Evanghelia după Marcu este ca poziție a doua evanghelie în canonul Noului Testament, publicată anonim;[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10] în manuscrisele antice poartă inscripția «după Marcu». Ea este astfel o scriere pseudonimă.[2][3][7][8][11]Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.[12] Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate[4][13][14] și nu a fost scrisă de martori.[15]
Faptul că evanghelia după Marcu este cea mai veche evanghelie întrunește consensul exegezei contemporane.
Exegeții germani Gerd Theißen (evanghelic) și Ingo Broer (catolic) consideră că evanghelia după Marcu a fost redactată după anul 70, adică după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani, fapt receptat în capitolul 13 al evangheliei.[16] Exegeții Eduard Lohse (evanghelic) și Peter Dschulnigg (catolic) datează textul evangheliei în timpul marii revolte a evreilor, adică la scurt timp înaintea anului 70.[17] Profesorul Martin Hengel (evanghelic) a datat textul în anul 69.[18]
Evanghelia după Marcu a fost scrisă în opinia exegetului american Brown între anii 68 și 73,[19] iar în opinia lui Harris a fost scrisă între anii 65 și 70.[20] Comparând datele probabile ale scrierii ei cu datele probabile ale scrierii celorlalte evangheliicanonice, rezultă că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cea dintâi dintre ele.[19][20]
Savanții moderni ai Bibliei (adică cei mai mulți savanți critico-istorici) au ajuns la concluzia că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de un autor anonim și nu de Marcu.[21][22][23][24][25][26][2][4][7][13][27][28][29][30][31][32] De exemplu: autorul Evangheliei după Marcu știa foarte puține despre geografia Palestinei (se pare că nu a vizitat-o niciodată),[33][34][35][36][37] „era foarte departe de a fi țăran sau pescar”,[33] nu cunoștea obiceiurile evreiești (adică din Palestina),[36][37] și era probabil „un evreu elenizat care trăia în afara Palestinei”.[38] Mitchell Reddish admite că numele autorului ar fi putut fi Marcu (făcând ca Evanghelia să fie posibil omonimă), dar identitatea acestui Marcu este necunoscută.[37] În mod similar, „Francis Moloney sugerează că autorul a fost cineva pe nume Marcu, deși poate nu era niciunul dintre cei numiți Marcu menționați în Noul Testament”.[39]Routledge Encyclopedia of the Historical Jesus adoptă aceeași abordare: numele lui era Marcu, dar oamenii de știință nu au căzut de acord despre cine a fost acest Marcu.[36]
Cât privește locul compoziției Evangheliei, ipotezele sunt împărțite: Galileea, Decapolis, Tir și Sidon, Siria. Cel mai probabil însă este Roma.
Numai această localizare oferă posibilitatea de răspunsuri valide la întrebări precum:
- de ce tradiția ulterioară a susținut legătura strânsă între Evanghelia după Marcu și predica lui Petru la Roma?
- cum altfel pot fi explicate „latinismele” ce se întâlnesc în această Evanghelie? (cf. spre ex. Marcu 12:42)
- fără această ipoteză nu poate fi explicată răspândirea rapidă a scrierii atât ca text canonic sub autoritatea importantei Biserici Romane, cât și prioritatea lui Marcu în problema sinoptică (adică preluarea unor pasaje din Marcu în mai vastele evanghelii ale lui Matei și Luca).
Ca dată a redactării Evangheliei se acceptă cvasi unanim anul 70 e.c., deși odată cu descoperirea fragmentului 7Q5 (Evanghelia lui Marcu prezentă în „biblioteca” de al Qumran), data acestei Evanghelii a fost și mai este încă discutată.
Cei care susțin anul 70 ca an al redactării finale a Evangheliei pornesc de la referința din Marcu 12:9 și Marcu 13:2-8 cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului și propun o dată imediat precedentă evenimentului, când soarta războiului iudaic împotriva dominației romane lăsa deja să se prevadă catastrofa.
