Constituția Uniunii Sovietice din 1977
From Wikipedia, the free encyclopedia
La cea de-a VII-a sesiune specială a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice în cea de-a IX-a legislatură din 7 octombrie 1977 a fost adoptată în unanimitate a patra și ultima dintre constituțiile sovietice, cunoscută și sub numele de „Constituția Brejnev”. Numele oficial al actului a fost Constituția (Legea Supremă) Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (în rusă: Конститу́ция (Основно́й Зако́н) Сою́за Сове́тских Социалисти́ческих Респу́блик)
În preambul se afirma: „... obiectivele dictaturii proletariatului fiind îndeplinite, statul sovietic a devenit statul întregului popor.” Prin comparație cu celelalte constituții, aceasta din urmă extindea limitele reglementărilor constituționale ale societății.
În primul capitol era reafirmat rolul conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și tot aici se stabileau principiile de conducere al statului și guvernului.
Articolul 1 definea URSS-ul ca un stat socialist, așa cum făceau și celelalte constituții de până atunci:
- „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste este un stat socialist al întregului popor, exprimând voința și interesele muncitorilor, țăranilor și intelectualilor, a clasei muncitoare a tuturor naționalităților patriei.”
Diferența care apărea în această definiție era aceea că puterea nu mai era exercitată doar în numele muncitorimii și țărănimii. Următoarele capitole stabileau principiile conducerii economice și a relațiilor culturale.
Constituția din 1977 era mai detaliată și cu mai multe articole. Ea cuprindea 28 de articole noi fată de versiunea din 1936. Constituția definea în mod explicit împărțirea responsabilităților între autoritățile republicane și cele centrale. De exemplu, stabilirea limitelor și a diviziunilor administrative cădeau în sarcina exclusivă a republicilor. Totuși, prin constituție se stabileau regulile generale prin care schimbările puteau face modificările administrative. Astfel, Constituția se concentra pe procesul de guvernare ca un intreg.
La fel ca și celelalte constituții sovietice, Constituția Brejnev păstra prevederile cu privire la dreptul de secesiune al republicilor unionale, tocmai aceste prevederi jucând în 1991 un rol hotărâtor în procesul de disoluție a Uniunii Sovietice.