Karl Storck
sculptor român, precursor al sculpturii moderne din România / From Wikipedia, the free encyclopedia
Karl Storck (n. , Hanau, Hesse-Nassau(d) – d. , București, România)[2] a fost un giuvaergiu, orfevrier, sculptor, gravor, traducător, antreprenor și profesor român de origine germană, stabilit în București din 1849.
Karl Storck | |
părintele sculpturii moderne românești | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [1] Hanau, Hesse-Nassau(d) |
Decedat | (60 de ani) București, România |
Înmormântat | Cimitirul Evanghelic Lutheran din București[*] |
Cauza decesului | pneumonie |
Căsătorit cu | Ana Clara Ihm, Friederike Amelie Olescher |
Copii | Carol, Frederic, Emil, Julie, Jean, Marie, Hugo, Rosa |
Cetățenie | Hesse-Nassau[*] România |
Ocupație | giuvaergiu[*] orfrevier[*] sculptor gravor[*] antreprenor traducător cadru didactic universitar[*] |
Limbi vorbite | limba germană limba franceză limba română limba italiană |
Activitate | |
Domeniu artistic | sculptură, monumente funerare sau religioase |
Studii | limba italiană |
Pregătire | Max von Widnmann[*][[Max von Widnmann (Bavarian sculptor and professor)|]] |
Profesor pentru | Ștefan Ionescu-Valbudea, Carol Storck, Filip Marin, George Julian Zolnay[*][[George Julian Zolnay (sculptor maghiar)|]], Ion Georgescu, Sava Henția |
Mișcare artistică | neoclasicism, academism, realism |
Opere importante | |
Influențat de | Jean-Baptiste Carpeaux[*][[Jean-Baptiste Carpeaux (French sculptor and painter (1827-1875))|]] |
Premii | Ordinul național „Steaua României” Ordinul Coroana României |
Semnătură | |
Modifică date / text |
A fost primul profesor de sculptură la Școala de arte frumoase din București (Școala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la trecerea sa în neființă. Karol Storck este considerat astăzi de către critica de artă ca un precursor al sculpturii moderne din România, el nefiind doar primul profesor de sculptură din România, ci și un pionier al învățământului artistic.
Artistul german, similar contemporanilor săi, Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, în pictură, a inaugurat cu Monumentul Anei Davila, tematica țărănească în sculptura de soclu din România. Conform analizelor de istoria artei, este improbabil ca artistul să fi urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase din München, cert este că a fost la Paris pentru specializare în meseria de argintar și mai apoi la München unde a lucrat o perioadă scurtă de timp sub supravegherea lui Max von Widnmann.
A dus o intensă activitate în domeniul sculpturii statuare, portretistice și al celei decorativ-monumentale. A fost autorul basoreliefului de pe Frontonul Universității din București, în colaborare cu Paul Focșeneanu. Storck a realizat Coloana cu vultur din Grădina Episcopiei din București, Monumentul Domniței Bălașa, Monumentul Anei Davila, Statuia spătarului Mihai Cantacuzino, macheta din lemn de tei și de mesteacăn a bisericii Mănăstirii Curtea de Arges și Statuia protopopului Teodor Economu. Karl Storck a realizat o serie numeroasă de busturi pornind de la cel al lui Theodor Aman, Constantin Steriade, C. A. Rosetti și completând șirul cu Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, generalul Gheorghe Magheru, Anastasie Panu, Costache Negri, Gheorghe Costaforu, mitropolitul Calinic Miclescu, Constantin Năsturel-Herescu, Frații Golești etc.
Marin Mihalache a catalogat întreaga activitate a sculptorului în două etape definitorii. Prima perioadă a durat până în anul 1874, ea fiind caracterizată de influența neoclasicismului. El a fost atras de armonia formelor dezvoltate de antichitatea greacă. Creațiile sale au avut un sens ilustrativ, cu un meșteșug bine stăpânit, pline de rigoare și care relevau o conștinciozitate profesională deosebită. În aceste lucrări, artistul a adus din experiența apuseană și a influențat fără îndoială sculptura autohtonă.
