Conflictul armat din Donbas
conflict armat din 2014-2022 dintre Ucraina și Rusia / From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul din Donbas este un conflict armat în regiunea Donbas din Ucraina, parte a crizei ucrainene și a războiului ruso-ucrainean mai larg. De la începutul lunii martie 2014 în urma a Revoluției ucrainene din 2014 și a Euromaidanului, au avut loc proteste ale unor grupuri anti-guvernamentale separatiste susținute de Rusia în regiunile Donetsk și Luhansk din Ucraina, în mod colectiv numite Donbas. Aceste demonstrații, care au urmat anexării Crimeii din februarie-martie 2014 de către Federația Rusă și care au făcut parte dintr-un grup mai larg de proteste simultane în sudul și estul Ucrainei, au escaladat într-un conflict armat între forțele separatiste ale republicilor autodeclarate Donețk și Luhansk (respectiv RPD și RPL) și guvernul ucrainean.[1] În timp ce protestele inițiale erau în mare parte o expresie a nemulțumirii față de noua guvernare ucraineană, Rusia a profitat de ele pentru a lansa o campanie politică și militară coordonată împotriva Ucrainei. Mișcarea separatistă din Donetsk a fost condusă din aprilie până în august 2014 de cetățeni ruși și a fost susținută de voluntari și materiale din Rusia.[2][3] Pe măsură ce conflictul a escaladat în mai 2014, Rusia a folosit o „abordare hibridă ”, desfășurând o combinație de tactici de dezinformare, luptători neregulați, trupe ruse regulate și sprijin militar convențional pentru a destabiliza regiunea Donbas.[4] Potrivit guvernului ucrainean la culmea conflictului din vara anului 2014 paramilitarii ruși ar fi reprezentat între 15% și 80% din combatanți.[3]
Conflictul armat din estul Ucrainei | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Războiul ruso-ucrainean,Criza ucraineană[*] | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
Republica Populară Donețk | Republica Populară Luhansk | Ucraina | Rusia | ||||
Modifică date / text |
Ucraina a lansat o contraofensivă militară împotriva forțelor pro-ruse în aprilie 2014, denumită „Operațiunea Antiteroristă” (ATO) din 2014 până în 2018, când a fost redenumită „Operațiunea Forțelor Comune” (JFO).[5]:4[6] Până la sfârșitul lunii august 2014 această operațiune a reușit să micșoreze teritoriul sub controlul forțelor pro-ruse și a ajuns aproape de a recâștiga controlul frontierei ruso-ucrainene. Ca răspuns Rusia și-a abandonat abordarea hibridă și a început o invazie convențională a Donbasului.[7][8] Între 22 și 25 august 2014 artileria rusă, personalul și ceea ce Rusia a numit „convoi umanitar” au trecut frontiera dintre Ucraina și Rusia. Trecerile au avut loc atât în zone aflate sub controlul forțelor pro-ruse, cât și în zone care nu erau sub controlul lor, cum ar fi partea de sud-est a regiunii Donețk, lângă Novoazovsk. Aceste evenimente au urmat bombardamentelor raportate ale pozițiilor ucrainene din partea rusă a frontierei în cursul lunii precedente.[9][10] Șeful Serviciului de Securitate al Ucrainei, Valentîn Nalîvaicenko a caracterizat evenimentele din 22 august drept o „invazie directă de către Rusia a Ucrainei”,[11] în timp ce alți oficiali occidentali și ucraineni au descris evenimentele ca „invazie stealth” a Ucrainei de către Rusia.[10] Poziția oficială a Rusiei cu privire la prezența forțelor rusești în Donbas a fost vagă: în timp ce organismele oficiale au negat prezența „forțelor armate regulate” în Ucraina, ele au confirmat în numeroase ocazii prezența „specialiștilor militari”, alături de alte eufemisme, de obicei însoțite printr-un argument conform căruia Rusia „a fost forțată” să-i trimită pentru „apărarea populației de limbă rusă”.[12][13]
