Religia în Germania Nazistă
religia în Germania între 1933 și 1945 / From Wikipedia, the free encyclopedia
Religia în Germania Nazistă s-a aflat sub imperativul conducerii naziste de a controla toate aspectele vieții publice și private în cel de-al Treilea Reich.[1] Populația țării era majoritar creștină. Un recensământ din mai 1939, la șase ani de la era nazistă[2] după anexarea Austriei și Cehoslovaciei[3] în Germania, indică[4] că 54% din populație se considera protestantă, 41% se considera catolică, 3,5% se autodenumeau Gottgläubig(d)[5] (lit. „credincioși în Dumnezeu”),[6] iar 1,5% ca „atei”.[5] Protestanții erau suprareprezentați în cadrul Partidului Nazist, și al electoratului, iar catolicii erau subreprezentați.[7][8][9][10]
Minoritățile religioase mai mici, precum Martorii lui Iehova și Credința Baháʼí, au fost interzise în Germania, în timp ce eradicarea iudaismului a fost încercată odată cu Holocaustul. Armata Salvării a dispărut din Germania, iar Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost interzisă pentru o scurtă perioadă, dar din cauza capitulării autorităților bisericești, a fost reînființată mai târziu. În mod similar, astrologii, vindecătorii, ghicitorii și vrăjitoria au fost interzise.[11] Unele grupuri religioase minoritare au avut o relație mai complicată cu noul stat, cum ar fi Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (BDU), care și-a retras misionarii din Germania și Cehoslovacia în 1938. Filialele BDU germane au avut voie să funcționeze pe tot parcursul războiului, dar au fost forțate să facă unele schimbări în structura și învățăturile lor.[12][13] Partidul Nazist a fost adesea în dezacord cu Papa, care a denunțat partidul susținând că are o fațadă anti-catolică.
În cadrul conducerii naziste existau opinii diferite cu privire la viitorul religiei în Germania. Radicalii anti-biserică îi includeau pe secretarul personal al lui Hitler, Martin Bormann, pe propagandistul Alfred Rosenberg și pe Reichsführer-SS(d) Heinrich Himmler. Unii naziști, precum Hans Kerrl(d), care a ocupat funcția de Ministru al Cultelor în timpul lui Hitler, promovau „Creștinismul Pozitiv”, o formă unic nazistă de creștinism care respingea originile evreiești ale creștinismului și Vechiul Testament descriind „adevăratul” creștinism ca o luptă împotriva evreilor, cu Iisus prezentat drept un arian.[14]
Nazismul a dorit să transforme conștiința subiectivă a poporului german - atitudinile, valorile și mentalitățile sale - într-o „comunitate națională” unită și obedientă. Prin urmare, naziștii credeau că trebuie să înlocuiască loialitățile de clasă, religioase și regionale.[15] Sub procesul de Gleichschaltung(d) (nazificare), Hitler a încercat să creeze o Biserică Protestantă Unificată a Reichului din cele 28 de biserici protestante existente în Germania. Planul a eșuat din cauza rezistenței Bisericii Mărturisitoare. Persecutarea Bisericii Catolice din Germania a urmat preluării naziste. Hitler a acționat rapid pentru a elimina catolicismul politic. În mijlocul hărțuirii Bisericii, a fost semnat concordatul Reich-ului cu Vaticanul în 1933, promițând respectarea autonomiei bisericești. Hitler a ignorat în mod repetat Concordatul, închizând toate instituțiile catolice ale căror funcții nu erau strict religioase. Clericii, călugărițele și liderii laici au fost vizați, cu mii de arestări în anii următori. Biserica Catolică a acuzat regimul de „ostilitate fundamentală față de Hristos și Biserica Sa”.[16] Mulți istorici cred că naziștii intenționau să elimine formele tradiționale ale creștinismului din Germania după victoria în război.[17]