elementul de bază al scheletului vertebratelor From Wikipedia, the free encyclopedia
Osul reprezintă elementul de bază al scheletuluivertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche. Între ele, oasele se leagă prin articulații și sunt mobilizate de mușchi.
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.
Numărul oaselor se reduce la om, prin fuzionare, odată cu vârsta, de la 350 la un nou-născut la 206 la un adult.[1]Pe langă, rezistența osului e incredibilă. Un cub de os cu diametrul de 1 centimetru ar fi capabil să susțină 1.733 kilograme- cît să susțină greutatea unui hipopotam mascul adult.
Oasele, sau scheletul, au mai multe funcțiuni:
Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acționează mușchii, asigurând susținerea corpului și locomoția. Se constituie astfel, pârghii de trei ordine:
I - articulația craniului cu coloana vertebrală
II - articulația dintre oasele gambei și picior
III - articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
Rol de protecție a unor organe vitale
Cutia craniană pentru encefal
Canalul rahidian pentru măduva spinării
Cutia toracică pentru inimă și plămâni
Bazinul osos pentru organele pelviene
Rol antitoxic
Oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse accidental în organism și le eliberează treptat, fiind apoi eliminate renal. În felul acesta, concentrația sangvină a toxicului nu crește prea mult și sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
Rol de sediu principal al organelor hematopoietice
La copii toate oasele, iar, la adult oasele late conțin măduvă roșie, hematogenă. La adult, măduva din canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă (țesut adipos cu rol de rezervă), iar la vârstnici, este cenușie, aproape nefuncțională.
Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților
Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale ale organismului.
Structura osului
Osul este alcătuit din 2 tipuri de țesut:
Țesut osos compact - cel mai dur țesut al corpului omului. Partea de mijloc a osului lung, numită corpul osului sau diafiză. La exterior există o membrană, numită periost, pe seama căruia osul crește în grosime. În interiorul diafizei avem un canal care străbate diafiza în lungimea ei, numit canal medular în care se găsește măduva hematogenă cu rol în producerea elementelor figurate ale sângelui (eritrocite, leucocite, trombocite). De menționat faptul că la copii toate oasele produc această măduvă și va avea o culoare roșie, la adult doar oasele late și va fi galbenă iar la vârstnici va fi gri-cenușie și va fi nefuncțională.
Țesut osos spongios - o structură relativ ușoară, mai puțin dura și rezistentă. Extremitățile osului lung (numit și os tubular), sunt numite epifize. Formate din 95% țesut osos spongios la interior și 5% țesut osos compact spre exterior. Între epifiză și diafiză se află metafiza, sau cartilajul de creștere epifizo-diafizar pe seama căruia osul lung crește în lungime. Creșterea va fi dinspre epifize spre diafiză. Suprafața de articulare a epifizei este formată dintr-un strat subțire de țesut cartilaginos hialin.
Compoziția osului
Osul este format din 25% apă și 75% reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice organică solidă, care este întărită de depozitele de săruri de calciu.
Matricea organică a osului
Este alcătuită din 90-95% fibre de colagen, iar restul este un mediu omogen numit subsțantă fundamentală, împreună constituiind oseină. Fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forța de tensiune și dau osului marea sa rezistență la tensiune.
Sărurile minerale
Sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu (CaPO4), iar cea mai importantă substanță cristalină e hidroxiapatita (Ca5(PO4)3OH).
La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlaltor organe. O particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanței fundamentale față de sărurile minerale.
Oasele scheletului sunt împărțite în patru grupe:
oasele lungi, care sunt alungite, cu rolul de a amortiza șocurile. Acestea au o parte interioară, numită diafiză și două capete numite epifiză. Regiunile între diafize și epifize se numesc metafiză. Oasele lungi sunt mai compacte decât celelalte oase. Din această categorie fac parte oasele membrelor, precum femurul, tibia și falangele.
oasele scurte, care sunt mai puțin compacte, destul de subțiri, mici. Exemple de așa oase sunt: oasele carpiene și metacarpiene, vertebre;
oasele neregulate, care au forme și dimensiuni variate, de exemplu: oasele bazinului.
oasele late, oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului, oasele craniului.
oasele pneumatice, în jurul foselor nazale, frontal, maxilar, sfenoid, etmoid.
în lungimea unui tendon ( oase sesamoide )-> rotula
Reprezintă totalitatea oaselor corpului uman așezate în poziție anatomică.
Format din: scheletul capului, trunchiului, scheletul membrelor și centurile membrelor.
Deformarile: pot apărea la nivelul oricarui component al sistemului osos. Cele mai des întâlnite sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale: cifoza, lordoza și scolioza.
Cifoza reprezintă o exagerare a curburii coloanei vertebrale la nivel toracal și sacral. Privită în plan sagital, concavitatea va privii anterior.
Lordoza reprezintă o exagerare a curburii coloanei vertebrale la nivel cervical sau lombar. Privită în plan sagital, concavitatea va privii posterior.
Scolioza reprezintă o exagerare a curburii laterale a coloanei vertebrale putând apărea la orice nivel al acesteia. Privită în plan frontal, curbura va avea o direcție laterală (stânga sau dreapta).
Fracturile: se definesc ca o întrerupere a continuității anatomice a unui os. De regulă survin în urma traumatismelor, dar și în cazul unor deficiente hormonale sau boli, când pot fi spontane.
Entorsele: se definesc prin alungirea ligamentelor componente ale unei articulații precum și a ligamentelor de vecinătate. Pot avea diverse grade de gravitate. Se asociază frecvent cu sinovitele.
Luxațile: se definesc ca fiind dislocarea elementelor componente ale unei articulații, în special a suprafețelor de articulație. Cele mai frecvente fiind luxațile articulaților umărului și genunchiului.
Artritele: se definesc ca fiind afecțiuni articulare având ca simptom edemul, inflamația și durerea. Se cunosc peste 50 de afecțiuni articulare, numite pe larg "boli reumatismale". Cauzele celor mai multe artrite sunt necunoscute, dar multe dintre ele survin pe seama unor traumatisme sau procese infecțioase.
„Wie viele Knochen hat ein Mensch?”.Parametru necunoscut |accesat= ignorat (posibil, |access-date=?) (ajutor); |url= lipsă sau vid (ajutor); |access-date= necesită |url= (ajutor)
