forme de greacă folosite din jurul secolului al XVI-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea î.Hr From Wikipedia, the free encyclopedia
Limba greacă veche (numită și limba greacă antică sau elină) este a doua etapă a limbii grecești (după limba proto-greacă și dialectul micenian) și cuprinde două perioade ale istoriei grecești: arhaică (secolele IX-VI î.Hr.) și clasică (secolele V-IV). Perioada veche a istoriei grecești include, în mod normal, și epoca elenistică (postclasică), care constituie etapa koine a limbii grecești.
 | Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol. Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor. |
| Greacă veche Έλληνική γλωσσα | |
| Regiuni | coasta estică a Mării Mediterane |
|---|---|
| Perioadă de existență | secolul IX î.Hr. – secolul IV î.Hr. |
| Sistem de scriere | alfabetul grec cu diacritice |
| Clasificare | |
limbi indo-europene
| |
| Statut oficial și codificare | |
| ISO 639-2 | grc |
| ISO 639-3 (cel mai răspândit dialect) | grc[1]  |
| SIL | grc |
| Răspândire în lume | |
_en.svg) O hartă a dialectelor vechi grecești (cca. 400 î.Hr.) | |
| Puteți vizita Wikipedia în greacă veche. | |
| Această pagină poate conține caractere Unicode | |
Modifică date / text  | |
Limba greacă veche este limba poemelor lui Homer, inclusiv a Iliadei și Odiseei, a marilor lucrări de literatură și filosofie ale vârstei de aur ateniene, care au ajuns să constituie baza matematicii și științei noastre moderne.
Pentru informații în legătură cu familia limbilor eline înainte de invenția alfabetului grecesc, vezi articolele Limba miceniană și Limba proto-greacă.
|
Originea, formele și dezvoltarea inițială a familiei limbilor eline nu sunt bine înțelese, din cauza lipsei dovezilor contemporane. Există câteva teorii despre ce grupuri de dialecte eline ar fi existat între despărțirea vorbirii grecești primare din limba indo-europeană (nu mai târziu de 2000 î.Hr.) și aproximativ 1200 î.Hr. Aceste dialecte au aceeași bază, dar diferă în unele detalii. Singurul dialect atestat din această perioadă este cel micenian, dar relația lui cu dialectele istorice și cu circumstanțele istorice ale timpului sugerează faptul că existau deja și alte grupuri de dialecte într-o anumită formă.
Grupurile majore de dialecte ale perioadei limbii grecești vechi se presupun a fi fost dezvoltate nu mai târziu de 1100 î.Hr., în timpul invaziei doriene și apar pentru prima oară precis documentate în scriere alfabetică începând din secolul 8 î.Hr. Invazia nu ar fi fost „doriană” dacă invadatorii nu ar fi avut o relație culturală cu dorienii istorici; mai mult, se știe că invazia ar fi dislocat populație în regiunile atic-ionice de mai târziu, care se considerau descendenți ai populației dislocate sau aparținând de dorieni.
Chiar vechii greci înșiși considerau că există trei mari diviziuni ale populației grecești: dorienii, eolienii și ionienii (inclusiv atenienii), fiecare cu propriile lor dialecte definitorii. Dacă nu luăm în considerare faptul că au uitat arcadiana, un dialect muntos obscur si dialectul cipriot, departe de centrul erudiției grecești, această invazie de oameni și limbi e asemănătoare cu rezultatele la care s-a ajuns prin investigațiile arheologico-lingvistice moderne.
Greaca de vest si nord-vest este cea mai puternică și mai precoce diviziune, cu cea de non-vest în subdiviziunile ionic-atic (sau atic-ionic) și eolic vs. arcado-cipriot, sau eolic și arcado-cipriot vs. ionic-atic. De obicei, grupul de non-vest e numit greaca de est.
Grupul arcado-cipriot descinde mai îndeaproape din greaca miceniană a Epocii de bronz.
Dialectul boeoțian era sub influența puternică a dialectului nord-vestic și poate fi considerat un dialect de tranziție. Cel thesalian a avut aceeași influență, dar nu atât de puternică.
Dialectul pamfilian, vorbit într-o mică zonă a coastei sud-vestice a Asiei Minor și prea puțin păstrată în inscripții, poate fi ori un al cincilea dialect major, sau miceniană cu influențe dorice și străine.
Îndelung controversata limbă nativă a Macedoniei antice ar fi putut fi o limbă indo-europeană sau o ramură foarte diferită a limbii grecești nord-vestice, ori încă un dialect major al limbii grecești vechi.
