Arderea cărților
From Wikipedia, the free encyclopedia
Arderea cărților se referă la ritualul de distrugere prin foc al cărților sau altor materiale scrise. Realizată de obicei într-un spațiu public, arderea cărților reprezintă un element de cenzură și provine, de obicei, dintr-o opoziție culturală, religioasă sau politică față de materialele în cauză.[1]
În unele cazuri, lucrările distruse sunt de neînlocuit și arderea lor constituie o pierdere severă pentru patrimoniul cultural. Sunt de menționat arderea cărților și îngroparea savanților din China dinastiei Qin (213-210 î.Hr.), distrugerea Bibliotecii din Bagdad (1258), distrugerea codicelor aztece de Itzcoatl (anii 1430), arderea codicelor Maya la ordinul episcopului Diego de Landa (1562).
În alte cazuri, precum cel al arderii cărților de către naziști, alte copii ale cărților distruse au supraviețuit - totuși arderea cărților a devenit emblematică pentru un regim dur și opresiv care a încercat să cenzureze sau să elimine din conștiința publică un aspect al culturii unei națiuni.
În timpurile moderne, alte medii de stocare precum discurile de gramofon, casetele video și CD-urile au fost, de asemenea, arse, distruse sau chiar zdrobite.