Observarea (sau, uneori, observația) este cea mai directă formă de achiziționare a informației printr-o experiență directă, nemediată, obținută de la o sursă primară. La ființele vii, observarea implică folosirea organelor de simț. În știință, observarea implică adeseori folosirea de înregistrări cu ajutorul instrumentelor de măsură. Observațiile pot fi calitative și/sau cantitative, atunci când valori măsurabile sunt atașate actului observării.[1]
Cel ce observă, un observator, este cineva care culege informații despre un anume fenomen, dar nu intervine în desfășurarea sa. — Observarea traficului aerian în Rõuge, Estonia, în timpul unei nopți înstelate.
Filozofic, observația (sau observarea) este activitatea a unei ființe inteligente, care percepe, simte și asimilează cunoștințe despre un anumit fenomen, obiect, ființă sau interacțiune în propria sa structură de cunoștințe și idei anterioare. Observația este partea externă a procesului de cunoaștere și este necesară în cunoașterea părții perceptibile a lucrului de cunoscut. Specificul observației este raționalitatea și raționalizarea percepției. Altfel spus, observația este percepția externă și internă structurată de intelect.
Câțiva pași în a produce o observare de calitate sunt:
en Mendez, Carl Cedrick L.; Heller, H. Craig; Berenbaum, mai 2009, Life: The Science of Biology, a 9-a ediție, Macmillan, SUA, paginile 13–14, ISBN 1429219629;
en Shipman, James; Wilson, Jerry D.; Todd, Aaron, 2009, Introduction to Physical Science, ediția a 12-a, Editura Cengage Learning, pagina 4, ISBN 0538731877;
en David H. Freedman (1 august 2010), "The Streetlight Effect", Revista Discover.
