei stâlpilor lui Horia Bernea; în fine, Foișorul îmbie la descoperirea semnificației ecleziale a celor opt coloane din parcul italian din jurul palatului brâncovenesc, a căror prezență, crede pictorul, “îmbisericeste grădina”. Etajele palatului au scos din cufăr „exerciții de bizantinitate iconică“, cuprinzând „admirații, proslăviri morfologice și tatonări stilistice entuziaste, precum și forme mai mature de creativitatea eclesiologică“, după cum declara creatorul expoziției însuși. În lapidarium veți găsi pășirea duhovnicească în veac, câteva versiuni de soluții bizantine tradiționale de reproducere a labei piciorului, alături de șapte ridicări de chivote. Înzestrarea bizantină de secol VI răsare, prin expoziția de la palatul brâncovenesc, precum trunchiul de copac din mijlocul unui bloc de marmură mortuară crăpat de vremuri, văzut de mine într-un cimitir musulman de la Mangalia. La o astfel de întâmplare contemporană, Familia Regală nu putea rămâne indiferentă. Regina Ana, Majestatea Sa însăși un pictor talentat și spontan care a urmat cursuri de belle-arte la Paris și la New York, asemeni Elisabetei (Carmen Sylva), Mariei și Elenei, are credința că arta este cultivatoare de identitate. De altfel, Regina Maria, personalitate bizantină prin excelență, nepoată de țar și de împărăteasă, a eternizat ilustru statalitatea cu arta, prin sipetul de argint cu pietre prețioase în care și-a așezat propria inimă. Statalitate și arta, o sinteză de eroism și viziune, care trebuie că a fost și ea, la timpul ei, “percepută ca exotică, stranie și, poate, chiar monstruos inadecvată evlaviei” de la acel moment. Dar poate motivul cel mai vibrant pentru care am ales să vin aici și să dedic acest cuvânt academicianului Sorin Dumitrescu este chivotul.
Pictorul spune, în eseul cu care ne întâmpină în expoziție, că a pus pe perete opt ridicări de chivote bizantine, din cauza modului inconfundabil în care încap în văzduh volumetriile lor omogene. “Potrivit tradiției Bisericii Una”, continua artistul, “a ridica o biserică înseamnă a construi o pogorâre. A înălța o pogorâre, iată paradoxul care deosebește esențial bizantinitatea edificiului Bisericii dinainte de Schisma de elanul ascensional al goticității edificiilor de după ruptura din Duecento. Două mentalități de constructor de biserici care se exclud și care au sfârșit prin a înlocui sculpturalitatea edificiului eclezial tradițional, cu principiile secularizante ale funcționalității arhitectonice”.
Am fost mișcat de această paradoxală afirmație: “ridicarea pogorârii”. Privind la lumea românească și la locul pe care regalitatea îl alcătuiește astăzi, săptămână de săptămână, ca pe un culcuș inițial, ca pe o formă, o matcă a continuității și tradiției, a identității și mândriei, mi-am dat seama că lucrarea de cinci decenii de așteptare a celui mai blând Mihai din istoria românilor nu este decât o ridicare continuă a pogorârii. Și Principesa Margareta, sinteza a Elenei-mame si a lui Mihai, la început de mileniu III, nu este altceva decât continuatoarea acestei construcții umile și înflăcărate a pogorârii. A pogorârii statalității peste România sovietizată și apoi sofitelizată.
Dacă ne întâlnim astăzi, societatea civilă și regalitatea, printre coloanele Marthei Bibescu, cărămizile identitare ale Principelui Brâncoveanu, leșurile în bronz ale comunismului și tresăririle bizantine ale lui Sorin Dumitrescu, este pentru că dărăpănătura nu înseamnă ruina, pentru că inteligența nu înlocuiește înțelepciunea, pentru că politica nu substituie statalitatea, pentru că meșteșugul nu ia locul viziunii, pentru că temerarii nu sunt aventurieri și, mai presus de toate, fiindcă cel mai puternic aliat al României este răbdarea. Iar faptul că toate acestea se reflectă simbolic în ruinele de bizantinitate din conștiința acestui artist este amuzant, dar și dramatic. Patosul arheologic al penelului lui Sorin Dumitrescu se întâlnește astăzi cu implorarea regelui Mihai către Duhul Sfânt întru răbdare și bunătate. Dacă este adevărat ce spuneți, domnule Dumitrescu, și expoziția de la Palatul Mogoșoaia este cea mai importantă și mai amplă expunere personală de după 1980, atunci e bine. Chiar și numai arhitectural, trecerea de la „Dalles“ la „Brâncoveanu“ îmbracă forma unei aprofundări.
Iar faptul de a fi zămislit în cuhnie o parte din lucrări seamănă a izbăvire. O izbăvire asemănătoare cu cea a Regelui Mihai care primea români la Versoix înainte de 1989 și, la plecare, le repara și mașina.
Demersul lui Sorin Dumitrescu ne reamintește că puterea nu aparține celor care împart lumea în dușmani și sclavi.
