Artist român, specializând în sculptură, desen și gravură, este și profesor universitar From Wikipedia, the free encyclopedia
Aurel Vlad ( n. 1954, Galați) este un sculptor, desenator și gravor român.
 | Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate. Eticheta a fost introdusă în ianuarie 2019 |
[[wiki]] | Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard. Ștergeți eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2019 |
| Aurel Vlad (sculptor) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1954 (70 de ani)  |
| Ocupație | sculptor |
| Activitate | |
| Premii | Ordinul național „Pentru Merit” |
Modifică date / text  | |
Este profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, personalitate de prim rang a artei românesti contemporane. Din 1990 Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România[1].
Aurel Vlad s-a născut la Galați. A urmat, între anii 1980-1984, Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu ", Secția Sculptură, București, clasa profesor Geta Caragiu-Gheorghiță și prof. Marin Iliescu. Între anii 2005-2008 a fost Conferențiar universitar doctor la Facultatea de Arte Plastice, Universitatea Națională de Arte București. Din 2008 este Decan al Facultății de Arte Plastice, Universitatea Națională de Arte București.
Gest și adevăr în sculptură: Cred în puterea gestului de a deveni artă. Cred în acele gesturi transmise de la începuturile vieții, care exprimă emoții, sentimente, pasiuni, stări, limite. Ele devin ființe pline de viață, care se sperie, vibrează, se luminează, dăruiesc, suferă sau se bucură. Astfel de gesturi devin simboluri ale bucuriei sau durerii, ale fricii sau curajului, ale binecuvântării sau distrugerii etc.
Eu sunt sculptor. Cercetez lucrând și căutând în mine expresia cea mai adevărată a vieții. Sunt sursă și model. Lucrez cu sensibilitatea și cu intuiția mea o carte pe care numai eu o pot citi. Mă uit la lumea înconjurătoare, dar mă uit și într-un interior – nu al meu neapărat, ci, parcă, în interiorul tuturor stărilor din care provin. Călătoria în interiorul meu – dincolo de stările de om, de animal, plantă, apă, fir de neant – se produce ca o emoție atât de intensă, încât am sentimentul că mă desprinde din trupul meu de carne, transfigurându-mă în trup de lumină. Prin văzul exterior și prin văzul interior ajung la sursele mele de inspirație.
Lucrările din această expoziție le-am realizat privind lumea din jurul meu. Imaginile s-au adunat în mine ca un fior, un farmec, o ispită. Dar niciodată pe de-a-ntregul, ci atât cât să nu mă pot opri. Ceva care a revenit ca o dragoste în căutarea căreia trebuia să pornesc neapărat. Ceva minunat, ascuns în spatele unui perete de apă, ceva ce mi-am dorit întotdeauna.
Sufletul omenesc este ca un nor format din toate aceste stări, emoții, sentimente. Nu știu după ce regulă se descarcă norul, ce fulgere fac ca picături încărcate de aură să mă bântuie. Sculpturile acestea au crescut în interiorul meu ca niște plante pe întuneric: firave, fragile, misterioase, trase în sus de o forță necunoscută. Când ele au devenit adevărate „modele interioare”, am început lucrul. Pentru a le realiza, am căutat un material care să poarte în sine aceleași stări, emoții, fiori precum imaginile de la care am pornit. De cele mai multe ori, acesta a fost lemnul. Îmi degroșez lemnul pe jos, parcă după o știință a planurilor despre care vorbea Rodin, dar foarte repede îl ridic în picioare și îl lucrez în poziția în care va sta sculptura. Mă mișc tot timpul în jurul lui, pentru că am nevoie de toate vederile. Aș compara lucrul meu cu formarea copilului în placentă. El crește cu totul – nu de la-nceput partea din față și apoi spatele, sau, pe rând, diferitele părți. În copacul degroșat, pus în picioare, fac semne, pun repere, tai, găuresc ca să prind alte bucăți de lemn pentru brațe, sau, acolo unde trupul o cere, pun cât mai mult, să aibă de unde să se hrănească, să se dezvolte. Desenez tot timpul direct pe lemn. Nu două figuri față-spate, ca Leonardo da Vinci, nici patru, ca vechii greci și renascentiștii. Desenez ca un fel de tăiere, de corectură, de îndreptare. De fapt, fiecare desen este urmat imediat de cioplire. Apoi iar desenez cu pensula mare, cu tempera roșie. De multe ori, lucrările au rămas în acest stadiu: sunt desenate cu vopsea roșie parcă pentru a fi cioplite în continuare.
Uneori am găsit în tabla veche, ruginită, plumbuită, zincată, vopsită, ruptă de pe acoperișuri, aceeași emoție, stare, ca cea a personajelor pe care am vrut să le reprezint. Am lucrat mici „studii” din bucățele de tablă frământată cu ciocanul și prinse cu puțin cositor, am modelat mari lucrări din bucăți de tablă prinse cu popnituri, încercând să păstrez „aura” cu care personajele mele au crescut în mine. Iar tabla, acest material industrial, rece, cenușiu, tăios, nu s-a opus, ci s-a modelat după compozițiile mele cu o viteză egală cu dorința mea de a descărca aceste imagini. Iată de ce aș compara tabla cu un CD de care m-am folosit pentru a imprima imaginile primite prin văzul exterior și văzul interior.
Lucrările le expun la fel ca în ziua în care le-am realizat. Nu sunt finisate, șlefuite, lustruite. Opresc lucrul când sculptura se regăsește în „modelul interior”. Cred (din necesitate interioară) că sculptura mea trebuie să fie ca mine – asprimile ei, suprafața modelată de ciocan, popniturile, cositorul vorbesc despre bucuria mea, despre gestul mâinilor mele, despre pasiunea cu care am înconjurat-o.
Nu încerc să ascund nimic, pentru că o lucrare, dincolo de semnificațiile cu care este încărcată sau pe care le capătă apoi, este în primul rând o reprezentare a sculptorului care a creat-o. „Sinceritatea” aceasta îi dă viață și forța de a trăi.
Cred că metodele mele de lucru nu diferă cu nimic de metodele altor sculptori. Laboratorul meu este identic cu laboratorul oricărui sculptor. Atelierele noastre sunt la fel și, poate, nu foarte diferite de cele ale unui coleg din Grecia antică. Avem aceleași gesturi, facem aceeași trudă, creăm cu aceeași bucurie. Ne leagă atât de multe, încât deosebirile nu se pot discerne. Iar dacă există deosebiri, despre ele vorbesc, mult mai bine, lucrările.[8] Aurel Vlad
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
