Shangri-La
From Wikipedia, the free encyclopedia
Shangri-La este un tărâm imaginar descris în romanul Orizont pierdut, publicat în 1933 de scriitorul britanic James Hilton. În viziunea lui Hilton, Shangri-La este un loc mistic, armonios, în apropierea unei mănăstiri, în vestul munților Kunlun. Shangri-La a devenit sinonim cu paradisul pe pământ, în special cu tărâmul Utopia din munții Himalaya - o țară în permanență fericită, izolată de lumea exterioară. În romanul Orizont pierdut, oamenii care trăiesc în Shangri-La sunt aproape nemuritori, trăind cu mult mai mult decât oamenii obișnuiți și îmbătrânind foarte încet. Cuvântul Shangri-La evocă atmosfera exotică a orientului. În scrierile vechi tibetane sunt menționate șapte astfel de locuri, sub numele de Nghe-Beyul Khimpalung.[1] Khembalung este unul dintre beyuli („tărâmuri ascunse”) despre care se crede că au fost create de către Padmasambhava în secolul al VIII-lea ca locuri sacre, idilice, care au servit budiștilor ca refugiu în vremurile de război (Reinhard 1978).