Neoimperialism
From Wikipedia, the free encyclopedia
Neoimperialismul caracterizează din punct de vedere istoric o perioadă a expanisiunii coloniale a marilor puteri europene, Statelor Unite și Japoniei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.[1] Această perioadă a fost caracterizată printr-o competiție fără precedent între marile puteri pentru acapararea de teritorii de peste mări. În acele timpuri, statele s-au concentrat pe construirea unor imperii coloniale cu ajutorul celor mai noi tehnologii și descoperiri științifice, lărgindu-și teritoriile prin cuceriri și îmbogățindu-se prin exploatarea resurselor din zonele ocupate.
În perioada neoimperialismului, puterile occidentale și Japonia au ocupat aproape întreaga Africă și teritorii întinse din Asia. Noul val al imperialismului a avut ca rezultat crearea de rivalități între marile puteri, accentuarea cererii pentru noi piețe de desfacere și surse de materii prime și crearea unui mit al „misiunii civilizatoare”. Cele mai multe dintre coloniile cucerite în această perioadă și-au cucerit independența în timpul perioadei de decolonizare de după al doilea Război Mondial.
Prefixul „neo” este folosit pentru ca să se facă diferența dintre imperialismul modern și primele forme de imperialism, așa numitul „prim val al colonizării europene” din secolele al XV-lea – al XIX-lea.[1][2] În primul val de colonizare, puterile europene au cucerit și America și Siberia. Mai apoi, europenii au stabilit mai multe avanposturi comerciale în Africa și Asia.