Din cauza cunoașterii precare a geografiei Palestinei, este improbabil că vreunul din evangheliști ar fi vizitat vreodată Palestina.[40]
Conform The New Oxford Annotated Bible (2018) „În general, savanții sunt de acord că Evangheliile au fost scrise de la patruzeci până la șaizeci de ani după moartea lui Isus.”[41][42]
Spre deosebire de celelalte două evanghelii sinoptice (Matei și Luca), textul evangheliei lui Marcu nu începe cu descrierea nașterii lui Isus din Nazaret, ci direct cu evocarea botezului lui Ioan Botezătorul. Isus din Nazaret se duce la râul Iordan și se lasă botezat de Ioan, după care își începe drumul (misiunea). În felul acesta evanghelia după Marcu se evidențiază ca un itinerar care duce la descoperirea profundă și tainică a identității lui Isus.
Marcu nu-l numește niciodată pe Isus „Dumnezeu”, nu susține că Isus a existat înainte de viața lui pământească, se pare că Marcu crede că Isus a avut o descendență umană și o naștere normală și nu încearcă să-i traseze strămoșii până la Regele David sau Adam;[43][44] evanghelia se încheia inițial la Marcu 16:8 și nu avea nicio post-apariție de înviere, deși Marcu 16:7, în care tânărul descoperit în mormânt le instruiește pe femei să spună „ucenicilor și lui Petru” că Isus îi va revedea în Galileea, indică faptul că autorul cunoștea tradiția.[45]
În epilog (Marcu 15:40-16:8), femeile apar ca ucenici exemplari care îi urmăresc și îi observă atent moartea și înmormântarea (Marcu 15:40-47) și primesc cu teamă reverențioasă și silențioasă vestea Învierii lui (Marcu 16:1-8).
Concluzie: în întregimea sa, Evanghelia după Marcu, reprezintă parcursul oferit credincioșilor ca să descopere progresiv misterul lui Isus și să se dispună a-l urma pe calea lui.
Multe ediții (traduceri) ale Bibliei conțin versetele Marcu 16:9-20. Conform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete.[46] Nici cea mai veche Biblie din lume, Codex Sinaiticus, nu cuprinde aceste versete adăugate ulterior de copiști creativi Evangheliei după Marcu.[47] Evanghelia după Marcu nu menționează Învierea Mântuitorului, ci doar faptul că un tânăr afirmă că Isus a înviat, iar femeile care-I vizitează mormântul găsesc mormântul gol. Numai versetele apocrife Îl descriu pe Isus înviat.[48][49]
Marcu se adresează unei comunități mixte: creștini dintre iudei și dintre păgâni. În această comunitate este evident interesul pentru misiunea universală de vestire a Evangheliei (cf. Marcu 13:10; Marcu 14:9). Comunitatea este însă umbrită de două probleme: 1) este expusă posibilei, ba evidentei persecuții (Marcu 13:9; Marcu 9:13), drept care evanghelistul o îndeamnă la disponibilitate chiar pentru martiriu (Marcu 8:34-9:1); 2) trăiește în condiții de grea «încercare» (Marcu 4:17; Marcu 10:30; Marcu 13:19), suferință provenind de la ruptura cu restul societății păgâne: exigență de bază a existenței creștine. O comunitate astfel încercată așteaptă în mod apocaliptic sfârșitul și revenirea imediată a lui Christos. Marcu o pune în gardă să persevereze (Marcu 13:13), ca să nu lege iminenta distrugere a Ierusalimului cu sfârșitul lumii (Marcu 13:7-8) și să nu se lase derutată de false preziceri asupra venirii lui Mesia (Marcu 13:5; Marcu 13:21-23). Domnul va veni pe neașteptate (Marcu 13:35-36) asemeni țăranului care, dintr-o dată pune mâna pe seceră pentru simplu motiv că recolta este matură (Marcu 4:26-29), dar mai întâi trebuie să se realizeze evanghelizarea tuturor neamurilor (Marcu 13:10). În acest timp este absolut de trebuință ca ei să trăiască în veghere (Marcu 13:37; Marcu 14:34; Marcu 14:38) și în fidelitate față de voința Domnului.
