Poezia persană
From Wikipedia, the free encyclopedia
Literatura persană (persană: ادبیات فارسی) este una dintre cele mai vechi literaturi din lume. Istoria ei se întinde pe două milenii și jumătate, deși mare parte din materialul pre-islamic a fost pierdut. Sursele sale au fost în Persia istorică, inclusiv în Iranul de astăzi, Irak și zona Caucazului, precum și regiuni din Asia Centrală, unde limba persană a fost istoric, limba națională. De exemplu, Molana (Rumi), unul dintre poeți cei mai iubiți în Persia, născut în Balch sau Vakhsh(d) (în ceea ce este acum Afganistan sau Tadjikistan), a scris în persană, și a trăit în Konya, apoi în capitala Marelui Imperiu Selgiuc, Nișapur.
,,Fără nicio îndoială, nicio altă formă de artă nu era atât de iubită precum poezia în Iran. Se poate spune că ea era arta supremă a culturii iraniene, expresia cea mai înaltă, cea mai rafinată, cea mai plină de strălucire a geniului iranian din totdeauna. Impactul său asupra literaturilor lumii, prin multitudinea de traduceri, s-a produs nu numai la nivel de formă - a se vedea gazelul, catrenul, etc. - ci și la nivel ideatic, fiind preluate teme ce țin de o anume viziune asupra lumii, de cunoașterea fină a regulilor care o guvernează, de căutare a divinității, de celebrare a vieții ale cărei neajunsuri sunt privite cu înțelepciune, de o filosofie ce îl descătușează pe om din deșertăciunile lumii, ducându-l spre esență[1]”
,, În epoca reformatorului vechii religii, Zoroastru ( sau Zarathustra: 660-583 sau 630-553 ), credințele religioase străvechi iraniene au fost strânse într-o operă, importantă pentru istoria culturii, numită Avesta. După căderea țării sub dominația - succesiv - arabă, turcă și mongolă, instituindu-se un regim de tip feudal asiatic, la curțile feudale se dezvoltă o literatură predominantă de spiritul, ideologia, gusturile vieții de curte.[2] ”