From Wikipedia, the free encyclopedia
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separația puterilor", este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu[1][2], constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai reușită separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, executivă și judiciară, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1691) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern.
În prezent, o mare parte dintre statele lumii aderă la principiul separației puterilor în stat, fiind unul dintre principiile după care sistemul republican se organizează.
Cu toate acestea, în prezent o minoritate a constituțiilor lumii menționaează în mod direct principiul separației puterilor.[3] Printre țările care o fac se numără Republica Federativă a Braziliei[4] și România.[5]
Propovăduitorii separării puterilor în stat cred și afirmă că această limitare a responsabilităților și a puterilor protejează democrația și blochează apariția tiraniei, în timp ce critici ai separării puterilor, așa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin,[6] subliniază că indiferent de realizări, separarea puterilor încetinește procesul de guvernare, promovează dictatura executivului, respectiv consfințește imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere, tinzând totodată să marginalizeze legislativul.
În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate". Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea lor. În același timp, în zilele noastre și federalismul este deseori o formă de separare a puterilor.
Prin transmiterea funcțiilor către parlament, guvern și administrație, precum și către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), cetățenii fiind astfel apărați de potențialele intervenții despotice ale statului.
În ceea ce privește dictaturile, aici principiul separației puterilor nu își găsește aplicare, pentru că puterea legislativă și cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeași mână, iar independența sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele trei puteri (legislativă, juridică și executivă), statul dictatorial se comportă după principiul (exemplificativ) "eu dau legea, eu te judec, și tot eu te supun la pedeapsă".
Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de entități, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul și juridicul. Modelul prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul țării ar fi corespuns legislativului și curțile de justiție ar fi corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că ideea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă între executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era viabil în timpul său, și, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut decât sunt astăzi.
Montesquieu a precizat cu claritate că „independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar aparentă”.[7] Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri, independentă și de neverificat, dar și cea mai puțin periculoasă.[7] Anumiți politicieni consideră exercitarea puterii judiciare asupra lor înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupție sau de abuz de putere ale acelorași politicieni. [8]
Legislativul (Parlamentul) este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
Rolul puterii judecătorești este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această putere se concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România, curtea supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție.
Executivul (guvernul) se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației de stat. În fruntea guvernului se află prim-ministrul.
Rolul acestei puteri nu este emiterea legilor (rol al legislativului) și nici nu este interpretarea lor (rol al judiciarului). Guvernul însă poate propune legi spre aprobare de către legislativ.
Uniunea Europeană este o politică supranațională și nu este nici o țară, nici o federație; dar întrucât UE dispune de putere politică, ea respectă principiul separării puterilor. Există șapte instituții ale Uniunii Europene. În problemele interguvernamentale, cea mai mare parte a puterii este concentrată în Consiliul Uniunii Europene - conferindu-i caracteristicile unei organizații internaționale normale. Aici, toată puterea la nivelul UE se află într-o singură ramură. În cele din urmă există patru actori principali. Comisia Europeană acționează în calitate de executiv independent, numit de Consiliu în colaborare cu Parlamentul European; dar Comisia are și un rol legislativ ca unic inițiator al legislației UE.[9][10] [11] O maximă timpurie a fost: "Comisia propune și Consiliul dispune"; și deși procedura de legiferare a UE este acum mult mai complicată, această maximă simplă mai deține un adevăr. Pe lângă funcțiile executive și legislative, Comisia exercită, în mod cert, o a treia funcție cvasi-judiciară în temeiul articolelor 101 și 102 din TFUE (dreptul concurenței); deși CEJ rămâne arbitrul final. Parlamentul European este o jumătate din ramura legislativă și este ales direct. Consiliul însuși acționează atât ca a doua jumătate a ramurii legislative, cât și pentru anumite funcții executive (unele dintre ele fiind practicate de Consiliul European în legătură cu acesta). Curtea Europeană de Justiție acționează ca sucursală independentă, interpretând legea și tratatele UE. Instituția rămasă, Curtea Europeană de Conturi, este o autoritate independentă de audit (datorită caracterului delicat al fraudei în UE).
De-a lungul vremii, argumente au fost aduse împotriva separației puterilor. Dintre acestea, cel mai comun este cel privitor la caracterul învechit al acestuia, principiul necorespunzând realității.
În unele state (de exemplu, România) atribuirea executivului de a pune în aplicare legile adoptate de legislativ reprezintă o dovadă a imposibilității de separare a celor două puteri, relația dintre acestea fiind mai degrabă una de colaborare, dacă nu chiar una de subordonare. Juriști precum Antonie Iorgovan consideră că principiul elaborat în timpul erei iluministe nu corespunde realității actuale, "separația puterilor" fiind mai degrabă o metaforă decât un adevăr obiectiv bazat pe fundamente științifice.[12] O critică asemănătoare este reprezentată de inversarea parțială în unele state a atribuțiilor puterii executive și a celei legislative. Așadar, executivul capătă atribuții legislative (fiind capabil să adopte legi, prin intermediul ordonanțelor guvernamentale), în timp ce legislativul capătă atribuții executive (prin punerea în aplicare a unor tipuri de legi, cum ar fi legile organice)[3]
Prin tradiția sa, în special în statele în care aceasta a fost implementată pentru o perioadă semnificativă de timp, teoria separației puterilor în stat a ajuns să fie asociată cu democrația și libertatea politică. Aceasta a căpătat o puternică rezonanță socială, politică și morală. Este astăzi considerată în ochii mulțimilor a fi o "rețetă contra despotismului și în favoares libertății și democrației".[3]
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.
