Ocupația militară este un control provizoriu efectiv a unei anumite puteri dominante asupra unui teritoriu care nu se găsește sub suveranitatea oficială a acelei entități, control exercitat în afara voinței puterii suverane de drept a respectivului teritoriu.[1][2][3][4] Ocupația militară se distinge de anexare prin natura sa dorit temporară (i.e. nu se revendică suveranitate permanentă), prin natura sa militară și prin faptul că drepturile cetățenești ale puterii dominante nu sunt acordate populației subjugate.[5][6][7][8]
A Roberts. Prolonged Military Occupation: The Israeli-Occupied Territories Since 1967 - Am. J. Int'l L., 1990, p. 47.
Eran Halperin, Daniel Bar-Tal, Keren Sharvit, Nimrod Rosler and Amiram Raviv. Socio-psychological implications for an occupying society: The case of Israel. Journal of Peace Research 2010; 47; 59
În timpul războaielor civile, teritoriile ocupate de rebeli sunt considerate a fi străine. Military Government and Martial Law LLMC, p. 21. David M. Edelstein. Occupational Hazards: Why Military Occupations Succeed or Fail. Journal of Peace Research 2010; 47; 59
Coleman Phillipson. Termination of War and Treaties of Peace, The Lawbook Exchange, 1916, p. 10, isbn 9781584778608. „Diferența dintre ocupația militară efectivă (sau cucerirea) și anexare implică o profundă diferență în privinț drepturilor acordate de fiecare dintre ele.” Peter Stirk. The Politics of Military Occupation, Edinburgh University Press, 2009, p. 44, isbn 9780748636716. „Semnificația naturii temporare a ocupației militare constă în aceea că nu aduce o schimbare de lioalitate. Guvernul militar rămâne un guvern străin indiferent dacă e de mai scurtă sau de mai lungă durată, deși ocupația prelungită poate încuraja puterea ocupantă să schimbe ocupația militară în altceva, mai exact în anexare.”
