Celți

Celții sunt^[1] un grup de popoare indo-europene^[2] răspândite în Antichitate în Europa de Vest și Centrală, precum și în Anatolia, caracterizate prin utilizarea limbilor celtice și alte asemănări culturale.^[3][4][5][6] Istoria Europei pre-celtice și relația dintre etnicitate, limbă și cultură în lumea celtică este neclară și controversată.^[7] În special există dispute dacă locuitorii Marii Britanii și Irlandei din Epoca Fierului ar trebui să fie considerați celți.^[8][9]

Cruce celtică

Răspândirea popoarelor celtice conform concepției tradiționale:

     Teritoriul Culturii Hallstatt către secolul al VI-lea î.Hr.

     Expansiunea maximă a celților în 275 î.Hr.

     Regiunea luzitană a Iberiei unde prezența celților nu este sigură

     Zonele unde limbile celtice rămân vorbite în ziua de astăzi

 

Gal pe moarte, o statuie romană antică

Astăzi, prin „celtic” sunt descrise de cele mai multe ori culturile și limbile din Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Cornwall, Insula Man și regiunea Bretania din Franța.

Istorie

Coiful de la Ciumești (ca. 400 î.e.n.)

Partea din spate a unei oglinzi britanice de bronz, cu motive în spirală și trompetă tipice artei celtice La Tène din Marea Britanie

Conform unei teorii, limba proto-celtică a apărut în Cultura Câmpurilor de Urne cea mai răspândită cultură din Epoca Târzie a Bronzului, din Europa Centrală, care a înflorit în jurul anului 1200 î.Hr.^[10] Această teorie leagă celții de cultura Hallstatt din Epoca Fierului care a urmat Culturii Câmpurilor de Urne (c. 800–450 î.Hr.), numită după bogatele descoperiri de morminte din Hallstatt, Austria.^[11] Prin urmare această zonă a Europei Centrale este uneori numită „patria celților”. Se presupune că, în perioada următoare, cea a Culturii La Tène (c. 450 î.Hr.), denumită după situl La Tène din Elveția, cultura celtică s-a răspândit prin difuzie trans-culturală sau migrație în cea mai mare parte a Europei Centrale, Franța și Țările de Jos (galii), Insulele Britanice (celți insulari), Peninsula Iberica (celtiberi, celtici și galeci) și nordul Italiei (galii lepontii și cisalpini).^[12] O altă teorie sugerează că limba proto-celtică a apărut mai întâi în zona coastei atlantice din Epoca Bronzului și s-a răspândit spre est. În urma expansiunii celtice ulterioare spre sud-estul Europei cultura celtică a ajuns la est, până în centrul Anatoliei (Galatia) din Turcia de astăzi.^[13]

Către secolul I d.Hr. majoritatea teritoriilor celtice deveniseră parte a Imperiului Roman. Către anul 500 din cauza romanizării și migrației triburilor germanice cultura celtică s-a păstrat, cu mici excepții, doar în Irlanda, vestul și nordul Britaniei și Bretania. Între secolele al V-lea și al VIII-lea comunitățile de limbă celtică din aceste regiuni atlantice s-au dovedit o entitate culturală rezonabil de coezivă. Aveau o moștenire lingvistică, religioasă și artistică comună care îi deosebea de culturile înconjurătoare.^[14]

Cultura celtică insulară s-a diversificat în cea a gaelilor (irlandezi, scoțieni și manxezi) și a britonilor (galezi, cornici și bretoni) din perioadele medievale și moderne.^[3][15][16] O identitate celtică modernă a fost construită ca parte a Renașterii celtice romantice din Marea Britanie, Irlanda și alte teritorii europene, cum ar fi Galicia.^[17] Astăzi irlandeza, gaelica scoțiană, galeza și bretona sunt încă vorbite în anumite părți ale fostelor lor teritorii, în timp ce cornica și manx sunt în curs de revigorare.

Descoperiri arheologice

Capul statuii prințului celt de la Glauburg, Germania (cca 500 î.e.n.)

Un sit arheologic important pentru reconstruirea vieții și culturii celtice din secolul al V-lea î.Hr. s-a dovedit a fi cel de la Glauburg, landul Hessa, Germania. În anii 1990 aici au fost găsite morminte celtice de personalități ale vremii, vechi de circa 2 500 de ani, precum și statuia remarcabilă de gresie, în mărime naturală, a unui prinț celt. În mai 2011, în imediata vecinătate a sitului, s-a inaugurat un muzeu dedicat celților.

În decursul ultimelor cinci secole î.Hr., celții s-au răspândit în toată Europa Centrală. Astfel, există urme arheologice de așezări celte din secolul al III-lea î.Hr. și în spațiul carpato-dunărean, de exemplu în România, în Transilvania la Fântânele, Oradea, Ciumești, Silivaș, Apahida (vezi celții în Transilvania).

Diviziuni

În funcțiie de zonele geografice triburile celte din Antichitate se împărțeau în:

• celtiberi (în Peninsula Iberică)
• britani (în Insulele Britanice)
• gali (pe teritoriile actuale ale Franței, Cehiei și în sudul Germaniei)
• galați (în Anatolia)
• golasseci (în nordul Italiei).

Legături externe

• Muzica celtă antică la Citizendium
• Eseuri cu teme celtice, University of Wisconsin, Madison
• Vechii războinici celți în decursul istoriei
• Irina Manea (15 septembrie 2011). „Top 10 lucruri de știut despre… Celți Arhivat în 5 ianuarie 2012, la Wayback Machine.”. Historia. Accesat la 7 decembrie 2011.
• Celții - primii vânători de capete din Europa, 9 mai 2008, Adrian Nicolae, Descoperă
• De ce se temeau celtii? Arhivat în 11 iulie 2012, la Wayback Machine., 29 august 2007, Dorin Marian, Revista Magazin
• Istoria celților în Transilvania^{[nefuncțională]}

Vezi și

• Celții în Transilvania
• Celtistică
• Limbi celtice
• Mitologie celtică
• Alfabetul celtic