Românizare
From Wikipedia, the free encyclopedia
Românizarea este un fenomen complex de transformare socială, economică și mentală, desfășurat pe teritoriul statului român modern și, după 1918, în teritoriile asupra cărora Regatul României și-a extins autoritatea.[1]
Principalii vectori ai afirmării identității naționale românești au fost alfabetizarea și urbanizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea.[2] Spre deosebire de vestul continentului european, unde identitatea națională s-a format ca o exigență a industrializării, naționalismul est-european interbelic a fost motivat mai mult politic decât economic.[3]
După Primul Război Mondial conducerea Regatului României a formulat politici de unificare a sistemelor de învățământ din provinciile românești. Din punct de vedere ideologic, statul român a recurs la naționalismul integral și la un antisemitism clădit pe o mai veche tradiție antievreiască, alimentată după 1918 de insecuritatea adusă de extindere și de diluția etnică a României.[4] „În perioada interbelică, guvernul român de la București a căutat, fără să găsească, modalitățile adecvate de a face față complexității ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardelenești și bucovinene (maghiari, germani și ruteni) sau basarabene (ruși).”[5] Statul român a procedat la restrângerea drepturilor, la marginalizarea și presiunile loialiste asupra minorităților, în locul unor tactici ale cooptării persuasive.[6]