Ca urmare a invaziei insurgenții RPD și RPL au recuperat o mare parte din teritoriul pe care îl pierduseră în timpul ofensivei militare precedente a guvernului ucrainean.[5] Ucraina, Rusia, RPD și RPL au semnat la 5 septembrie 2014 un acord de încetare a focului, denumit Protocolul de la Minsk[14] Încălcările armistițiului de ambele părți au devenit obișnuite. În cursul solidificării liniei dintre teritoriul insurgenților și teritoriul controlat de guvern în timpul armistițiului, liderii militari au preluat controlul asupra unor teritorii în zona insurgenților, ducând la o destabilizare suplimentară.[15] Armistițiul s-a prăbușit complet în ianuarie 2015, reîncepându-se lupte grele în zona conflictului, inclusiv la Aeroportul Internațional Donețk și la Debalțeve. Părțile implicate au căzut de acord cu o nouă încetare a focului, numită Minsk II, la 12 februarie 2015. Imediat după semnarea acordului forțele separatiste au lansat o ofensivă asupra Debalțeve și au forțat forțele ucrainene să se retragă din acest oraș. În lunile de după căderea Debalțeve mici lupte au continuat de-a lungul liniei de contact, dar nu s-au produs schimbări teritoriale. Această stare de impas a dus la etichetarea războiului drept „conflict înghețat”;[16] în ciuda acestui fapt zona a rămas o zonă de război, cu zeci de soldați și civili uciși în fiecare lună.[17] În 2017 în medie un soldat ucrainean a murit în luptă la fiecare trei zile[18], numărul trupelor ruse și separatiste rămase în regiune fiind estimat la 6.000 și, respectiv, 40.000.[19][20] Până la sfârșitul lui 2017 misiunea de observatori OSCE contabilizase aproximativ 30.000 de indivizi îmbrăcați în stil militar trecând din Rusia în Donbas la cele două puncte de control de frontieră pe care i s-a permis să le monitorizeze.[21] OSCE a documentat și numeroase cazuri de convoaie militare care treceau de obicei noaptea din Federația Rusă în teritoriul ocupat pe drumuri de pământ departe de punctele de trecere oficiale ale frontierei.[22]
De la începutul conflictului au fost 29 de încetări ale focului, fiecare intenționată să rămână în vigoare la nesfârșit, dar niciuna dintre ele nu a oprit violențele.[23][24][25] Cea mai reușită încercare de a opri luptele a fost în 2016, când un armistițiu a rezistat timp de șase săptămâni consecutive.[25] Cea mai recentă (a 29-a[23]) încetare a focului a intrat în vigoare la 27 iulie 2020, după care mai mult de o lună nu au fost uciși în cadrul forțelor ucrainene.[26][27][23] Potrivit autorităților ucrainene, de la 27 iulie 2020 până la 7 noiembrie 2020, pierderile în morți au scăzut de zece ori (trei soldați ucraineni au fost uciși), iar numărul atacurilor a scăzut de 5,5 ori.[28]
Ucraina, Rusia, RPD, RPL și OSCE au convenit asupra unei foi de parcurs pentru încetarea conflictului la 1 octombrie 2019.[29] Cu toate acestea, conflictul nu a fost dezamorsat de atunci și, la sfârșitul verii lui 2020, a rămas încă nerezolvat pe mai multe niveluri.[30][23] În primul trimestru al lui 2021 s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de uciși ucraineni (25, comparativ cu 50 de morți în tot 2020) și asamblarea unor mari forțe militare rusești la frontiera Donbas-Rusia de la sfârșitul lunii martie până la începutul lunii aprilie 2021 și de la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 2021 încolo.[31]
Rusia a recunoscut oficial RPD și RPL pe 21 februarie 2022, a mutat deschis forțele militare în aceste teritorii în următoarea zi, și pe 24 februarie a lansat o invazie la scară largă din teritoriul ucrainean ocupat și peste granițele din Rusia și Belarus. De la începutul invaziei, forțele ruse au ocupat coasta Mării Azov, inclusiv orașul Mariupol, în timp ce au preluat cea mai mare parte din regiunea Luhansk și jumătate din regiunea Donețk. După ce ofensiva spre Odesa a stagnat în afara Mykolaiv, iar încercarea de a încercui Kievul a fost abandonată și s-a retras dincolo de granițele Ucrainei, forțele ruse au lansat un asalt reînnoit în regiunea Donbas, capturând întreaga regiune Luhansk.[32]