![cover image](https://wikiwandv2-19431.kxcdn.com/_next/image?url=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/80/Oameni_la_BIAS_2014_%252814495218155%2529.jpg/640px-Oameni_la_BIAS_2014_%252814495218155%2529.jpg&w=640&q=50)
Dovadă (filosofie)
material care susține o afirmație / From Wikipedia, the free encyclopedia
Dovezile pentru o propoziție sunt elementele care o susțin și o justifică. De obicei, ele sunt considerate o indicație a veridicității propoziției respective. Rolul și modul de concepere a dovezilor variază semnificativ de la un domeniu la altul.
![Thumb image](http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/80/Oameni_la_BIAS_2014_%2814495218155%29.jpg/640px-Oameni_la_BIAS_2014_%2814495218155%29.jpg)
În epistemologie, dovezile reprezintă fundamentul care justifică convingerile sau care face o atitudine doxastică rațională. De exemplu, experiența perceptivă a unui copac poate acționa ca o dovadă care justifică credința că există un copac. În acest context, dovezile sunt de obicei înțelese ca o stare mentală privată. Printre subiectele importante din acest domeniu se numără întrebările referitoare la natura acestor stări mentale: de exemplu, dacă trebuie să fie propoziționale și dacă stările mentale înșelătoare pot fi considerate în continuare dovezi.
În fenomenologie, evidența are o înțelegere similară, dar se limitează la cunoașterea intuitivă care oferă acces imediat la adevăr, considerată indubitabilă. În acest rol, se presupune că oferă justificări fundamentale pentru principiile filosofice de bază, transformând filosofia într-o știință riguroasă. Cu toate acestea, capacitatea dovezilor de a îndeplini aceste cerințe este extrem de controversată.
În filosofia științei, dovezile se referă la elementele care confirmă sau infirmă ipotezele științifice. De exemplu, măsurătorile orbitei „anormale” a lui Mercur sunt considerate dovezi care confirmă teoria relativității generale a lui Einstein. Pentru a media imparțial între teoriile concurente, dovezile științifice trebuie să fie publice și necontroversate, precum obiectele sau evenimentele fizice observabile, permițând acordul unanim al susținătorilor diferitelor teorii. Acest lucru este asigurat prin respectarea metodei științifice, conducând la un consens științific emergent prin acumularea treptată a dovezilor.
Două aspecte cheie ale concepției științifice privind dovezile sunt:
- Problema subdeterminării: dovezile disponibile pot susține la fel de bine teorii concurente.
- „Theory-ladenness” („încărcare teoretică”): ceea ce unii oameni de știință consideră a fi o dovadă poate implica deja diverse ipoteze teoretice nesusținute de alți oameni de știință.
Se disting adesea două tipuri de dovezi:
- Dovezi intelectuale: cele care sunt evidente.
- Dovezi empirice: cele accesibile prin intermediul simțurilor.
Alte domenii, inclusiv științele și dreptul, pun un accent mai mare pe natura publică a dovezilor. De exemplu, oamenii de știință se concentrează adesea pe modul în care sunt generate datele utilizate în inferența statistică.[1]
Pentru a fi considerată o dovadă pentru o ipoteză, o informație trebuie să aibă o relație relevantă cu aceasta. În filosofie, această relație este numită relația de probă și există diverse teorii concurente cu privire la natura sa specifică. Abordările probabiliste susțin că un element contează ca dovadă dacă sporește probabilitatea ipotezei susținute. Conform ipotetico-deductivismului, dovezile constau în consecințele observaționale ale ipotezei. Abordarea bazată pe instanțe pozitive afirmă că o propoziție de observație reprezintă o dovadă pentru o ipoteză universală dacă descrie o instanță pozitivă a acestei ipoteze. Relația probatorie poate avea diferite grade de forță, variind de la dovada directă a adevărului unei ipoteze până la dovezi slabe. Dovezile slabe sunt pur și simplu compatibile cu ipoteza, dar nu exclud alte ipoteze concurente, ca în cazul dovezilor circumstanțiale. În domeniul dreptului, normele privind probele reglementează tipurile de probe care sunt admisibile într-o procedură judiciară. Printre tipurile de probe juridice se numără mărturiile, probele documentare și probele fizice.[2] Părțile unui caz juridic care nu sunt contestate sunt cunoscute, în general, ca fiind „faptele cazului”. Dincolo de faptele necontestate, un judecător sau un juriu are, de obicei, sarcina de a evalua faptele pentru celelalte aspecte ale unui caz. Probele și normele sunt utilizate pentru a decide asupra chestiunilor de fapt care sunt disputate, unele dintre ele putând fi determinate de sarcina juridică a probei relevante pentru caz. În anumite cazuri (de exemplu, infracțiuni capitale), dovezile trebuie să fie mai convingătoare decât în alte situații (de exemplu, litigii civile minore). Acest lucru afectează semnificativ calitatea și cantitatea de probe necesare pentru a decide un caz.