Millard, Alan (). „Authors, Books, and Readers in the Ancient World”. În Rogerson, J.W.; Lieu, Judith M. The Oxford Handbook of Biblical Studies. Oxford University Press. p.558. ISBN978-0199254255. The historical narratives, the Gospels and Acts, are anonymous, the attributions to Matthew, Mark, Luke, and John being first reported in the mid-second century by Irenaeus
E. P. Sanders (). The Historical Figure of Jesus. Penguin Books Limited. p.103. ISBN978-0-14-192822-7. We do not know who wrote the gospels. They presently have headings: ‘according to Matthew’, ‘according to Mark’, ‘according to Luke’ and ‘according to John’. The Matthew and John who are meant were two of the original disciples of Jesus. Mark was a follower of Paul, and possibly also of Peter; Luke was one of Paul's converts.5 These men – Matthew, Mark, Luke and John – really lived, but we do not know that they wrote gospels. Present evidence indicates that the gospels remained untitled until the second half of the second century.
Ehrman, Bart D. (). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press. p.235. ISBN978-0-19-518249-1. Why then do we call them Matthew, Mark, Luke, and John? Because sometime in the second century, when proto-orthodox Christians recognized the need for apostolic authorities, they attributed these books to apostles (Matthew and John) and close companions of apostles (Mark, the secretary of Peter; and Luke, the traveling companion of Paul). Most scholars today have abandoned these identifications,11 and recognize that the books were written by otherwise unknown but relatively well-educated Greek-speaking (and writing) Christians during the second half of the first century.
Nickle, Keith Fullerton (). The Synoptic Gospels: An Introduction. Westminster John Knox Press. p.43. ISBN978-0-664-22349-6. We must candidly acknowledge that all three of the Synoptic Gospels are anonymous documents. None of the three gains any importance by association with those traditional figures out of the life of the early church. Neither do they lose anything in importance by being recognized to be anonymous. Throughout this book the traditional names are used to refer to the authors of the first three Gospels, but we shall do so simply as a device of convenience.
Wansbrough, Henry (). Muddiman, John; Barton, John, ed. The Gospels. Oxford University Press. p.243. ISBN978-0-19-958025-5. Finally it is important to realize that none of the four gospels originally included an attribution to an author. All were anonymous, and it is only from the fragmentary and enigmatic and—according to Eusebius, from whom we derive the quotation—unreliable evidence of Papias in 120/130 CE that we can begin to piece together any external evidence about the names of their authors and their compilers. This evidence is so difficult to interpret that most modern scholars form their opinions from the content of the gospels themselves, and only then appeal selectively to the external evidence for confirmation of their findings.
Ehrman, Bart D. (). Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press, USA. p.110-111. ISBN978-0-19-534616-9. We call these books, of course, Matthew, Mark, Luke, and John. And for centuries Christians have believed they were actually written by these people: two of the disciples of Jesus, Matthew the tax collector (see Matt. 9:9) and John, the “beloved disciple” (John 21:24), and two companions of the apostles, Mark, the secretary of Peter, and Luke, the traveling companion of Paul. These are, after all, the names found in the titles of these books. But what most people don’t realize is that these titles were added later, by second-century Christians, decades after the books themselves had been written, in order to be able to claim that they were apostolic in origin. Why would later Christians do this? Recall our earlier discussion of the formation of the New Testament canon: only those books that were apostolic could be included. What was one to do with Gospels that were widely read and accepted as authoritative but that in fact were written anonymously, as all four of the New Testament Gospels were? They had to be associated with apostles in order to be included in the canon, and so apostolic names were attached to them.
Ehrman, Bart D. (). The New Testament. Oxford University Press, USA. pp.58–59. ISBN0-19-515462-2. Proto-orthodox Christians of the second century, some decades after most of the New Testament books had been written, claimed that their favorite Gospels had been penned by two of Jesus' disciples—Matthew, the tax collector, and John, the beloved disciple—and by two friends of the apostles—Mark, the secretary of Peter, and Luke, the travelling companion of Paul. Scholars today, however, find it difficult to accept this tradition for several reasons.
