Enunț (lingvistică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Termenul enunț se referă la o secvență a vorbirii despre care nu s-au formulat ipoteze în termeni de lingvistică teoretică, în opoziție cu noțiunea de propoziție, care este definită în teoriile gramaticale[1]. Conform uneia din definițiile sale curente, enunțul este o serie de sunete sau semne grafice pe care o produce un utilizator al limbii într-o anumită situație de comunicare, între două pauze[2][3]. Unii califică aceste pauze drept „durabile”[3] și adaugă la aceste limite schimbarea de vorbitor[1][3].
Termenul „enunț” este legat de termenul „enunțare”, ce denumește actul individual de producere a enunțului. Pentru inițiatorii acestor noțiuni (Roman Jakobson, Émile Benveniste, John Langshaw Austin, John Rogers Searle) este necesară distingerea elementelor enunțurilor care pot fi considerate urme ale enunțării ce le-au produs, apoi descrierea funcționării, organizării, interacțiunii lor. Asemenea elemente sunt numeroase unități care aparțin limbii, dar dobândesc sens numai cu ocazia unui anume act de enunțare. Astfel sunt cuvinte precum eu, aici, acum, care se articulează în jurul locului și momentului enunțării. Astfel, enunțarea se constituie dintr-un ansamblu de factori și acte care provoacă producerea unui enunț[3].
Ca extindere, un enunț poate fi foarte scurt (un singur cuvânt propoziție), dar și foarte lung (de exemplu un discurs[3] sau o predică[1]).
Din diverse puncte de vedere se pot distinge mai multe feluri de enunț[3]:
- din punctul de vedere al corectitudinii: gramatical sau agramatical, semantic sau asemantic;
- din punctul de vedere al tipului de discurs: literar, polemic, didactic etc.;
- din punctul de vedere al tipului de comunicare: vorbit sau scris;
- din punctul de vedere al limbii în care sunt produse: francez, latinesc etc.