Majoritatea sub-grupurilor de dialecte enumerate mai sus aveau subdiviziuni, în general echivalente cu un oraș-stat și teritoriile din împrejurimi, sau o insulă. Dialectul doric avea câteva subdiviziuni, anume doricul insular (inclusiv doricul cretan), doricul Peloponesului de Sud (inclusiv dialectul laconian, al Spartei), și doricul Peloponesului de Nord (inclusiv dialectul corinthian). Faimosul dialect lesbian era membru al sub-grupului Egeean/Eolic asiatic. Toate grupurile erau reprezentate și de colonii dincolo de Grecia, și aceste colonii și-au dezvoltat, în general, caracteristici locale, de multe ori sub influența călătorilor și vecinilor care vorbeau dialecte grecești diferite.
Dialectele din afara grupului ionic sunt cunoscute mai ales din inscripții, excepții notabile fiind fragmentele lucrărilor poetei din insula Lesbos, Sappho, și poeziile poetului spartan, Pindar.
După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul 4 î.Hr., s-a dezvoltat un nou dialect internațional, cunoscut ca greaca comună sau Koine, bazată foarte mult pe limba atică, dar cu influențe de la alte dialecte. Acest dialect le-a înlocuit, în curând, pe cele vechi, deși cel doric a supraviețuit până în prezent sub forma dialectelor tsakonian și sud-italiene ale limbii grecești moderne. Dialectul doric a transmis și terminațiile sale de aorist la multe verbe ale limbii demotice. Până în aprox. secolul 6 d.Hr., Koine s-a metamorfozat ușor în greaca medievală (bizantină).
Alfabetul grecesc are următoarele 24 de litere:
| Litera | Echivalentul fenician |
Denumirea | Transliterarea in latină1 | Pronunția | Valoarea numerică | |||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Româna | Greaca antică |
Greaca medievală (politonică) |
Neogreaca | Greaca antică |
Neogreaca | Greaca antică clasică |
Neogreaca | |||
| Α α |  aleph |
alfa | ἄλφα | άλφα | a | [a] [aː] | [a] | 1 | ||
| Β β |  beth |
beta | βῆτα | βήτα | b | v | [b] | [v] | 2 | |
| Γ γ |  gimel |
gama | γάμμα | γάμμα γάμα |
g | gh, g, y | [g] | [ɣ], [ʝ] | 3 | |
| Δ δ |  dāleth |
delta | δέλτα | δέλτα | d | d, dh | [d] | [ð] | 4 | |
| Ε ε |  he |
epsilon | εἶ | ἒ ψιλόν | έψιλον | e | [e] | 5 | ||
| Ζ ζ |  zayin |
zeta | ζῆτα | ζήτα | z | [zd], [dz] mai târziu [zː] |
[z] | 7 | ||
| Η η |  heth |
eta | ἦτα | ήτα | e, ē | i | [ɛː] | [i] | 8 | |
| Θ θ |  teth |
teta | θῆτα | θήτα | th | [tʰ] | [θ] | 9 | ||
| Ι ι |  yōdh |
iota | ἰῶτα | ιώτα γιώτα |
i | [i] [iː] | [i], [ʝ] | 10 | ||
| Κ κ |  kaph |
kappa | κάππα | κάππα κάπα |
k | [k] | [k], [c] | 20 | ||
| Λ λ |  lamed |
lambda | λάβδα | λάμβδα | λάμδα λάμβδα |
l | [l] | 30 | ||
| Μ μ |  mem |
miu | μῦ | μι μυ |
m | [m] | 40 | |||
| Ν ν |  nun |
niu | νῦ | νι νυ |
n | [n] | 50 | |||
| Ξ ξ |  samekh |
csi | ξεῖ | ξῖ | ξι | x | x, ks | [ks] | 60 | |
| Ο ο |  ayin |
omicron | οὖ | ὂ μικρόν | όμικρον | o | [o] | 70 | ||
| Π π |  pe |
pi | πεῖ | πῖ | πι | p | [p] | 80 | ||
| Ρ ρ |  resh |
ro | ῥῶ | ρω | r (ῥ: rh) | r | [r], [r̥] | [r] | 100 | |
| Σ σ ς |  sin |
sigma | σῖγμα | σίγμα | s | [s] | 200 | |||
| Τ τ |  taw |
tau | ταῦ | ταυ | t | [t] | 300 | |||
| Υ υ |  waw |
ipsilon | ὖ | ὖ ψιλόν | ύψιλον | u, y | y, v, f | [y] [yː] (prim [ʉ] [ʉː]) |
[i] | 400 |
| Φ φ |  qoph |
fi | φεῖ | φῖ | φι | ph | f | [pʰ] | [f] | 500 |
| Χ χ | hi | χεῖ | χῖ | χι | ch | ch, kh | [kʰ] | [x], [ç] | 600 | |
| Ψ ψ | psi | ψεῖ | ψῖ | ψι | ps | [ps] | 700 | |||
| Ω ω | ayin |
omega | ὦ | ὦ μέγα | ωμέγα | o, ō | o | [ɔː] | [o] | 800 |
Dintre vocalele ε și ο sunt scurte, η și ω lungi; α, ι și υ sunt lungi sau scurte.