Holman Reference Staff (). Holman Illustrated Bible Handbook. B&H Publishing Group. p.PT344. ISBN978-1-4336-7833-2. Accesat în . Most critical scholars deny that Mark was the author or that he wrote on the basis of Peter's recollections
Craig, William Lane; Lüdemann, Gerd; Copan, Paul; Tacelli, Ronald K. (). Jesus' Resurrection: Fact Or Figment?: A Debate Between William Lane Craig & Gerd Ludemann (în neerlandeză). InterVarsity Press. p.43. ISBN978-0-8308-1569-2. Accesat în . I wanted to use that quotation in order to show that the results of historical scholarship can be made known to the public—especially to believers—only with difficulty. Many Christians feel threatened if they hear that most of what was written in the Bible is (in historical terms) untrue and that none of the four New Testament Gospels was written by the author listed at the top of the text.
Jeon, Jeong Koo; Baugh, Steve (). Biblical Theology: Covenants and the Kingdom of God in Redemptive History. Wipf & Stock. p.181 fn. 10. ISBN978-1-5326-0580-2. Accesat în . 10. Just as historical critical scholars deny the Mosaic authorship of the Pentateuch, so they also deny the authorship of the four Gospels by Matthew, Mark, Luke, and John. [...] But today, these persons are not thought to have been the actual authors.
Ehrman, Bart D. (). The Lost Gospel of Judas Iscariot: A New Look at Betrayer and Betrayed. Oxford University Press. p.143. ISBN978-0-19-971104-8. Accesat în . The Gospels of the New Testament are therefore our earliest accounts. These do not claim to be written by eyewitnesses to the life of Jesus, and historians have long recognized that they were produced by second- or third-generation Christians living in different countries than Jesus (and Judas) did, speaking a different language (Greek instead of Aramaic), experiencing different situations, and addressing different audiences.
Ehrman, Bart D. (). The New Testament: A Historical Introduction to the Early Christian Writings. Oxford University Press. p.55. ISBN978-0-19-512639-6. Accesat în . We have already learned significant bits of information about these books. They were written thirty-five to sixty-five years after Jesus’ death by authors who did not know him, authors living in different countries who were writing at different times to different communities with different problems and concerns. The authors all wrote in Greek and they all used sources for the stories they narrate. Luke explicitly indicates that his sources were both written and oral. These sources appear to have recounted the words and deeds of Jesus that had been circulating among Christian congregations throughout the Mediterranean world. At a later stage we will consider the question of the historical reliability of these stories. Here we are interested in the Gospels as pieces of early Christian literature.
Boring, M. Eugene (). An Introduction to the New Testament: History, Literature, Theology. Presbyterian Publishing Corporation. p.522. ISBN978-0-664-25592-3. Accesat în . Beginning with Papias in the second century, a tradition developed in various forms that attributed the authorship of the Gospel of Mark to this John Mark, who had been the companion of both Paul and Peter (Eusebius, Hist. eccl. 3.39.15). In all its variations, the ancient tradition makes clear that Mark’s Gospel was accepted and valued in the church, not because of its historical accuracy, but because it represented Peter’s apostolic authority. The Gospel of Mark itself makes no claim to have been written by an eyewitness and gives no evidence of such authorship. While most critical scholars consider the actual author’s name to be unknown, the traditional view that Mark was written in Rome by a companion of Peter is still defended by some scholars who begin with the church tradition cited above and do not find convincing historical evidence to disprove it.6 For convenience, in this book we continue to refer to the Gospels by the names of their traditional authors.
Ray, Ronald R. (). Systematics Critical and Constructive 1: Biblical-Interpretive-Theological-Interdisciplinary. Pickwick Publications. p.123. ISBN978-1-5326-0016-6. Accesat în . Authorship by an apostle was so unimportant to early recognition of a writing's authority that names of apostles (Matthew and John) or names of people thought to be associated with apostles (Mark and Luke respectively with Peter and Paul) were only attached to the four Gospels at the beginning of the second century, after those had gained recognition primarily because of churchly appreciation of their content. Having studied the content of John and Matthew, historical-critical scholarship massively doubts that the Hellenistic Fourth Gospel was authored by the apostle John, and widely doubts that the First Gospel was written by the apostle Matthew. That the author of Mark was Peter's associate also seems unlikely, since that Gospel is very Hellenistic and Peter—according to both Acts and Paul—was highly Jewish. Similarly, that the author of Luke was Paul's companion is most improbable, since Acts's accounts concerning Paul conflict much with what Paul's epistles report. Again, had any of the Gospels been written by apostles, why were their names attached so late?125 Nor would apostle associates have been apostles!
