Memorie cu ferite
From Wikipedia, the free encyclopedia
Memoria cu ferite a fost forma predominată de memorie pentru sistemele de calcul în perioada 1955–1975. Era un tip de memorie cu acces direct. Era formată din ferite, mici inele din materiale magnetice (ferită). Fiecare inel se putea polariza magnetic în cele două sensuri, asociate stărilor „0” și „1”, putând astfel stoca un bit de informație. Magnetizarea, numită operație de scriere, respectiv testarea polarizării magnetice, numită operație de citire, se făcea prin fire (linii) care treceau prin inele, fire prin care circulau impulsuri de curent electric. Prin impulsuri corespunzătoare inelele puteau fi magnetizate într-un sens sau altul. Impulsul de citire distrugea starea inelului respectiv, astfel că după citire polarizarea trebuia refăcută printr-o operație de scriere. Cât timp feritele nu erau citite sau scrise ele își mențineau polarizarea existentă, astfel că o asemenea memorie era, în principiu, nevolatilă.
Folosind inele mici și fire subțiri densitatea memoriei (en) a crescut în timp, asfel că la sfârșitul anilor 1960 densitatea era de circa 32 Kibiți pe metru cub. Însă obținerea acestei densități a reclamat o manoperă extrem de îngrijită, efectuată sub microscop, care a tot fost necesară, în pofida încercărilor repetate de automatizare a fabricației.[1] Totuși, în timp costul a scăzut de la circa 1 USD pe bit la circa 1 cent pe bit. Apariția la sfîrșitul anilor 1960 a memoriilor cu semiconductori de tip SRAM, respectiv a memoriilor DRAM, ca INTEL 1103, apărute în 1972 la un cost de 1 cent pe bit[2] au diminuat drastic după 1974 aplicațiile pentru memoriile cu ferite.