O nazală înainte de o guturală (κ, γ, χ) se scrie γ (e.g. ἄγκυρα ancyra, ἄγγελος angelos, ἄγχι anchi)
σ stă la începutul și în interiorul cuvintelor, ς la sfîrșit (e.g.ϕύσις, στέϕανος).
Literele ζ, ξ, ψ reprezintă consoane duble: ζ se pronunță zd ῥίζα rizda, ξ se pronunță ks ξένος ksenos, ψ se pronunță ps ψυχή psühe.
 | |||
| Alfabetul grecesc | |||
|---|---|---|---|
| Α α Alfa | Ν ν Nu | ||
| Β β Beta | Ξ ξ Xi | ||
| Γ γ Gamma | Ο ο Omicron | ||
| Δ δ Delta | Π π Pi | ||
| Ε ε Epsilon | Ρ ρ Rho | ||
| Ζ ζ Zeta | Σ σ ς Sigma | ||
| Η η Eta | Τ τ Tau | ||
| Θ θ Theta | Υ υ Upsilon | ||
| Ι ι Iota | Φ φ Phi | ||
| Κ κ Kappa | Χ χ Chi | ||
| Λ λ Lambda | Ψ ψ Psi | ||
| Μ μ Mu | Ω ω Omega | ||
| Litere învechite | |||
| Ϝ ϝ Digamma | Ϻ ϻ San | ||
| Ϙ ϙ Qoppa | Ϡ ϡ Sampi | ||
| Ϛ ϛ Stigma | Ϸ ϸ Sho | ||
| diacritice | |||
Aceste schimbări de sunete din timpul proto-greacăi au afectat majoritatea sau chiar toate dialectele grecești vechi:
Căderea lui /h/ și /w/ după o consoană era, deseori, însoțită de o lungire compensatorie a vocalei precedente. Căderea lui /j/ după o consoană era însoțită de un număr mare de schimbări complexe, inclusiv diftongizarea unei vocale precedente sau palatalizare ori o altă schimbare a unei consoane imediat precedente. Câteva exemple:
Rezultatele contracției vocalelor erau complexe de la dialect la dialect. Astfel de contracții apar în inflexiunile unui număr de clase diferite de verbe și substantive și sunt printre cele mai dificile aspecte ale gramaticii limbii grecești vechi. Ele erau importante, în particular, în larga clasă a verbelor contractate, verbe nominale formate de la substantive și adjective terminate în vocală. (De fapt, reflexul verbelor contractate în neogreacă—adică, setul de verbe derivate din verbele contractate ale limbii grecești vechi —reprezintă una dintre cele două clase principale de verbe din această limbă!
Pronunția alfabetului (ajutor·info)
Pronunția diftongilor (ajutor·info)
Pronunția limbii grecești post-clasice s-a schimbat considerabil față de greaca veche, deși ortografia mai reflectă încă însușiri ale vechii limbi (vezi W. Sidney Allen, Vox Graeca – a guide to the pronunciation of Classical Greek). Pentru o descriere detaliată a schimbărilor fonetice de la epoca clasică la cea elenistică a limbii grecești, vezi articolul Limba greacă comună (Koine).
Exemplele de mai jos reprezintă greaca atică a secolului 5 î.Hr. Deși pronunția antică nu poate fi niciodată reconstruită cu certitudine, greaca, în particular, e foarte bine documentată în această perioadă și sunt puține divergențe printre lingviști în legătură cu natura generală a sunetelor pe care le reprezentau literele.
| Anterior | Posterior | |||
|---|---|---|---|---|
| nerotunjit | rotunjit | nerotunjit | rotunjit | |
| Închis | /i/ | /y/ | ||
| Central | /e/ | /o/ | ||
| Deschis | /a/ | |||
| Anterior | Posterior | |||
|---|---|---|---|---|
| nerotunjit | rotunjit | nerotunjit | rotunjit | |
| Închis | /iː/ | /yː/ | ||
| Central închis | /eː/ | /oː/ | ||
| Central deschis | /ɛː/ | /ɔː/ | ||
| Deschis | /aː/ | |||
/oː/ s-a transformat, probabil, în [uː] până în secolul 4 î.Hr.
