Teritorializare (Sfântul Imperiu Roman)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Teritorializarea (termen provenind de la latinescul teritorium, în germană Territorialisierung) în Sfântul Imperiu Roman reprezintă procesul de corelare a puterii politice a suveranilor cu anumite teritorii, proces ce a avut loc din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea concomitent cu pierderea pe termen lung a puterii regale. Prin acest proces, stăpânii medievali au reușit să transforme diferitele drepturi pe care le aveau asupra persoanelor într-o conducere uniformă a unui teritoriu delimitat.
Termenul teritorializare este folosit în principal pentru a explica apariția și construirea stăpânirilor și principatelor teritoriale în Sfântul Imperiu Roman. Teritorializarea este similară cu formarea unui stat, ceea ce înseamnă crearea unui monopol al autorității suverane și legitime asupra unui teritoriu definit, susținut de o organizare judiciară, militară și administrativă. Spre deosebire de monarhiile vest-europene (cum ar fi Franța unde a apărut o autoritate centrală), în Sfântul Imperiu Roman procesul a avut loc la nivelul principatelor. Această evoluție a fost posibilă numai pentru că imperiul a protejat principatele și le-a legitimat existența. În același timp, ca urmare a teritorializării, principatele au devenit din ce în ce mai puțin dependente de structura protectoare a imperiului.[1]