mânca

See also: manca, mancà, and mâncă

Romanian

Etymology

Inherited from Vulgar Latin *manucāre, from Latin manducāre, present active infinitive of manducō. Compare Italian manucare, variant of manducare, itself an obsolete variant of mangiare (this form being a borrowing from French).

Pronunciation

• IPA^(key): /mɨnˈka/

• Audio:

  (file)

Verb

a mânca (third-person singular present mănâncă, past participle mâncat) 1st conj.

1. (transitive) to eat

   Ei nu pot mânca carne pentru că sunt vegetarieni.

   They can't eat meat because they're vegetarians.

2. (figuratively) to eat away at, corrode; also to bite/sting (of insects)

   Rugina mănâncă din fier.

   Rust eats away the iron.

3. (with accusative) to itch

   Mă mănâncă pielea.

   My skin itches.

Conjugation

infinitive			a mânca
gerund			mâncând
past participle			mâncat
number		singular			plural
person		1st person	2nd person	3rd person	1st person	2nd person	3rd person
indicative		eu	tu	el/ea	noi	voi	ei/ele
	present	mănânc	mănânci	mănâncă	mâncăm	mâncați	mănâncă
	imperfect	mâncam	mâncai	mânca	mâncam	mâncați	mâncau
	simple perfect	mâncai	mâncași	mâncă	mâncarăm	mâncarăți	mâncară
	pluperfect	mâncasem	mâncaseși	mâncase	mâncaserăm	mâncaserăți	mâncaseră
subjunctive		eu	tu	el/ea	noi	voi	ei/ele
	present	să mănânc	să mănânci	să mănânce	să mâncăm	să mâncați	să mănânce
imperative		—	tu	—	—	voi	—
	affirmative		mănâncă			mâncați
	negative		nu mânca			nu mâncați

    conjugation of mânca (first conjugation, no infix)

Derived terms

• mâncare
• mâncărime