[z] era un alofon al lui /s/, folosit înainte de consoane sonore; [ŋ] era un alofon al lui /n/ folosit înainte de velare, în timp ce [r̥], scris (ῥ), era, probabil, un alofon mut al lui /r/, folosit în poziție initială a cuvântului.
Sunt trei mari clase de consoane:
La conjugarea verbelor, o consoană urmează, de multe ori, după alta. Se aplică numeroase reguli sandhi.
Reguli:
Sunt trei scheme diferite pentru lungirea compensatorie, în funcție de locul în care are loc. Diferențele sunt: dacă /a/ devine [aː] sau [eː], și dacă /e/ și /o/ devin vocalele închise /eː/ și /oː/ sau cele deschise, [ɛː] și [ɔː].
Indicativul timpului adaugă (cel puțin conceptual ) un prefix /e-/. Acesta era, probabil, un cuvânt separat, însemnând ceva ca "atunci", adăugat deoarece timpurile în PIE aveau, în primul rând, un înțeles aspectual. Augmentația e adăugată la indicativul aorist-ului, imperfect și mai mult ca perfect, dar la nici o altă formă a aoristului (nu există alte forme ale imperfectului și mai mult ca perfectului).
Sunt două feluri de augmentație în greacă, silabică și cantitativă. Augmentația silabică e adăugată radicalilor care încep cu consoane, prefixându-se vocala e (radicalii care încep cu r, însă, primesc ca prefix er). Augmentația cantitativă e adăugată radicalilor care încep cu vocală și implică lungirea vocalei:
Unele verbe se augmentează neregulat; cea mai obișnuită variație este e -> ei. Iregularitatea poate fi explicată diacronic prin pierderea lui s între vocale.
Urmând practica lui Homer, augmentația nu e făcută, uneori, în poezii, în special în poeziile epice.
Augmentația înlocuiește câteodată dublarea; vezi mai jos.
Aproape toate formele perfectului, mai mult ca perfectului și perfectului viitor dublează silaba inițială a radicalului verbal (de notat că unele forme verbale neregulate ale perfectului nu dublează, pe când o mulțime de aoriste neregulate dublează). Sunt trei tipuri de dublare:
Dublarea neregulată poate fi înțeleasă diacronic. De exemplu, lambánō (λαμβάνω) (radical lab) are radicalul de perfect eilēpha (εἴληφα) (nu *lelēpha) deoarece era inițial *slambanō, cu perfectul *seslēpha (*sl- > *sesl- > *heil-), devenind eilēpha prin schimbare (semi-)regulată.
Dublarea e vizibilă, de asemenea, în radicalii de timp prezent al anumitor verbe. Acești radicali adaugă o silabă formată din consoana inițială a rădăcinii, urmată de i. O consoană nazală apare după dublare la unele verbe.[2]
Greaca, ca toate limbile indo-europene mai vechi, este foarte flexionată. Această limbă este arhaică din punct de vedere al păstrării formelor proto-indo-europene. Numele limbii grecești vechi (inclusiv numele proprii) au cinci cazuri de declinare: (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ), trei genuri (masculin, feminin și neutru) și trei numere: (singular, dual și plural). Verbele au patru moduri (indicativ, imperativ, subjonctiv și optativ), trei diateze (activă, mijlocie și pasivă), cât și trei persoane (pers. I, a II-a și a III-a) și multe alte forme. Verbele sunt conjugate după trei aspecte: forme imperfective, care includ timpurile prezent, viitor și imperfect, forme perfective, restrânse la aorist, modul indicativ, și forme perfecte, care includ perfectul prezent și mai mult ca perfectul. Este o completare totală de moduri pentru fiecare aspect, deși nu există viitor subjonctiv sau imperativ; în plus, se găsesc infinitivele și participiile pentru toate combinațiile finite corespunzătoare de timp, aspect și diateză, în afară de imperfect și mai mult ca perfect.
Greaca veche era scrisă în Alfabetul grecesc, cu unele variații, în funcție de dialect. Textele vechi erau scrise în stil boustrephedon, dar, în timpul perioadei clasice, scrierea de la stânga la dreapta s-a standardizat. Edițiile moderne ale textelor vechi grecești sunt scrise, de obicei, cu accente și semne de aspirație, spațierea cuvintelor, punctuație modernă și, uneori litere majuscule și minuscule, dar acestea au fost introduse târziu. Greaca veche se scria, de fapt, doar cu majuscule, fără spații între cuvinte, fără semne de punctuație sau de aspirație și fără accente.
Următorul text grec politonic este extras din Apologia lui Platon:
Transliterat în alfabetul latin, folosind o versiune modernă a schemei erasmiene:
Traducere:
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