Cu toate că artistul a rămas un mare admirator al tradițiilor clasice, în a doua perioadă distinctă a creației sale, acesta a creat mult mai mult ca în prima, dar de această dată sub influența lui Jean-Baptiste Carpeaux. Se disting astfel, pe lângă urmele clasicismului din prima perioadă, unele trăsături realiste care au avut uneori și tendințe naturaliste. Viziunea sculptorului german a evoluat apoi, spre sfârșitul carierei, spre un academism caracterizat prin lucrări de mici dimensiuni, făcute adesea din pământ ars, a căror tematică era adeseori de natură idilică, în manieră müncheneză, cu un gust dus spre anecdotă, spre personaje populare pitorești, așa cum au fost țărăncile în costum popular (național), care denotă și un interes spre etnografie, reținând detalii nu întotdeauna semnificative.
A realizat mobilier și strane din lemn pentru bisericile din Clejani, Ghighiu, Viforâta, iar în București pentru bisericile Șelari, Sfântul Pantelimon și Antim. În ultimii ani de viață, Karl Storck s-a ocupat de realizarea unor monumente comemorative pentru localitățile unde armata română a purtat bătălii în Războiul pentru Independență din 1877, la Grivița, Rahova și Vidin.
Una din activitățile demne de luat în seamă pe care Karl Storck le-a făcut pe parcursul carierei sale artistice, a fost consacrată sculpturii funerare. Nivelul lucrărilor de acest gen pe care le-a realizat depășește nivelul unor lucrări similare care au fost aduse din străinătate. Relevante pentru această activitate sunt Monumentul lui Grigore Ghica al III-lea din Iași, monumentul generalului Solomon de la Mănăstirea Plumbuita și monumentul familiei Scarlat Pascal de la Cimitirul Bellu realizat în 1865. Pentru Cimitirul Bellu din București a executat cel puțin cincizeci de lucrări funerare.
“ | ... Autodidact, fără nici o diplomă universitară, fără nici o protecție, în ciuda unei acaparatoare activități multilaterale (care totuși l-a învățat să cunoască viața în varietatea și adîncimea ei), Karl Storck a străbătut și a urcat cu multă trudă și prin propriile sale merite anevoioasa scară a artei. Fiind pătruns de spiritul mișcării noastre naționale, integrîndu-se în viața noastră artistică, Storck a făurit cîteva monumente și busturi de o înaltă valoare plastică. A lucrat cinstit și cu multă sobrietate, modelînd sensibil, cioplind cu măiestrie și lăsînd pe urma lui nenumărate lucrări. Observator sîrguincios și atent al omului și al naturii, Karl Storck și-a situat creația în însăși realitatea înconjurătoare. Pînă și îngerii și zeițele sale sînt făpturi omenești. Statuile lui nu au îndeobște dimensiuni supranaturale. Storck a întruchipat oamenii așa cum îi vedea și așa cum erau în realitate. Ca artist și ca profesor, el a deschis orizonturi largi și luminoase într-o vreme cînd aproape nimic nu era desțelenit în sculptura noastră. Karl Storck, ucenicul giuvaergiu care în 1849 migălea argintul și aurul, a intrat în istoria artei romînești fiind primul nostru sculptor statuar ce ne-a lăsat o operă realistă și o temeinică tradiție. A fost primul nostru sculptor de gen și primul care a inaugurat tematica țăranului romîn atît în plastica mică, cît în sculptura de soclu. A dat un remarcabil avînt sculpturii portretistice precum și celei monumentale prin numeroasele lucrări pe care le-a lăsat și mai ales prin lecția de artă pe care a oferit-o elevilor și urmașilor săi. Activitatea multilaterală a lui Karl Storck a însemnat un îndemn pentru creația din epoca sa. Dascălul sculpturii romînești merită o înaltă cinstire pentru opera sa realistă și rodnica sa activitate de înaintaș.” | ” |
— Barbu Brezianu: Karl Storck, Editura de Stat pentru Literatură, București, 1954, pag. 27 - 28 |