From Wikipedia, the free encyclopedia
Lacul Latyan (în trecut Farahnaz Pahlavi; în persană سد لتيان, transliterat: Sadd-e Latyān) este un lac de acumulare antropic pe râul Jajrud din nordul Iranului, format în spatele barajului cu contraforți cu același nume. Scopul principal al lacului este de a alimenta cu apă potabilă și industrială capitala Teheran.
Lacul Latyan | |
Barajul, așa cum era în anul 2019 | |
Geografie | |
---|---|
Râu | Jajrud |
Lac de acumulare | Latyan |
Date tehnice | |
Tip | baraj cu contraforți (în engleză buttress – CB) |
Data începerii execuției | 1963 |
Data dării în folosință | 1967 |
Înălțime | 110 m |
Lungime (la coronament) | 480 m |
Realizatori | |
Executant | consorțiul francez Entreprises Campenon-Bernard, Établissements Billiard și Société Française de Dragages et de Travaux Publics (SASER) |
Beneficiar | Teheran Water Board (în prezent Regional Water Company of Iran – Regional Water Organisation of Teheran, în persană سازمان آب منطقه ای تهران) |
Lac de acumulare | |
Modifică text |
În prima jumătate a secolului al XX-lea, Teheranul, capitala Iranului, s-a confruntat cu problema alimentării cu apă de uz casnic și evacuarea apelor uzate. Populația orașului a fost estimată în 1971 la aproximativ 3,4 milioane de locuitori, față de 1922 cu 210 000, unde creșterea populației a suprasolicitat resursele de apă din zonă până la limită. Resursele de apă au constat în sisteme de tip qanat(en)[traduceți] cu o capacitate totală de 1,3 metri cubi pe secundă, întrucât nu existau râuri permanente în apropiere. În anii 1920 a fost construit un canal ce devia apa râului Karaj spre Teheran. În anul 1950 problema alimentării a reapărut, lucru care a dus la forarea a 35 de puțuri până în anul 1954, unde apa era distribuită prin șanțuri deschise. Imediat după s-a început construcția unui sistem de conducte, ce nu a ținut pasul cu creșterea orașului.[1]
La începutul anilor 1960 a fost inaugurat barajul Amir Kabir (pe râul Karaj) și două conducte spre capitală,[1] cu o capacitate de furnizare a 144 milioane metri cubi de apă/an, unde împreună cu restul surselor exista o capacitate totală de 184 milioane metri cubi/an.[2]
Pentru a face față evoluției demografice a fost construit barajul Farahnaz Pahlavi, pe râul Jajrud, aflat la est de oraș. Obiectivul a fost inaugurat în anul 1967 și avea o capacitate de furnizare de 80 milioane metri cubi/an.[2]
În spatele barajului s-a lacul de acumulare cu un volum de 85 de milioane de metri cubi de apă[3] și o capacitate totală aproximativă de 95 de milioane de metri cubi.[4] S-a format pe râul Jajrud, ce izvorăște din munții Alborz, la o distanță de 25 km nord-est de capitala țării.[5] Bazinul hidrografic are o suprafață de 700 km pătrați.[4] Apa râului provine din topirea zăpezii[3][4] de pe versanții sudici ai munților[4] în primăveri, cu debite mari[3] prin pârâuri.[4] Debitul mediu anual, înregistrat pe parcursul a 19 ani (1947–1965) este de 310 milioane metri cubi, cu o tendință de scădere în timp.[4]
S-a constatat la momentul proiectării că, pe termen lung, debitul râului nu este suficient. Din această cauză proiectul a luat în calcul și devierea prin tuneluri a râului Lar de la nord în lac.[5] S-a calculat că Teheranul ar putea fi aprovizionat prin devierea râului cu un debit anual suplimentar de 99 de milioane metri cubi.[6]
Scopul principal al acumulării este de alimentare cu apă potabilă și industrială[5] a capitalei Teheran,[3][5] cu un debit anual de 80 de milioane de metri cubi.[6] Pe plan secund revine pentru a regla debitul râului,[5] irigarea terenurilor agricole[3][5] din Câmpia Varamin aflată la o distanță de 40 km în aval[5] cu un debit anual de 160 de milioane de metri cubi[6] și generarea energiei electrice[3] pentru consumul de vârf.[5]
A fost ales tipul de baraj cu contraforți[7][5] masivi din beton.[5] Construcția a început în anul 1963.[7] Are o înălțime deasupra talvegului de 80 m[5] sau de 107 m[5][8] deasupra fundației[5] și o lungime a coronamentului de 450 m[5][8] (după o altă sursă, înălțimea este de 110 m și lungimea de 480 m).[3] Cota coronamentului este de 1612 m.[9] Este alcătuit din 22 de contraforți cu lățimea de 14 m și cu baraje de închidere la cei doi versanți, cu profile clasice de greutate.[8] Volumul de beton utilizat a fost de 770 000 metri cubi.[10] La piciorul barajului a fost amplasată o centrală hidroelectrică (CHE) cu o putere de 22,5 MW și mărită ulterior la 45 MW, cu scopul de a satisface vârful de consum pe timp de zi.[5]
Este al doilea baraj mare cu contraforți din Iran[8] după Menjil (inaugurat în 1962, cu înălțimea de 106 m, lungimea la coronament de 425 m și volumul de beton de 570 000 metri cubi).[11]
