Oală de noapte
From Wikipedia, the free encyclopedia
Oala de noapte, denumită și țucal, este un vas întrebuințat, în special noaptea, pentru necesitățile fiziologice.[1]
Folosirea oalelor de noapte este documentată în Grecia antică cel puțin din sec. VI î.e.n., fiind cunoscute sub diferite nume: ἀμίς (amis), οὐράνη (ouranē) și οὐρητρίς (ourētris, din οὖρον - ouron, "urină", σκωραμίς / (skōramis), χερνίβιον (chernibion).
În secolul al II-lea, împăratul roman Marc Aureliu era vestit, printre altele, prin faptul că folosea oale de noapte din pietre prețioase, mai ales din onix.[2]
În secolul al XVI-lea, în inventarele caselor princiare apar unele obiecte de uz intim, ca oala de noapte și scuipătoarea, care, pentru execuția lor adeseori artistică, sunt păstrate și azi în muzee.[3]
În secolul al XVII-lea, oalele de noapte au continuat să fie folosite la scară largă, fiind confecționate în funcție de statutul social al utilizatorului – cardinalul Mazarin, de exemplu, comunica cu Dumnezeu de deasupra unei oale din sticlă, cu velur și o bandă de aur căptușită cu mătase. Alți aristocrați foloseau o cutie de lemn cu capac în care se afla o oală de noapte, faimosul „tron” de pe care Ludovic al XIV-lea al Franței rezolva probleme de stat.[4]
La mijlocul secolului al XlX-lea, în Anglia, cei mai mulți oameni au continuat să utilizeze oalele de noapte, pe care le țineau într-un dulap din dormitor. Vizitatorii străini erau adesea îngroziți de obiceiul englezesc de a ține în dulapuri și bufete din sufragerie oalele de noapte, pe care bărbații le scoteau și le foloseau imediat ce femeile se retrăgeau. Unele camere erau dotate și cu „scaunul pentru necesități” aflat într-un colț.[5]