Ceea ce nu este o afirmație nouă, vezi Foster, Douglas A. (). The Encyclopedia of the Stone-Campbell Movement. Wm. B. Eerdmans Publishing Company. p.176. ISBN978-1-4674-2736-4. Accesat în . During this period Disciples scholars such as Willett began to study at interdenominational theological schools and secular universities, and for the first time the Stone-Campbell Movement engaged historical criticism as the primary perspective on biblical interpretation. While Campbell's "Seven Rules" had advocated a kind of historical criticism, traditional conclusions about authorship, date, and the nature of biblical documents had been assumed, so that no one in the first generation had supposed that the consistent application of Campbell's own principles would lead to results that challenged and overturned these conclusions. By the end of the nineteenth century, those who followed the critical method arrived at a new set of conclusions that made the Bible look entirely different. Among these new conclusions: the Pentateuch was not written by Moses but represented a long development within history, the prophets were not making long-range predictions about Jesus and the church, but spoke to the issues of their own time; the Gospels were not independent 'testimonies" that provided "evidence" for the historical facts about Jesus' life and teaching, but were interdependent (Matthew and Luke used Mark and "Q"); also, the Gospels were not written by apostles and contained several layers of reinterpreted traditions.
Leach, Edmund (). „Fishing for men on the edge of the wilderness”. În Alter, Robert; Kermode, Frank. The Literary Guide to the Bible. Harvard University Press. p.590. ISBN978-0-674-26141-9. 5. The geography of Gospel Palestine, like the geography of Old Testament Palestine, is symbolic rather than actual. It is not clear whether any of the evangelists had ever been there.
Hatina, Thomas R. (). „Gospel of Mark”. În Evans, Craig A. The Routledge Encyclopedia of the Historical Jesus. Taylor & Francis. p.252. ISBN978-1-317-72224-3. Accesat în . Like the other synoptics, Mark's Gospel is anonymous. Whether it was originally so is, however, difficult to know. Nevertheless, we can be fairly certain that it was written by someone named Mark. [...] The difficulty is ascertaining the identity of Mark. Scholars debate [...] or another person simply named Mark who was not native to Palestine. Many scholars have opted for the latter option due to the Gospel's lack of understanding of Jewish laws (1:40-45; 2:23-28; 7:1-23), incorrect Palestinian geography (5:1-2, 12-13; 7:31), and concern for Gentiles (7:24-28:10) (e.g. Marcus 1999: 17-21).
Reddish 2011, p.36.: "Evidence in the Gospel itself has led many readers of the Gospel to question the traditional view of authorship. The author of the Gospel does not seem to be too familiar with Palestinian geography. [...] Is it likely that a native of Palestine, as John Mark was, would have made such errors?" [...] Also, certain passages in the Gospel contain erroneous statements about Palestinian or Jewish practices."
Watts Henderson, Suzanne (). „The Gospel according to Mark”. În Coogan, Michael; Brettler, Marc; Newsom, Carol; Perkins, Pheme. The New Oxford Annotated Bible: New Revised Standard Version. Oxford University Press. p.1431. ISBN978-0-19-027605-8. Accesat în . suggest that the evangelist was a Hellenized Jew who lived outside of Palestine.
Listă de traduceri în engleză ale Bibliei care recunosc că e o problemă cu versetele de la sfârșitul Evangheliei după Marcu: AMP, CEB, CJB, CEV, ERV, ESV, ESVUK, EXB, GW, GNT, HCSB, PHILLIPS, LEB, TLB, MSG, NOG, NASB, NCV, NET, (NIRV), NIV, NIVUK, NKJV, NLV, NLT, NRSV, NRSVA, NRSVACE, NRSVCE, RSV, RSVCE, VOICE și WEB.
Cousland, J.R.C. (). Coogan, Michael David; Brettler, Marc Zvi; Newsom, Carol Ann; Perkins, Pheme, ed. The New Oxford Annotated Bible: New Revised Standard Version. Oxford University Press. p.1744. ISBN978-0-19-528955-8.
