Epigramă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Epigrama (din latină epigramma, prin franceză épigramme) este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc.
Epigrama este o formă fixă de poezie, cu un conținut satiric, umoristic, aforistic sau poetic, ce ține de ascuțime și de arta ingeniozității, având o structură binară ce-i conferă simetrie și opoziție între argument și contrargument. Printr-un mecanism epigramatic, această structură naște o tensiune numită „epigramatică”, descărcată printr-o „scânteie”, o surpriză ce poartă numele de poantă.[1]
Epigramele constituie o modă a literaturii Epocii Luminilor, prin care autorul satirizează defecte morale, mai puțin fizice, ale individului. În special, se dezaprobă lăcomia, ipocrizia și alcoolismul, prin versuri cu un caracter etic, al căror model este preluat din Antichitate.[2]
În literatura universală s-au evidențiat epigramiști ca Simonide (Grecia), Voltaire (Franța), Lessing (Germania), Pușkin (Rusia) ș.a., iar în literatura română George Topîrceanu, George Ranetti, Cincinat Pavelescu, Radu D. Rosetti, Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel), Tudor Arghezi, Alexandru Clenciu[3] și mulți alții.