Coloana, pas, Biserica și chip. Ruina născătoare de înțeles identitar. Înălțarea cu umilință și crez a unei pogorâri. Aceasta nu este pictură, domnule Dumitrescu. Aceasta este regalitatea României.[4] Radu, Principe al României
- (...) Pentru că Sorin Dumitrescu își pune întrebări pe care foarte puțini le mai au. Iar aceste întrebări sunt substanța însăși a singularității lui. Eu însumi, scriind aceste câteva rânduri, nu sunt pregătit să comentez, în vreun fel, ceea ce face. Înțeleg pur și simplu, să-l însoțesc prietenește, în spațiul fraged și fragil al unei afinități.
Care sunt întrebările lui Sorin Dumitrescu? Toate decurg dintr-una singură: Cum poate cineva să fie pictor creștin astăzi? Răspunsurile care circulă (în cazurile, rare, în care întrebarea se pune totuși) sunt divagatorii. Versiunea schizoidă e mereu la îndemână: credința e una, arta e alta. În atelier ești pictor, la biserică ești creștin. Nu e musai să le amesteci. Ba e chiar preferabil să le ții la distanță. Există și versiunea „luminată”: creștin în secolul 21 ? Pe cine mai interesează o asemenea defazare? În sfârșit, există versiunea nătâng confortabilă: poți face, la comandă, artă creștină, pastișând, cuminte, modele mai vechi, bizantine sau clasicizate, cu mediocre exigențe de meșteșug. Un om și un artist întreg nu vor asuma niciodată asemenea soluții. Problema care se pune este: cu poți rămâne liber în limite canonice, cum poți fi contemporan în variantă atemporală, cum poți împăca smerenia cu personalitatea, asceza cu senzualitatea, riguarea cu pathosul? Cum poți fi ascultător cu tradiția fără să fii flasc și previzibil, cum poți fi nou fără orgoliu, conform fără să fii convențional, evlavios fără pietism și fără ipocrizie? Răspunsurile lui Sorin Dumitrescu se organizează în jurul a trei repere inconturabile:
- 1 Nu există cercetare de limbaj în sfera artei creștine(și, în fond, a artei religioase în genere) fără o cultură teologică. Recursul la „instinct”, „intuiție”, frison sentimental, fantezie ludică etc. nu are ce căuta în atelierul căutătorului. El trebuie să știe, istoric și dogmatic, care este suportul doctrinar și eclezial al căutării sale. Sorin Dumitrescu este un caz unic în această privință: nu improvizează, nu îngăduie simplei opinii private să submineze adevărul Tradiției, nu lasă „inspirației” ceea ce e o chestiune de cunoaștere. Imaginile sale „dau de văzut” o substanță teologică bine stăpânită, un univers coerent de teme și simboluri ale Bisericii.
- 2 Înțelegerea artei creștine e vagă și parțială, dacă nu pornește de la o experiență spirituală nemijlocită. Fără participare liturgică, fără trăire rituală, fără ritmica practicii religioase, stricta cultură teologică e un eșafodaj abstract, iar arta icoanei o gesticulație vidă, aplicare mecanică a unui rețetar. Lecturile și deprinderea analizei vizuale nu pot da socoteală singure de rosturile imaginii sacre, nu pot lămuri „modul de funcționare” al nevăzutului.E nevoie, în plus, de viață comunitară și rugăciune.
- 3 Pentru a te înscrie în tradiția artei creștine trebuie să o studiezi în datele ei concrete, în contextul ei originar. E ceea ce Sorin Dumitrescu numește „arheologia artei bizantine”, Studiul atent al freșcelor și icoanelor medievale, reconstituirea lor analitică, detaliul adus în gros-plan, reflecția tenace asupra compoziției, proporțiilor, desenului, toate acestea sunt indispensabile pentru cel care vrea să ajungă nu doar la o înțelegere arhivistică a lucrărilor, ci la familiaritate, empatie, conviețuire.
Dar dincolo de aceste trei repere mai e ceva. Sondajul „arheologic” în măruntaiele artei bizantine duce, în final, la descoperirea unei dimensiuni, pe care numai practicantul, numai cel angajat direct, cu uneltele și îndemânarea sa, în producerea icoanei, o poate presimți: e componenta pneumatică a creativității, intervenția indicibilă, neanalizabilă a Duhului. El te ajută, sau te abandonează, îți deschide noi perspective și obturează altele, ți se alătură, sau ți se opune. Creatorul imaginii își descoperă, astfel, anonimitatea. Află că nu face decât ceea ce face prin el, că nu e decât un releu, un receptacul. Și că a înțelege efortul vechilor iconari nu înseamnă a găsi o „explicație” pentru opera lor, ci, mai curând, a percepe elocventa, supra-luminoasa lor muțenie. [5] Andrei Pleșu
- 1974 Premiul pentru ilustrație de carte, Maastricht
- 1974 Premiul pentru Tineret al U.A.P
- 1980 Premiul pentru Pictură al U.A.P
- 1980 Mențiunea de Onoare a Festivalului Internațional de Carte de la Leipzing
- 1982 Medalia de bronz a Concursului Internațional de Carte de la Leipzing
- 2000 Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[7]
- 2008 Crucea Casei Regale a României[8]
Wikiwand in your browser!
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
