Războiul de independență al Turciei (în turcă: Kurtuluş Savaşı ori İstiklâl Harbi); 19 mai 1919 – 29 octombrie 1923) este astfel numit deoarece naționaliștii turci s-au temut în acea perioadă ca țara lor, învinsă în Primul război mondial, să nu-și piardă independența, fiind împărțită între imperiile coloniale ale învingătorilor. După înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la sfârșitul primei conflagrații mondiale[1][2][3], activitatea naționaliștilor turci din Anatolia a culminat cu formarea Marii Adunări Naționale, care a mobilizat majoritatea resurselor naționale sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa împotriva prevederilor tratatului de la Sevres, care practic punea Turcia sub tutelă și atribuia largi teritorii Aliaților, Greciei și Armeniei. După războaiele cu Grecia, cu Armenia și cu Franța, revoluționarii turci, biruitori la rândul lor, i-au obligat pe Aliați să renunțe la pretențiile lor, să evacueze teritoriile lor atribuite, și să negocieze un nou tratat: cel de la Lausanne din iulie 1923, care a permis incorporarea Anatoliei și Traciei răsăritene în noul stat, Republica Turcia (1923). Crearea Mișcării Naționale Turce a dus la prăbușirea sistemului milieturilor otomane și, după punerea în practică reformelor lui Atatürk, a permis apariția unui stat modern, laic și național.
Mai multe informații Informații generale, Perioadă ...
Închide