A intrat în funcțiune în anul 1965[10] și a fost definitivat în[8] martie[9] 1967.[9][8] Barajul, lacul și palatul de pe malul apei s-au numit Farahnaz Pahlavi(en)[traduceți], după fiica șahului Mohammad Reza Pahlavi, până la Revoluția Iraniană din 1979.[12] La momentul inaugurării a fost printre cele mai mari baraje cu contraforți din lume, însă fundația pe roci slabe și într-o zonă seismică a prezentat probleme în proiectare.[4]
La 1 km în aval a fost construit un baraj de reglare a debitului centralei. Structura constă într-un baraj de greutate din beton cu o înălțime de 30 m deasupra talvegului sau de 45 m deasupra fundației, cu umplutură pe versantul stâng.[5] Volumul de beton este de 60 000 metri cubi.[9] Din acumularea formată în spatele barajului de reglare apa este transportată prin Câmpia Varamin către stația de tratare a apei din periferia Teheranului prin tunelul Talow căptușit cu beton, cu lungimea de 9576 m și diametrul de 2,7 m.[5] Tunelul a fost construit pe jumătate din lungime prin aluviuni îmbibate în apă, cu o înălțime maximă a pânzei freatice de 250 m, însă redusă prin drenaj în momentul construcției.[4]
În total, investiția a avut costul aproximativ de 20,3 milioane de USD, din care: lucrările preliminare pentru căi de acces, tabăra de lucru și studii au costat 2,1; tunelul Talow 3,1; barajul principal 12,3; centrala hidroelectrică 1,2 și barajul de reglare a debitului 1,6 milioane USD.[4]
În septembrie 1959, Teheran Water Board (redenumit ulterior în Teheran Regional Water Board) a lansat câteva licitații pentru atribuirea unui contract de construcție a barajului și tunelului Talow, însă studiile în teren nu au putut fi realizate pentru a se putea lua o decizie asupra tipului de baraj.[9] Licitațiile au fost deschise și pentru companiile din SUA iar obiectivul era estimat la costul între 25 și 30 milioane de dolari americani.[13] În octombrie 1961 studiile au fost terminate iar inginerii consultanți au afirmat că un baraj cu contraforți este fezabil.[9]
În iulie 1960 contractul a fost câștigat de un consorțiu format din trei companii franceze, Entreprises Campenon-Bernard, Établissements Billiard și Société Française de Dragages et de Travaux Publics (SASER).[9] În august 1962 Teheran Water Board a autorizat începerea construcției.[9]
Laboratório Nacional de Engenharia Civil(en)[traduceți] (LNEC) Lisabona a realizat încercări pe modele în scopul studierii comportamentului la cutremur al barajului și s-a recomandat legarea contraforților din zona centrală prin îngroșare spre fundație și aval.[8] Pe de altă parte, la momentul proiectării s-a prevăzut, în urma calculului, sincronizarea perioadei vibrației orizontale a ploturilor cu cea a forțelor unui eventual cutremur. În urma testelor asupra frecvenței unor vibrații și deformarea (concretizată în stres asupra betonului), s-a concluzionat că un cutremur de intensitatea lui El Centro(en)[traduceți] ar provoca tensiuni care ar depăși rezistența betonului. Astfel, s-a decis reducerea înălțimii contrafortului superior prin îngroșarea bazelor, ce duce la creșterea perioadei vibrației și evitarea rezonanței.[7]
Obiectivul, alături de alte baraje cu contraforți tip ciupercă din lume, se înscrie în categoria celor în care s-au luat măsuri pentru evitarea fisurării betonului prin limitarea lățimii amonte a contraforților sau prevederea rosturilor permanente în contraforți, aproximativ orientate după liniile izostatice, la fel ca la barajele Valle Grande(de)[traduceți] (Argentina, 1964) și Poiana Uzului (România, 1972). De asemenea, tehnologia tălpilor de fundație joantivă în scopul măririi considerabile a stabilității generale în barajele fundate în terenuri slabe și neomogene s-a mai aplicat la obiectivele Hatanagi-II(en)[traduceți] (Japonia, 1962), Valle Grande, Ikawa(en)[traduceți] (Japonia, 1957) și Poiana Uzului.[14]
Contraforții joantivi la fundație au în dreptul rosturilor dintre fiecare galeria de drenaj și vizitare. În cazul rosturilor dintre capetele amonte ale contraforților s-au făcut injectări cu suspensie de ciment, în timp ce etanșările amonte s-au făcut prin o bandă de cauciuc și un puț căptușit cu guttaternă[8] (cauciuc sintetic de tip cloropren,[15] comercializat sub numele Guttaterna de către Continental[16]).
Betonul utilizat a fost de același tip peste tot, fără a se mai practica zonarea prin calități diferite, acesta fiind cel cu dozaj de 230 kg ciment/metru cub.[10]
Roca de fundație are o natură complexă, fiind foarte fisurată în cea mai mare parte, ieșind în evidență versantul stâng. În restul amprizei fisurile sunt umplute cu aluviuni argiloase.[3] În cea mai mare parte roca este compusă din cuarțite spre amonte și rocă de calități diferite, de la cuarțite la marne argiloase friabile, spre aval.[8] Din această cauză s-au forat peste 3000 m de găuri cu diametrul de 75 mm, pornite din galeria de drenaj de adâncime.[8] Apa din drenaj este pompată spre bazinul aval.[8]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.